Ultimul act al dramei României Mari: Arbitrajul de la Viena (30 august 1940) și amputarea Transilvaniei

Autor 8627 vizualizări


Claustrată într-un proces ireversibil de izolare politico-diplomatică și militară pe plan internațional și lipsită de vreo susținere eficace din exterior, ca urmare a tulburărilor politice de natură internă și mai ales ale presiunilor generate de cei doi actori regionali (Germania nazistă și Uniunea Sovietică), România traversează o perioadă a incapacității decizionale influențată de concurența politică a acestor mari puteri în Europa Centrală și Sud-Estică.

Statul român devine în mod ireversibil martorul unui teatru al anexiunilor teritoriale, iar opera generațiilor de la 1918 se prăbușește sub efectul ambițiilor celor două mari puteri ideologice diametral opuse. Totodată, decizia ultimelor două cabinete ale dictaturii carliste (Gheorghe Tătărescu și Ion Gigurtu) de a renunța la orice obligație de ordin internațional, precum abandonarea „faimoaselor” garanții anglo-franceze și retragerea din Societatea Națiunilor, a avut ca și consecință reorientarea politicii externe, prin ralierea la sistemul internațional-politic al Reichului nazist.

În ciuda faptului că au evitat orice amputare teritorială, acestea au fost nevoite să formuleze anumite concesii teritoriale vecinilor revizioniști, Ungaria și Bulgaria, fidel sprijiniți de către Reich. Regele Carol al II-lea, „somat” de aceste împrejurări, al intrării României în sfera de influență nazistă, a conștientizat necesitatea asigurării supraviețuirii propriului regim politic. Cedarea teritorială a Basarabiei și nordului Bucovinei, ca urmare a notelor ultimative emise de Uniunea Sovietică în 26-28 iunie 1940, nu numai că a declanșat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari, edificiu realizat în 1918, dar odată satisfăcute doleanțele Moscovei, nu mai puteau fi stăvilite nici pretențiile revizioniste ale Ungariei horthyste și Bulgariei, încurajate de Axa Roma-Berlin și de către Uniunea Sovietică.

Inițierea tratativelor cu Ungaria

Ca urmare a cererilor imperative ale puterilor Axei (Germania nazistă și Italia fascistă), guvernul român a fost somat, în pofida opoziției opiniei publice românești, să inițieze tratativele cu cei doi vecini ai săi, Ungaria și Bulgaria. Considerând problema Cadrilaterului secundară în raport cu cea a Transilvaniei, această chestiune a fost reglementată relativ lipsită de complicații. Conform tratativelor de la Craiova, desfășurate între 19 august și 7 septembrie 1940, România cedează statului bulgar Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), revenindu-se la frontiera din anul 1912. În ciuda faptului că oficial, semnarea ei este posterioară actului arbitrar de la 30 august, sentința cu privire la litigiile teritoriale cu Bulgaria trebuie considerată o anticipație a Dictatului de la Viena, deoarece atât soluția dictată de Hitler cât și acceptarea ei de către guvernul român s-au produs înaintea „arbitrajului” vienez.

Raportată la Cadrilater, chiar dacă cedarea nord-estului Transilvaniei s-a făcut în aceeași constelație politică cu cedarea sudului Dobrogei, cu totul alta era miza Transilvaniei. Ca o consecință a hotărârii regelui Carol al II-lea din 3 august, ministrul român la Roma, Raoul Bossy, chemat telefonic de la Roma, a primit misiunea din partea ministrului de externe M. Manoilescu (6 august) de a pleca imediat la Budapesta, pentru a comunica dorința guvernului de la București de a începe tratativele directe cu Ungaria, într-o localitate a Vechiului Regat.

În timpul întrevederii din 7 august cu Teleki Pal (prim-ministrul maghiar) și Csaky Istvan (ministrul de externe), partea maghiară a evidențiat o diferență de opinie privind modalitatea procedurală, optând într-o primă etapă asupra unei rectificări teritoriale, urmate de un schimb de populație, în timp ce partea română pornea de la principiul efectuării schimbului de populație în demersul său privind omogenizarea etnică, urmat de rectificarea teritorială compensatorie. Partea maghiară a fost totuși de acord cu începerea tratativelor bilaterale într-o localitate din Vechiul Regat, (optându-se pentru Turnu-Severin), la o dată fixată de guvernul român.

Conferința de la Turnu-Severin (16-24 august 1940)

Notele diplomatice schimbate între România și Ungaria horthystă, în care cele două guverne și-au prezentat punctele de vedere, au premers deschiderii oficiale a tratativelor bilaterale la Turnu Severin în 16 august 1940. În cursul primei ședințe, desfășurată în aceeași zi, cele două delegații - conduse de Valer Pop din partea României, respectiv Hory Andras din partea Ungariei - și-au prezentat oficial pozițiile pe care se situau în ceea ce privește modalitatea soluționării acestui diferend teritorial. Ministrul plenipotențiar Hory Andras a predat un memorandum care pleda în favoarea realizării „compromisului teritorial”, ce, în viziunea Budapestei, însemna cedarea de către România a unei bune părți din Transilvania, urmată apoi de schimbul de populație.

Pe de altă parte, delegația română condusă de Valer Pop a susținut necesitatea realizării omogenității etnice a celor două state prin intermediul schimbului total și obligatoriu de populație, acceptând principial necesitatea unei rectificări teritoriale în favoarea Ungariei, pentru a oferi astfel spațiul necesar populației maghiare ce avea să părăsească România în urma schimbului de populație. De fapt, la Turnu Severin, reprezentanții celor două state s-au plasat chiar de la începutul tratativelor pe poziții diametral opuse, fapt ce a pus din primul moment sub semnul întrebării reușita acestora.

În ciuda suspendării și a reluării tratativelor în 19 și 24 august, nu s-a putut ajunge la vreun rezultat, datorită intransigenței celor două delegații: cea maghiară a solicitat desemnarea imediată a teritoriilor pe care România era dispusă a le ceda Ungariei, în timp ce delegația română a încercat să obțină mai întâi acordul ferm al Ungariei cu privire la acceptarea principiului și realizării efective a schimbului de populație.

Intervenția Germaniei hitleriste

Eșecul negocierilor de la Turnu-Severin a determinat guvernul maghiar să ia în considerare soluționarea diferendului teritorial româno-maghiar pe calea armelor. Hitler, alarmat de anumite informații recepționate prin diverse canale diplomatice și militare referitoare la iminenta declanșare a atacului maghiar împotriva României, a decis să se implice în soluționarea litigiului teritorial dintre România și Ungaria pentru a evita izbucnirea unui conflict militar între cele două state ce, în opinia sa, ar fi avut consecințe nefaste pentru interesele celui de-al III-lea Reich în sud-estul Europei.

Se întâmplase exact ceea ce sperase Hitler când obligase cele două țări să înceapă convorbiri: Nereușita de a se ajunge la vreo înțelegere între cele două țări, punând în pericol pacea în regiunea balcanică, au creat condițiile care să justifice intervenția Germaniei ca „mediator”. În plan politic, așadar, Fuhrerul a hotărât soluționarea problemei teritoriale româno-maghiare prin intermediul unui arbitraj și garantarea ulterioară a integrității teritoriale a României. Printr-o notă diplomatică, ministrul de externe al României, M. Manoilescu fusese invitat la o convorbire asupra afacerilor ungaro-române cu guvernul Reich-ului și guvernul italian, cu recomandarea de a primi puteri depline pentru tratative, fără a se specifica nimic despre o întâlnire și cu delegația maghiară.


Primul-ministru Ion Gigurtu şi regele Carol al II-lea

Între timp, miniștrii plenipotențiari germani din Budapesta și București, respectiv Otto von Erdmannsdorff și Wilhelm Fabricius, fuseseră convocați la Fuschl (Salzburg) – reședința ministrului de Externe Joachim von Ribbentrop – pentru a-și expune opiniile cu privire la noua linie de frontieră româno-maghiară. Într-un final, remarca și istoricul A. Hillgruber, soluția definitivă a „arbitrajului” reprezenta cea mai dezavantajoasă variantă pentru România.

„Arbitrajul” de la Viena (30 august 1940)

La Viena, încălcând într-un mod flagrant orice normă de drept internațional, miniștrii de externe ai Germaniei naziste, von Ribbentrop, și Italiei fasciste, Ciano, s-au constituit, într-un „tribunal arbitral” și au cerut reprezentanților României și Ungariei, pe un ton ultimativ și irevocabil, să accepte sentința celor doi arbitri. Cert este că soluția aleasă la Viena de cei doi „arbitri” nu a ținut cont de vreo anumită particularitate de ordin demografic sau economic, al teritoriului aflat în litigiu, nemulțumind totuși profund ambele părți. Semnarea deciziei arbitrare la Palatul Belvedere din Viena i-a avut în calitate de arbitri pe Joachim von Ribbentrop - ministrul de externe al Reich-ului, Galeazzo Ciano - ministrul de externe al Italiei, iar în numele părților, Mihail Manoilescu - pentru România și Csaky Istvan - pentru Ungaria. Valer Pop și primul ministru Teleki Pal au avut statutul de observatori.


În urma sentinței arbitrare de la Viena, România pierdea, fără vreo ripostă militară, circa 43.492 km2, incluzând, total sau parțial, teritoriul a 14 județe (Bihor, Ciuc, Cluj, Maramureș, Someș, Mureș, Năsăud, Odorhei, Sălaj, Satu Mare, Trei Scaune, Tîrnava Mare, Tîrnava Mică, Câmpulung Moldovenesc) cu o populație de peste 2.600.000 de locuitori, în majoritatea lor români.

În final, soluția Dictatului de la Viena, reprezintă transpunerea în practică a unei crime în domeniul relațiilor internaționale. Diversele argumente politico – diplomatice și militare, bazate pe această acceptare silită a documentului, fals intitulat arbitraj internațional, nu pot să justifice în niciun chip seria de erori decizionale comise în vara anului 1940 de către factorii politici de la București, și nici motivația atitudinii lipsite de combativitate a armatei române. Totodată, toate aceste evenimente petrecute la Viena, în paralel cu acceptarea acestei sentințe, ce punea în joc însăși existența României ca stat independent, au provocat o adevărată indignare din partea opiniei publice, solidarizând poporul român în a apăra integritatea teritorială a țării.

În „Universul” din 3 septembrie 1940 „Zeci de mii de români din capitala Ardealului – Cluj – au ieșit sub cerul liber înstelat, pentru a-și striga profunda lor revoltă împotriva unei judecăți care tinde să îi ducă în robie” iar în „România” din 4 septembrie 1940, prof. Ștefănescu-Goangă și alți profesori, în cadrul Universității din Cluj, au protestat „împotriva modului neomenos cum s-a procedat la dezmembrarea Ardealului”- toate acestea sunt doar câteva exemple ale solidarității populației ardelenești la aflarea veștii criminale, a cedării acestei provincii istorice, Ungariei horthyste.

Foto sus: Carol al II-lea, Hitler si Marele Voievod Mihai (1938)

Bibliografie

1. Albu, Corneliu, Împotriva dictatului de la Viena, București, 1944.
2. Campus, Eliza, Din politica externă a României (1913-1947), București, 1980.
3. Grad, Cornel, Al Doilea Arbitraj de la Viena, Iași, 1998.
4. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu. Relațiile germano-române. 1938-1944, București, 1994.
5. Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, București, 1991.
6. Pop, Valeriu, Bătălia pentru Ardeal, București, 1992.
7. „România” din 4 septembrie 1940.
8. Simion, Aurică, Dictatul de la Viena, ed. a II-a, București, 1996.
9. Trașcă, Ottmar, Relațiile politice și militare româno-germane : septembrie 1940 - august 1944, Cluj-Napoca, 2013.
10. „Universul” din 3 septembrie 1940.
""