Ultimele zile de pace, primele zile de război

Autor 2840 vizualizări


Ne propunem în articolul de faţă redarea stării de spirit a establishment-ului politic britanic în acele zile de iulie-august 1914, tumultoase şi prevestitoare de furtună politico-diplomatică, prin analizarea unor telegrame şi rapoarte diplomatice ale ministrului plenipotenţiar al României la Londra, Nicolae Mişu, eminent diplomat român de carieră. 

În raportul nr. 516 din 10/23 iulie 1914, care deschide seria documentelor analizate, ministrul plenipotenţiar al României face cunoscută îngrijorarea clasei politice, dar şi a cercurilor politice şi financiare londoneze la preconizarea notei ultimative pe care autorităţile de la Viena urmau să o prezinte de la o zi la alta guvernului de la Belgrad. „Ştirile despre ultimatumul ce cabinetul de la Viena voeşte să prezinte celui de la Belgrad – scrie Mişu în acest raport având menţiunea „Confidenţial” – au influenţat în mod defavorabil toate operaţiunile comerciale şi au produs o depresiune simţitoare asupra valorilor la bursa din Londra”.

O stare de îngrijorare profundă îl stăpânea şi pe secretarul de stat la Foreign Office, lordul Edward Grey, viconte de Fallodon, care, în convorbirile avute cu diplomaţii străini, nu făcea nici cel mai mic efort să şi-o ascundă. „Ministrul Afacerilor Străine – arată diplomatul român – se gândeşte la mijlocul pentru înlăturarea pericolului şi complicaţiunilor ce o atitudine negativă a Austro-Ungariei ar putea produce”.

 

Jocul duplicitar al Germaniei nu e încă sesizat

În continuare, este analizată atitudinea Reichului german al lui Wilhelm al II-lea. Germania wilhelmiană este văzută, alături de Marea Britanie, drept una dintre „puterile principale care în mod sincer fac eforturile cele mai hotărâte pentru menţinerea păcii”. În concepţia şi viziunea diplomatului român, „ambele Puteri discută acum între ele mijlocul de a aplana diferendul austro-sârb”. „În urma acestei colaborări – continuă analiza diplomatului român – negreşit că Germania va întrebuinţa toată influenţa ei la Viena pentru a opri o acţiune ireparabilă putând provoca un război european”. Mişu, veritabil diplomat profesionist, cu mult bun simţ şi de bună credinţă, nu era încă la curent, şi nu avea cum să fie, cu jocul duplicitar practicat de diplomaţia germană, care, în această etapă a mersului lucrurilor, poza pe de o parte în adepta unui pacifism clar, iar pe de alta sprijinea toate demersurile războinice ale aliatei sale tradiţionale, Austro-Ungaria. Mai târziu, această putere continentală va fi nevoită să dea cărţile pe faţă şi să militeze, „la vedere”, cu toată forţa şi energia, alături de monarhia dualistă, pentru război.

Anglia, la rândul ei, în concepţia diplomatului român, în vederea salvgardării păcii, „va căuta să convingă pe sârbi că sunt datori a admite cererile rezonabilece Austro-Ungaria ar face la Belgrad”. După cum se va vedea, în nota ultimativă remisă chiar în seara aceleiaşi zile, 23 iulie, cererile numai rezonabile nu erau, ele aducând o gravă atingere suveranităţii statale a regatului sârb.

În partea a doua a raportului său, Nicolae Mişu se ocupă pe larg de reflectarea prezentei situaţii în presa engleză. El remarcă faptul că, dacă la început, în primele zile după atentatul de la Sarajevo, presa şi opinia publică din Marea Britanie au dat dovadă de compasiune la adresa cuplului princiar austro-ungar asasinat, condamnând atentatul, în timp, observând cu luciditate strădaniile monarhiei bicefale de a anihila statul sârb chiar şi cu preţul unui război european, au dat înapoi de la poziţia iniţială, luând atitudine în faţa intenţiilor războinice nedisimulate ale autorităţilor de la Viena.

„În urma acestei atitudini belicoase a Cabinetului din Viena – precizează diplomatul român – opinia publică europeană, prin organele presei engleze, nu mai poate da crezământ orb acuzaţiilor pornind din Viena şi Budapesta. Presa scrisă engleză accentuează faptul că, dacă Austro-Ungaria doreşte să intre în campanie în contra Serbiei, un asemenea demers nu ar putea fi «localizat»”, existând pericolul iminent al transformării lui într-un conflict european, dacă nu mondial. Concluzia analistului este una cât se poate de logică:„Statele europene, şi chiar cele amice Austro-Ungariei nu pot admite ca Imperiul Dualist să profite de drama de la Sarajevo, exploatând-o pentru a-şi ridica prestigiul săuştirbit prin evenimentele balcanice din 1912-1913 (cele două războaie balcanice – nota noastră, n.n.)”.

O analiză extrem de pertinentă, făcută doar cu câteva ore înaintea remiterii ultimatumului austro-ungar...

 

Ambasadorul austriac la Londra era „pesimist, crezând că războiul era inevitabil”

Iar inevitabilul s-a produs. A doua zi, la 11/24 iulie, Mişu telegrafia de la Londra – telegrama nr. 520 – că ultimatumul remis în seara precedentă a fost comunicat la Foreign Office de-abia în cursul dimineţii următoare, la orele 11:00. Actul a produs acolo o impresie penibilă, prin termenii săi, consideraţi din start inacceptabili pentru un stat independent şi suveran. Reprezentanţii Triplei Antante (Marea Britanie, Franţa şi Rusia – n.n.) le-au sugerat autorităţilor de la Belgrad să dea dovadă de tact, de calm, emiţând un răspuns conciliant, binevoior, promiţând să judece cu imparţialitate persoanele implicate în crima comisă la Sarajevo şi „să facă tot ce se putea face, în limitele drepturilor unui stat independent, compatibil cu normele dreptului internaţional”. Niciunul dintre ambasadorii Marilor Puteri acreditaţi la Londra nu s-a pronunţat în vreun fel sau altul, exprimând cu toate acestea „apariţia unor complicaţii generale”. Unii dintre ambasadori au vorbit totuşi, menţionând „că Germania, dacă nu a încurajat atitudinea Austro-Ungariei, a dat dovadă de lipsă de energie pentru a împiedica agravarea situaţiei”. O lipsă de energie mai curând simulată decât reală. Diplomatul român începea să vadă cu claritate situaţia.

Într-o altă telegramă, redactată la 14/27 iulie – telegrama nr. 524 – Mişu vorbeşte despre un demers făcut de ambasadorul Germaniei la Londra, prinţul Karl Max Lichnowsky, un diplomat profesionist şi net antirăzboinic – un demers paralel a fost făcut şi de ambasadorul de la Paris – pe lângă secretarul de stat, lordul Grey, pentru ca acesta să intervină la rândul său la Sankt Petersburg, „pentru a se evita catastrofa”. Şeful diplomaţiei engleze a spus că va face bucuros respectivul demers, „numai dacă Germania va reacţiona exact în acelaşi fel la Viena”. Mai mult, demnitarul britanic a propus iniţierea unei conferinţe a patru state, Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia, care „să aplaneze conflictul austro-sârb”. Germania a acceptat în principiu propunerea engleză, însă nu a dat niciun răspuns privind întrunirea conferinţei.

Dacă ambasadorii Germaniei şi Franţei au fost caracterizaţi drept „foarte optimişti”, cel austriac era „pesimist, crezând că războiul era inevitabil”. Era clar că îşi cumoştea foarte bine liderii politici.

În ceea ce priveşte guvernul englez, acesta a ordonat menţinerea concentrării flotei, aflată în acţiune pentru manevre, care însă luaseră sfârşit de puţină vreme.

 

Austro-Ungaria:salvgardarea prestigiului cu preţul păcii europene

În telegrama nr. 528, din 15/28 iulie, adresată direct primului ministru liberal, Ion I.C.Brătianu şi având menţiunea „Personal confidenţial”, diplomatul român este doar naratorul unui episod, petrecut în capitala londoneză, şi avându-i protagonişti pe Take Ionescu, prestigios om politic, de stat şi diplomat român, şi prinţul Lichnowsky, ambasadorul Germaniei. Aşadar, conform relatării celui dintâi, Lichnowsky i-a mărturisit „ca o informaţie exclusivă” că Germania „a fost pusă, în prealabil, la curent, cu acţiunea proiectată de Austria împotriva Serbiei”. „Din păcate – a ţinut să sublinieze diplomatul german – la Berlin nu a fost sesizată gravitatea acţiunii pregătită de Austro-Ungaria împotriva Serbiei, şi atitudinea Vienei a fost aprobată”. În capitala Germaniei, culmea miopiei politice! – „se spera în localizarea conflictului şi în ţinerea Angliei la distanţă”. Toate acestea, deşi Lichnowsky personal mereu se străduise să facă la Berlin cunoscut faptul că „Anglia nu va rămâne indiferentă”. Însă nu fusese niciodată crezut. Cu toate acestea, a ţinut să remarce reprezentantul Reichului german, „Germania şi împăratul ei doresc pacea”. În această conjunctură a adus ea Austro-Ungaria la masa tratativelor cu Rusia, el „sperând într-un rezultat favorabil” al acestei întâlniri, „numai dacă nu cumva Austro-Ungaria nu va precipita catastrofa pentru a-şi salvgarda prestigiul cu preţul păcii europene(sublinierea noastră, s.n.)”.

În telegrama următoare, nr. 529, scrisă şi expediată în aceeaşi zi, 15/28 iulie, se spune că, în urma discuţiilor în plină desfăşurare între Viena şi Sankt Petersburg, situaţia s-a detensionat, „ea prezentându-se mai bine astăzi, mai puţin dacă Austro-Ungaria nu va dori să creeze un fapt împlinit şi să provoace astfel un război general (s.n.)”.

În ceea ce priveşte răspunsul sârb la ultimatumul austro-ungar, acesta a fost considerat la Londra drept „o bază acceptabilă de discuţii”, opinia publică britanică fiind în acelaşi timp „uimită de comunicatul austriac, care a calificat răspunsul drept necinstit”. Oare unde era reaua credinţă?

În alt plan, continuă cu fervoare politica de concentrări navale:vasele de război ale Flotei Mării Mânecii au fost convocate imediat, toţi ofiţerii au fost chemaţi la posturile de luptă, iar elevii şcolilor navale au încheiat cursurile, plecând spre navele unde au fost repartizaţi.

Şi, într-adevăr, după previziunile casandrice ale celor doi diplomaţi acreditaţi la Londra, Nicolae Mişu şi prinţul Lichnowsky, Austro-Ungaria a comis gestul necugetat – însă bine şi meticulos plănuit – anticipat de cei doi, declarând chiar în acea zi, 28 iulie 1914, la o lună de la atentatul de la Sarajevo, război Serbiei. Drumul spre Prima Mare Conflagraţie Mondială a secolului XX fusese deschis...

Reacţie în lanţ

Starea de lucruri şi de spirit din următoarele trei documente, datate 31 iulie, 4 şi 14 august 1914, vine să arate tocmai triumful părţii războinice şi înfrângerea aceleia pacifiste. Un rezultat cât se poate de previzibil, în fond:este suficient un singur stat războinic, care să comită primul act de agresiune armată. Celelalte state, războinice şi antirăzboinice la un loc, legate între ele prin tratate de alianţă, sunt antrenate într-o inevitabilă şi de neoprit reacţie în lanţ. Iar faptele s-au derulat cu o viteză fulgerătoare:la 30 iulie, Rusia a decretat mobilizare generală. A doua zi, la 31 iulie, Austro-Ungaria a făcut acelaşi gest. La 1 august, Franţa şi Germania au decretat mobilizarea generală. În aceeaşi zi, Germania a declarat război Rusiei. La 3 august, Germania a declarat război Franţei şi Belgiei. La 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. La 6 august, Austro-Ungaria a declarat război Rusiei. În sfârşit, la 11 şi 12 august 1914, Franţa şi Anglia au declarat război Austro-Ungariei. Răspunsul fusese aşadar dat:războiul mondial;căci de un conflict regional localizat, între numai două state rivale, nici nu mai putea fi vorba.

În primul document, datat 31 iulie, telegrama nr. 535, când situaţia începuse deja să se contureze, trei state decretând mobilizarea generală iar unul singur declarând război, Nicolae Mişu face o excelentă sinteză a stării de spirit a establishment-ului britanic, scriind centralei Ministerului Afacerilor Străine următoarele:

„Aici situaţia este considerată disperată. Având în vedere gravitatea ei, partidele politice au decis amânarea certurilor şi diferendelor interne, iar Anglia se prezintă în faţa pericolului drept o naţiune unită. Au fost luate toate măsurile pentru mobilizarea armatei şi a flotei, într-un moment în care mobilizarea germană pare iminentă”.

Conţinutul telegramei nr. 545, din 22 iulie/4 august, este o continuare a celor relatate în telegrama anterioară, fiind şi aici vorba despre politica şi acţiunile Regatului Unit în acele zile de grea cumpănă. „În ciuda insistenţelor Germaniei – care era clar că nu dorea cu nici un chip intrarea Regatului Unit în război, căci nu ar fi fost în nici un caz ca aliat al ei – Anglia a refuzat observarea strictei neutralităţi şi a remis un ultimatum la Berlin, care va expira astăzi, marţi, la miezul nopţii, ultimatum referitor la neutralitatea Belgiei”. Într-adevăr, armata germană a invadat la 2 august Luxemburgul, iar în noaptea de 3/4 august a pătruns pe teritoriul Belgiei, încălcând astfel statutul declarat de neutralitate al acestei ţări.

„Din declaraţiile făcute în Parlament – continuă documentul – rezultă că Anglia este decisă să coopereze cu Franţa în prezentul război”. Antanta cordială funcţiona perfect. „După flotă – se menţionează la finalul telegramei – a venit rândul armatei engleze să fie mobilizată”.

În următorul document, datat 1/14 august, telegrama nr. 581, războiul mondial este deja un fapt concret, el fiind deja declanşat şi purtat, de mai mulţi beligeranţi, pe mai multe fronturi.

 

„Ca urmare a stării de război dintre Anglia şi Austro-Ungaria – se precizează în el – ambasadorul Austro-Ungariei va părăsi mâine Londra. Flota engleză şi flota franceză au primit ordinul de a ataca flota austriacă din Adriatica. Am aflat că până alaltăieri, au debarcat deja în Belgia şi Franţa trupe engleze totalizând 160.000 de militari”.

 

Taberele beligerante, puternice presiuni diplomatice asupra României

Următoarele documente diplomatice ale ministrului plenipotenţiar al României la Londra, Nicolae Mişu, au drept temă poziţia României faţă de declanşarea Primului Război Mondial.

Începând de la sfârşitul lunii iulie 1914, din momentul declarării războiului de către Austro-Ungaria Serbiei, la 28 iulie, reprezentanţii celor două blocuri politico-militare antagonice, Tripla Înţelegere (Antanta) şi Tripla Alianţă (Puterile Centrale), au făcut insistenţe şi apoi adevărate presiuni la adresa factorilor decizionali din România, a regelui Carol I al României şi a premierului liberal Ion I.C.Brătianu în speţă, pentru intrarea României în război de partea lor şi împotriva statelor adversare. Astfel, la 30 iulie, reprezentanţii statelor Antantei – Rusia, Franţa, Marea Britanie – au solicitat intrarea României în război de partea lor, în schimbul acordului lor la unirea Transilvaniei cu România.

La 31 iulie, kaiserul Reichului german, Wilhelm al II-lea, cerea într-un mesaj adresat regelui Carol I al României intrarea acestui stat în război alături de Puterile Centrale. A doua zi, la 1 august, mesajul iniţial era reînnoit. Wilhelm al II-lea, anunţându-l pe Carol că declarase oficial război Rusiei, solicita în mod expres intrarea României în război de partea Triplei Alianţe şi împotriva Antantei. La 2 august, o telegramă cu un conţinut similar îi era adresată lui Carol I de către împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph. La rândul său, cancelarul Germaniei, Theobald von Bethmann-Hollweg, le solicita în aceeaşi zi regelui Carol şi premierului Brătianu intrarea României în război alături de Puterile Centrale. Iar la 3 august autorităţile române s-au pronunţat.

La data mai sus menţionată, 3 august 1914, s-a întrunit la castelul Peleş din Sinaia, în sala de muzică, un Consiliu de Coroană. Au participat şeful statului, regele Carol I, prinţul moştenitor Ferdinand, prim-ministrul Brătianu, membrii guvernului, toţi foştii premieri, conservatori şi liberali. Regele a cerut dintru început intrarea României în război alături de Tripla Alianţă. A fost sprijinit doar de liderul conservator Petre P.Carp, care vedea în războiul tocmai declanşat o confruntare între panslavism şi germanism, susţinând cu tărie că pentru România pericolul cel mai mare îl reprezenta expansiunea Rusiei. Regele având numai un singur susţinător, Consiliul de Coroană a respins intrarea României în război alături de Puterile Centrale, deoarece acestea, prin agresiunea armată întreprinsă împotriva Serbiei, au încălcat caracterul defensiv, de apărare, al tratatului din 1883 şi a decis adoptarea unei poziţii oficiale de neutralitate armată, care corespundea, de altfel, interesului naţional al României. Regele Carol, monarh constituţional, s-a supus voinţei cvasi-generale. Vreme de doi ani, până la intrarea României în război alături de Antanta, la 4/17 august 1916, ambele tabere beligerante vor exercita asupra României puternice presiuni diplomatice pentru intrarea ei în război, Tripla Înţelegere oferind unirea cu Regatul României a provinciilor româneşti aflate în stăpânirea Imperiului dualist Austro-Ungar, iar tripla Alianţă revenirea Basarabiei, ocupată de Rusia ţaristă în 1812, la patria-mamă.

 

„Răspunsul românesc este destul de satisfăcător”

Primul document la care ne referim este telegrama expediată de la Sinaia, la 22 iulie/4 august, de către ministrul Afacerilor Străine, Emanoil Porumbaru, în urma Consiliului de Coroană;o telegramă trimisă tuturor misiunilor României în străinătate – şi primită, deci, şi de Nicolae Mişu la Londra:

„Într-un Consiliu de Miniştri prezidat de Majestatea Sa Regele şi la care au luat parte Alteţa Sa Prinţul Regal, Preşedintele Camerei, foştii Preşedinţi ai Consiliului şi mai mulţi Miniştrii reprezentând partidele de opoziţie, a fost examinată atitudinea pe care România trebuie să o aibă în actualele circumstanţe presante. Cu aproape unanimitate, Consiliul de Miniştri a decis ca România să ia toate măsurile pentru a-şi păzi frontierele”.

Următorul document, telegrama nr. 573, din 30 iulie/12 august, se referă la o falsă ştire de presă, emisă fără îndoială în vederea dezinformării şi intoxicării de ziarul german „Kölnische Zeitung”.Ştirea se referă nici mai mult nici mai puţin la intrarea României în război de partea Puterilor Centrale. „Mai multe ziare din Londra – se spune în telegrama trimisă de Nicolae Mişu – publică ştirea dată în «Kölnische Zeitung», numărul de ieri seara, conform căreia România ar fi decis să se alieze cu Tripla Alianţă iar armata română va invada Serbia în orice moment. Din toate părţile mi se cer explicaţii asupra acestei ştiri”.

Dezinformarea şi intoxicarea prin presă cu informaţii false se poate dovedi o armă extrem de redutabilă... Iar reprezentanţii Triplei Alianţe, în special ai Germaniei, o mânuiau, se pare, cu multă pricepere.

Ultimul document analizat reprezintă reacţia unor state, prietene şi viitoare aliate ale României, la poziţia oficială a ţării noastre, de neutralitate şi espectativă armată.

„Aflu că Guvernul Rus – menţionează Mişu – este foarte dezamăgit de răspunsul Guvernului român la deschiderile (sunt avute în vedere propunerile compensatorii – n.n.) ruse. Puterile prietene ale României – este clar că este vorba despre Franţa şi Anglia – găsesc că date fiind condiţiile delicate în care se află România, răspunsul românesc este destul de satisfăcător deoarece el nu este categoric unul negativ, ci numai suspensiv”.

 

                                                           

Cine a fost Nicolae Mişu?

Născut la Bucureşti, la 6 august 1858, după învăţământul primar şi secundar efectuat aici, Nicolae Mişu a urmat cursurile Facultăţii de Drept ale Universităţii din Goettingen (Germania), unde şi-a luat şi doctoratul în drept, titlul căruia i s-a adăugat diploma de absolvent al Înaltei Şcoli de Studii Politice din Paris. Debutând în cariera diplomatică în 1887, el va parcurge toate treptele acesteia:viceconsul la Odessa şi Sofia (1887-1891), secretar de legaţie la Viena (1891-1894), director al Afacerilor Politice în centrala Ministerului Afacerilor Străine (1895-1898) şi secretar general al aceluiaşi departament (1898-1899), agent diplomatic şi consul general la Sofia (1899-1908), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Viena (1908-1911), Constantinopol (1911-1912), Londra (1912-1919). Prestaţia diplomatică a lui Nicolae Mişu a înregistrat însă cotele maxime în cei şapte ani în care s-a aflat în fruntea legaţiei noastre din capitala Marii Britanii (15 octombrie 1912-14 octombrie 1919), cote dimensionate de momentele dominante ale implicării internaţionale a României:războaiele balcanice, Primul Război Mondial şi epilogul său, Conferinţa de Pace.

În timpul primei conflagraţii mondiale, activitatea lui Nicolae Mişu la Londra a fost modelată de comandamentele celor două etape parcurse de România:perioada neutralităţii şi perioada participării efective la război.

După cum se ştie, din august 1914 până în august 1916, România a adoptat statutul de ţară neutră, o neutralitate însă activă, „cu arma la picior”, după expresia lui Nicolae Iorga, fapt ce însemna pregătirea materială şi morală în vederea angajării — la momentul oportun — în lupta pentru realizarea imperativului istoriei:desăvârşirea unităţii naţionale. Şi această implicare în război era văzută de Guvern şi de opinia publică numai alături de Antantă, care putea asigura satisfacerea intereselor României împotriva taberei Puterilor Centrale, pentru care luarea în calcul a acestor interese era exclusă. Acestei operaţiuni i-a fost subordonată şi acţiunea diplomatică.

La Londra, Nicolae Mişu, favorizat de dorinţa Angliei de atragere a României în coaliţia Antantei, contribuia la obţinerea unor substanţiale împrumuturi de la Banca Angliei, unul de cinci milioane de lire sterline (ianuarie 1915) şi altul de 7 milioane (octombrie 1915), precum şi la cumpărarea de către guvernul britanic a unui stoc de grâu românesc în valoare de 10 milioane lire sterline. De asemenea, plenipotenţiarul nostru dădea tot sprijinul comisiilor speciale de ofiţeri trimise de la Bucureşti spre a lansa comenzi de materiale la firmele britanice pentru înzestrarea armatei române şi a organiza expedierea lor în ţară. Concomitent, Nicolae Mişu îşi sporea preocuparea pentru sensibilizarea personalităţilor politice şi a opiniei publice faţă de cauza românească.

În 1916, datorită poziţiei sale strategice, cooperarea militară a României era apreciată de factorii de decizie ai Antantei ca absolut necesară, drept pentru care consultările între reprezentanţii celor două părţi s-au intensificat şi s-au concretizat în tratatul de alianţă şi convenţia militară, semnate la 4/16 august 1916 la Bucureşti, prin care se garanta integritatea teritorială a României, se recunoştea dreptul de a se uni cu patria mamă a provinciilor româneşti din Austro-Ungaria, se prevedea egalitatea în drepturi a României cu puterile aliate la tratativele de pace. Aşa cum concluzionează analiştii de autoritate ai Primului Război Mondial, tratatul menţionat a reprezentat un succes de prestigiu al diplomaţiei noastre, fiind primul document internaţional prin care patru dintre marile puteri ale lumii — Franţa, Anglia, Rusia şi Italia — recunoşteau dreptul poporului român la reîntregirea statală. Dând expresie sentimentelor de simpatie şi solidaritate ale poporului englez faţă de poporul român, monitorul presei britanice, „The Times”, cu care ministrul Nicolae Mişu avea strânse legături, scria în numărul din 14/27 august 1916:„Aliaţii îşi însuşesc acum cauza României ca pe a lor proprie şi privesc înainte la timpul când toţi românii vor fi uniţi”.

Pe tot parcursul războiului, relaţiile româno-britanice au primit un puternic impuls prin desele declaraţii ale oamenilor politici şi liderilor de opinie cu privire la însemnătatea contribuţiei militare române, precum şi a reafirmării angajamentelor de sprijinire a cauzei României. Ilustrăm aserţiunea cu două exemple dintre multele care s-ar putea da.

Cu prilejul strălucitei epopei de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, la 21 august 1917, David Lloyd George, premierul Marii Britanii, se adresa Guvernului României cu cuvintele:„…doresc să exprim din partea guvernului britanic profunda noastră admiraţie pentru curajul eroic şi avântul ce le-a dovedit poporul român în timpul unui an de încercări aproape fără seamăn... Reconstituirea armatei române şi rezistenţa îndârjită – rezistenţă atât de preţioasă pentru cauza comună – pe care această armată o opune duşmanului în acest moment, în condiţii de greutate excepţională, prezintă un exemplu măreţ de tărie, pe care libertatea o inspiră unui popor liber”. Într-un alt moment, de data aceasta dramatic – impunerea păcii draconice de la Bucureşti de la începuturile lui mai 1918 de către Puterile Centrale –‚ lordul Arthur James Balfour, ministrul de Externe al Marii Britanii, declara în Camera Comunelor că „este limpede că acest tratat aserveşte România unei complete dominaţii militare, economice şi politice din partea Puterilor Centrale”, subliniind că „Guvernul Majestăţii Sale are o profundă simpatie pentru România în situaţia grea în care se găseşte şi rămâne ca prietenii săi, vechii aliaţi, să facă tot posibilul la eventuala conferinţă a păcii pentru a obţine o revizuire a termenilor duri ce i-au fost impuşi”.

În influenţarea opiniei publice britanice în favoarea românilor, Nicolae Mişu a avut un sprijin de nădejde în Societatea Anglo-Română, prezidată de lordul Robert Neil şi având ca membri numeroase personalităţi, dintre care-i vom pomeni pe Henry Wickham Steed (1871-1956), scriitor şi ziarist, participant la serbarea jubiliară a Astrei de la Blaj din 1911 (unde i-a cunoscut pe I.L. Caragiale şi Octavian Goga), autor al lucrării Transilvania, Banat, Crişana(1929), şi pe Robert William Seton-Watson (1879-1952), istoric, autor al tratatului A History of the Romanians(1934), membru de onoare al Academiei Române. De asemenea, Nicolae Mişu nu a fost străin de actul recunoaşterii de către guvernul englez a Consiliului Naţional al Unităţii Române (înfiinţat la Paris la 6 septembrie 1918) „drept exponent al intereselor poporului român”.

Când, în toamna lui 1918, s-au cristalizat condiţiile reintrării României în război de partea vechilor aliaţi din Antantă, Nicolae Mişu a fost chemat de la Londra pentru a participa, alături de generalul Constantin Coandă, şeful Guvernului, generalul Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major, asistat de locotenentul-colonel Ion Antonescu, contele de Saint-Aulaire, ministrul plenipotenţiar al Franţei, însoţit de ataşatul militar generalul Lafont, la consfătuirea organizată la 8 noiembrie acasă la preşedintele Partidului Naţional Liberal, Ion I. C. Brătianu, unde s-au pus la punct coordonatele noii mobilizări a armatei române. A doua zi, în înţelegere cu aliaţii, armata română reintra în luptă, ceea ce reprezenta şi anularea păcii-diktat a Puterilor Centrale, dar şi reconfirmarea valabilităţii angajamentelor asumate de statele semnatare a tratatului de alianţă din 4/16 august 1916.

De pe această platformă va acţiona guvernul României în procesul consacrării internaţionale a Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Cuvântul României a fost expus cu fermitate de delegaţia acestei ţări la Conferinţa Păcii de la Paris, condusă de primul ministru Ion I. Brătianu, care-l avea ca prim-locţiitor pe diplomatul Nicolae Mişu. Nicolae Mişu va şi conduce delegaţia după retragerea, la 2 iulie 1919, a lui I.C. Brătianu de la lucrările conferinţei de pace. Delegaţia noastră a susţinut cu curaj şi argumente drepturile legitime ale României, necesitatea asigurării condiţiilor esenţiale pentru dezvoltarea ei viitoare, a combătut cu vehemenţă „soluţiile” care atentau la suveranitatea şi independenţa politică a statului naţional unitar român.

Pe aceeaşi poziţie fermă s-a situat Nicolae Mişu şi în înalta demnitate de ministru al Afacerilor Străine, deţinută în guvernul prezidat de generalul Arthur Văitoianu (în funcţiune de la demisia cabinetului I I.C. Brătianu, din septembrie 1919, şi până la constituirea guvernului Alexandru Vaida-Voievod, după alegerile parlamentare, la 1 decembrie 1919). Intransigenţa demonstrată de Ion I.C. Brătianu, Nicolae Mişu, Alexandru Vaida-Voievod a fost de natură să determine eliminarea sau modificarea multora dintre prevederile iniţiale ale tratatului de pace cu Austria şi tratatului minorităţilor, care au format principalul măr al discordiei, în sensul amendamentelor avansate de reprezentanţii noştri, ceea ce a facilitat semnarea lor, la 9 decembrie 1919.

La 28 noiembrie 1919, depunând mandatul de ministru al Afacerilor Străine, Nicolae Mişu se despărţea pentru totdeauna de sfera diplomatică. Se va stinge din viaţă la vârsta de doar 66 de ani, la 31 august 1924, ultima demnitate deţinută fiind aceea de ministru al Palatului şi şef al Curţii Regale, din mai 1920 şi până la moartea sa.

""