Autor 26060 vizualizări


Ultimul capitol în înfrângerea lui Hitler începe pe 16 aprilie 1945, când rușii încep asaltul asupra Berlinului:20 de armate, 6300 de tancuri și 8500 de avioane aveau ca țintă capitala Reich-ului, ultimul bastion al Germaniei naziste. Conform unui acord încheiat înainte de bătălia pentru Berlin, armatele Aliate, anglo-americane, aflate la circa 100km vest de Berlin, și-au oprit înaintarea spre capitala germană, oferindu-le rușilor mână liberă. Forțele germane, deși epuizate, au depus eforturi pentru apăraea orașului, respingând inițial atacul rusesc. În cele din urmă însă, n-au mai putut face față superiorității sovietice.

Până pe 24 aprilie, armata sovietică înconjura deja orașul și continua hotărâtă ofensiva împotriva germanilor. Soldații luptau pentru fiecare stradă, pentru fiecare casă și, încet-încet, rușii și-au făcut drum către centrul orașului, respectiv către locul în care se adăpostise Adolf Hitler.

Din interiorul buncărului său subteran, Hitler vedea cum visul său – Reich-ul de 1000 de ani – se prăbușește sub forța armatei sovietice. Dându-și seama că nici el, nici Germania nu mai au nicio scăpare, Fuhrer-ul s-a căsătorit cu Eva Braun, cu care avea o relație de ani buni, apoi cei doi s-au sinucis. Odată cu liderul ei, și Germania nazistă își trăia ultimele clipe.

Începutul sfârșitului

Dorothea von Schwanenfluegel avea 29 de ani în 1945;locuia în Berlin și avea o fetiță. În ultimele zile ale bătăliei pentru Berlin, ea, fata ei, prietenii și vecinii se îngrămădeau în blocul unde locuiau, sperând că vor scăpa cu viață, acum că războiul ajunsese la ușa lor. Orașul era deja în ruine după nenumăratele bombardamente Aliate, alimentele erau raționalizate, iar situația era disperată:singura speranță a berlinezilor era ca Aliații să ajungă în oraș înaintea rușilor, de a căror brutalitate se temeau toți.

Aceasta este mărturia tinerei Dorothea, din zilele ultimei ofensive rusești asupra Berlinului:

„Vineri, 20 aprilie, era cea de a 56-a aniversare a lui Hitler, iar sovieticii i-au trimis un cadou sub forma unui bombardament intens chiar în inima orașului, căruia i se adăuga și un raid aerian al Aliaților Occidentali.

La radio s-a anunțat că Hitler ieșise din buncărul său pentru a sta de vorbă cu un grup de tineri băieți – de 14-16 ani – care se oferiseră „voluntar” pentru „onoarea” de a fi acceptați în SS și de a muri pentru Führer-ul lor în apărarea Berlinului. Ce minciună cruntă! Acești băieți nu s-au oferit voluntari, nu aveau nicio alegere, căci băieții care erau descoperiț în ascunzători erau spânzurați ca trădători de către SS, ca avertisment că «cel care nu a fost suficient de curajos pentru a lupta trebuie să moară» ! Când nu mai aveau copaci, oamenii erau spânzurați de stâlpii de iluminat. Erau spânzurați peste tot, militari și civili, bărbați și femei, cetățeni obișnuiți executați de un mic grup de fanatici. Se părea că naziștii nu voiau ca oamenii să supraviețuiască deoarece un război pierdut, în rațiunea lor, era vina noastră, a tuturor. Nu făcusem suficiente sacrificii, așadar ne pierdusem dreptul de a trăi, căci doar guvernul era fără vină. Volkssturm a fost mobilizat din nou, iar de data aceasta toți băieții de la 13 ani în sus trebuiau să meargă la recrutare căci armata noastră era redusă acum la copii care umpleau rândurile soldaților.”

Întâlnire cu un tânăr soldat

„În onoarea aniversării lui Hitler, am primit o alocație pentru rația pe 8 zile, plus o conservă mică de legume, câteva grame de zahăr și 15g de cafea adevărată. Nimeni nu-și permitea să rateze rații de acest fel, așa că am stat la cozi foarte lungi la alimentare, pentru a le primi. Stând acolo, am observat un tânăr trist pe partea cealaltă a străzii, aflat în spatele unor tufișuri, într-o tranșee nu foarte adâncă. Am mers la el și am descoperit un simplu copil îmbrăcat într-o uniformă mult prea mare pentru el, cu o grenadă anti-tanc lângă el. Îi curgeau lacrimile pe chip și era clar speriat de toată lumea. L-am întrebat, blând, ce face acolo. Și-a pierdut neîncrederea și mi-a spus că primise ordin să stea acolo și, când se apropia un tanc sovietic, să alerge sub el și să detoneze grenada. L-am întrebat cum funcționează asta, dar nu știa. De fapt, acest copil fragil nici nu părea capabil să poarte o asemenea grenadă. Mi se părea că asta era o misiune de sinucidere inutilă pentru că sovieticii l-ar împușca pe loc, înainte ca el să apuce să ajungă la tanc.

CLICK AICI PENTRU A VEDEA IMAGINI DIN BERLIN ÎN 1945

El deja plângea și murmura ceva, probabil striga disperat după mama lui, și nu puteam să fac nimic ca să-l ajut. Era imaginea suferinței, a necazului de guvernul nostru inuman. Dacă îl încurajam să fugă, ar fi fost prins și spânzurat de SS, și dacă îl adăposteam la mine acasă, toți din casă ar fi sfârșit împușcați de SS. Așa că singurul lucru pe care l-am putut face a fost să-i dăm ceva de mâncare și de băut din rațiile noastre. Când l-am căutat în dimineața următoare, nu mai era acolo, nici el, nici grenada. Sper că l-a găsit mama lui și că-l ascunde în aceste ultime zile ale unui război pierdut.”

Sosirea rușilor

„Sovieticii au luptat cu soldații germani și civilii recrutați pentru fiecare stradă, până când am ajuns să auzim explozii și focuri de armă în imediata apropiere. Pe măsură ce zgomotele se apropiau, puteam auzi țipetele oribile, guturale, ale soldaților sovietice, care ne păreau a fi animale. Gloanțele ne-au spart geamurile, iar grenade au explodat în grădina noastră, și imediat sovieticii erau la noi pe stradă. Tulburați de lupta de lângă noi și înmărmuriți de frică, am privit din spatele micilor geamuri de pivniță cum treceau tancurile și un convoi nesfârșit de soldați...

Era o priveliște terifiantă, cum stăteau sus pe tancurile lor, cu puștile scoase, țintind către case pe măsură ce înaintau. Jumătate din soldați aveau doar cârpe și zdrențe în picioare, iar alții purtau cizmele de SS pe care le furaseră de la o cazarmă SS din Lichterfelde. [...]

Înfruntarea realității era de zece ori mai dură decât simplele povești. Pe parcursul nopții, ne-am ghemuit împreună, morți de frică, neștiind ce va aduce dimineața. Chiar și-așa, ne-am strecurat, fără niciun zgomot, până sus, pentru a verifica dacă obloanele groase din lemn erau încă intacte și dacă toate ușile exterioare erau baricadate. Dar când am tras cu ochiul afară, ce-am văzut ?! Cuplul din blocul de lângă noi era afară, în grădină, și făceau cu mâna sovieticilor ! Se adeverea, așadar, vechea noastră suspiciune că sunt comuniști, dar tot trebuie să fi fost nebuni să-și proclame atât de deschis simpatiile.

După cum era de așteptat, în acea noapte, o hoardă de soldați sovietici s-a întors și a dat buzna în casa lor. Apoi am auzit ceea ce suna a fi o orgie teribilă cu femei țipând după ajutor. Cu tot vacarmul ăsta mi s-a făcut pielea de găină. Unii dintre sovietici au trecut prin grădina noastră și au dat cu puștile în uși încercând să intre. Din fericire, ușile noastre solide din lemn au rezistat. Cuprinși de frică, am stat în tăcere, sperând să lăsăm impresia că aceasta e o casă goală.”

Jafurile

„În dimineața următoare, noi, femeile, am făcut tot posibilul pentru a ne face cât mai puțin atrăgătoare pentru sovietici, mânjindu-ne fețele cu praf de cărbune, acoperindu-ne capetele cu cârpe vechi;acesta era machiajul nostru pentru Ivan. Ne-am ghemuit în partea centrală a beciului, tremurând de frică, în timp ce unele dintre noi se uitau pe geamurile micuțe pentru a vedea ce se întâmplă pe strada controlată de sovietici. Eram paralizate de frică numai la vederea acestor mongoli cu aspect sălbatic și înfricoșător. La ruina de peste drum au fost postate primele ordine sovietice, inclusiv orele în care aveai voie să circuli pe străzi. Brusc s-a auzit de afară un sunet zguduitor. Îngrozite, am privit cum sovieticii au demolat alimentara de pe colțul străzii și au aruncat în stradă tot ce era înăuntru, rafturi, mobilă... Am văzut cum pungi de făină, zahăr și orez – de care toată lumea avea atât de mare nevoie – erau sparte și conținutul lor zăcea pe trotuar, iar soldații sovieticii stăteau de pază cu puștile, astfel încât nimeni să nu îndrăznească să ia de pe jos alimentele. Era de-a dreptul incredibil. În timpul nopții, câțiva oameni curajoși au încercat să recupereze din mâncarea aruncată pe trotuar. Acum foamea devenise o mare problemă, căci cartelele de rații erau inutile dacă nu aveam de unde să ne aprovizionăm.

La scurtă vreme după aceea, a fost iarăși o agitație afară, chiar mai rea decât cea dinainte, și ne-am repezit să vedem dacă sovieticii spărseseră banca și o jefuiau. Au ieșit urlând, voioși, cu mâinile pline de bancnote germane și bijuterii din seifurile sparte. Slavă Domnului că ne scosesem deja banii și îi aveam acasă.”

Capitularea

„În ziua următoare, generalul Wilding, comandantul trupelor germane din Berlin, a capitulat și a predat întregul oraș armatei sovietice. Nu existau ziare sau radiouri, așa că pe străzi circulau camioane cu difuzoare și ni se transmitea să încetăm orice rezistență. Brusc, împușcăturile și bombardamentele s-au oprit, iar liniștea ireală însemna că, pentru noi, încetase un chin, dar un altul era pe cale de a începe. Coșmarul nostru devenise realitate. Întreaga suprafață de 700km2, cât mai rămăsese din Berlin, se afla acum în întregime sub controlul Armatei Roșii. Ultimele zile de lupte sălbatice pentru clădiri și lupte de stradă fuseseră un măcel, fără prizonieri luați. Aceste ultime zile au fost un adevărat iad. Ultimii noștri soldați, epuizați, majoritatea copii și oameni bătrâni, au căzut în prizonierat. Am ajuns un oraș în ruine;aproape nicio casă nu rămăsese intactă.”

 

 

 


"The Battle of Berlin, 1945, " EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2002).

""