Autor 30300 vizualizări


În dimineaţa de 21 decembrie 1989, încă pe întuneric, România stătea în cumpăna Istoriei. Provocată profesionist, Armata deschisese focul şi omorâse cetăţeni ai ţării. Oameni ai Miliţiei şi ai Securităţii arseseră cadavrele victimelor de la Timişoara, iar Gărzile patriotice din acelaşi oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcând şi ele victime.

Şeful statului încălcase Constituţia României şi dăduse ordine ilegale, făptuind deja infracţiunea de subminare a puterii de stat. Şi, cu toate acestea, în acea noapte, Nicolae Ceauşescu încă mai putea opri dezastrul ţării şi al naţiunii printr-una sau două decizii raţionale. Alegerea lui a fost să trimită la Timişoara câteva mii de muncitori din Oltenia care să-i bată pe muncitorii din Timişoara şi să organizeze la Bucureşti un miting prin care intenţiona să acopere cu legitimitate revoluţionar-marxistă acest ordin criminal şi să-i ofere în plus posibilitatea de a ucide în continuare, în masă.

Ne aflăm în momentul de vârf al deciziei, adică în acea clipă în care un om învestit cu o responsabilitate majoră decide soarta a milioane de oameni, destinul poporului său. Uneori, în cazul unor personalităţi cu anvergură planetară, omul care ia decizia poate influenţa Istoria.

Nu a intuit dimensiunea catastrofei

Thierry de Montbrial, fondatorul Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, a definit acest moment:„Previziunea crizelor face să intervină mai multe niveluri de incertitudine. Cu titlu de exemplu, legat de teoria sistemelor, asupra căreia vom reveni, va trebui acordată o atenţie specială formei extreme care ţine seama de posibilitatea existenţei unei bifurcaţii în cadrul unui sistem dat, susceptibil de ­şocuri structurale, din care poate rezulta o schimbare a sistemului însuşi (criză sistemică). Noţiunile de bifurcaţie şi de criză sistemică vor fi ilustrate de un exemplu.

La 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, Mihail Gorbaciov avea de ales între a-şi oferi sau a refuza sprijinul faţă de Erich Honecker. Această situaţie corespunde foarte bine noţiunii de bifurcaţie. Alegând cea de-a doua alternativă, stăpânul de la Kremlin a pus în acţiune – desigur, fără a fi conştient de acest lucru – o dinamică ce a provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice şi, deci, finalmente, o schimbare a sistemului internaţional în ansamblul său.

Dacă Mihail Gorbaciov ar fi ales să-l susţină pe Erich Honecker într-o acţiune represivă (poziţia acelora pentru care el nu avea de ales este, din punct de vedere filosofic, de nesusţinut), e posibil ca sistemul bipolar să fi supravieţuit pentru un timp nedeterminat, ceea ce ar fi atras o relansare a Războiului Rece“. 1

Decizia lui Nicolae Ceauşescu din noaptea şi dimineaţa de 21 decembrie 1989 de a supravieţui la conducerea României cu orice preţ a declanşat un lanţ de evenimente ale căror consecinţe nu s-au stins nici astăzi, după 20 de ani, legând cu inelele sale căderea generală a economiei, a stării sociale şi morale a societăţii româneşti, sugrumând statul până la limita de jos a disoluţiei naţionale.

În consecinţă, preţul pe care îl plătim acum – slăbirea accentuată a valorilor statale, supravieţuirea îndelungată a mentalităţilor şi structurilor comuniste, influenţa crimei din decembrie asupra vieţii politice şi sociale, prăbuşirea imaginii instituţiilor de forţă ale statului (Armata, Justiţia, Poliţia şi Serviciul secret), scena politică dominată de impostori şi amatori, penetrarea până la niveluri înalte a spionajului străin pe fondul dezintegrării sistemelor de securitate ale statului, poziţia internaţională inferioară şi chiar umilă – îşi au originea nu numai în lipsa de reacţie a naţiunii în faţa dictaturii, ci şi în deciziile greşite ale lui Nicolae Ceauşescu.

Putem estima, la fel ca în exemplul dat de Thierry de Montbrial, că Nicolae Ceauşescu nu a intuit dimensiunea catastrofei pe care a declaşat-o în România, astfel că schimbarea violentă de sistem în ţara noastră nu a atins doar faza crizei sistemice – aceasta era oricum declanşată la Moscova –, ci a lovit şi în bazele statului român. Încă nu ne putem imagina un Ceauşescu adept al dictonului „După noi, potopul“ şi continuăm să credem că dictatorul comunist „se crampona“ de putere din cauza obsesiei pe care o făcuse pentru destinul său eroic.

Dacă lecţia aceasta nu va fi scrisă în manualul de Istorie al şcolilor noastre, aşa cum a fost în realitate şi în întregul său dramatism cinic, suntem condamnaţi să prelungim încă multe decenii criza pe care a ­declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Rusiei şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi.

Ceauşescu citează din cuvântarea lui Castro

În dimineaţa de 21 decembrie 1989 se împlineau 110 de ani de la naşterea lui Stalin, iar 43 de cetăţeni ai Capitalei se pregăteau ca în acea zi să fie primiţi în Partidul Comunist Român. Din aceeaşi dimineaţă Nicolae Ceauşescu refuză să mai citească buletinele informative ale Securităţii, ale Ministerului de Externe şi ale aparatului de partid din judeţe. El va citi, inclusiv în orele dramatice ale dimineţii de 22 decembrie, numai buletinele Agerpres despre congresul comuniştilor cubanezi şi nu va înceta să citeze din cuvântarea lui Fidel Castro, cu fiecare prilej, atât în CPEx, cât şi pe culoarele Comitetului Central, de câte ori întâlnea pe cineva.

Tema cuvântării lui Castro era:„trădarea comunismului de către Gorbaciov“, dar ca şi cum era un eveniment îndepărtat, petrecut undeva la marginea lumii şi a politicii internaţionale. Pentru Castro, Cuba se afla într-o altă lume, a comunismului îndeplinit şi aplicat prin voinţa unanimă a poporului, aşa cum prevăzuse Marx. Pentru Ceauşescu, idealul acesta era la fel de îndepărtat, iar intervenţiile lui din CPEx arată cât de mult regreta faptul că nu a condus România pe drumul ales de Castro.

Nu era vorba de o nebunie, de un scurt-circuit total al minţii lui, ci de faptul esenţial că poporul român nu a intuit nicio clipă adevăratul ideal al lui Ceauşescu, crezând, cum cred mulţi şi astăzi, că poate exista o Românie independentă, naţionalistă, socialistă, în care nimeni să nu fure, statul să împartă în fiecare zi avuţia naţională la toţi românii, iar conducătorul să rezolve peste noapte recolta, digurile, spitalele, locuinţele şi transportul în comun, ca dictatorul unei insule din Marea Caraibelor.