Autor 5418 vizualizări


Apariţia în 2020 a unei cărţi despre epidemiile din Moldova la începutul secolului al XIX-lea coincide cu o actualitate pe care autorul ei, Sorin Grigoruţă, tânăr cercetător la Institutul de istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, n-avea cum s-o bănuiască atunci când s-a consacrat acestei cercetări. După un doctorat sub îndrumarea eminenţilor săi profesori de la Universitatea ieşeană şi după publicarea, în 2017, a cărţii Boli, epidemii şi asistenţă medicală în Moldova (1700-1831), noua sa lucrare – Epidemiile de ciumă în Moldova la începutul secolului al XIX-lea. Studiu și documente – se înscrie, deci, într-un proiect de studii sistematice cu privire la istoria marilor epidemii.  

Cercetările în acest domeniu particular cunosc unele realizări în trecut, evocate, aşa cum se cuvenea, de autor încă de la începutul contribuţiei sale. În continuarea lor, el aprofundează studiul, explorând un bogat material de surse arhivistice inedite, unele citate pe parcursul analizei, altele, regrupate sub formă de anexe. Dar, mai ales, el profită de sugestiile metodologice ale contribuţiilor recente la nivel mondial pentru o nouă lectură a temei, inclusiv prin reconsiderarea sensibilităţii colective în raport cu marile traume ale existenţei umane. 

Demersul său constituie în acest fel un tablou sugestiv al societăţii româneşti cu două secole în urmă, într-un moment cu totul deosebit din viaţa locuitorilor, îndeosebi între anii 1828-1830, care au cunoscut „ultima bântuială a ciumei”, cum scria Nicolae Iorga. Pitorescul mărturiilor documentare şi varietatea detaliilor contribuie la reuşita acestui tablou. Dar interesul pe care el îl poate suscita acum este inevitabil sporit de întrebările ce vin din perspectiva actualei crizei pandemice. Cartea cercetătorului ieşean oferă în această privinţă subiecte multiple de meditaţie, lăsând să se detaşeze de la sine elementele de comparaţie între trecut şi prezent în momentele de trăire a unei cumplite tragedii sanitare.  

„Singurătatea de pe uliţe"

Într-adevăr, nu poţi citi paginile de faţă fără a ţine seama de pandemia actuală, care ne incită la a revizita istoria prin prisma realităţilor pe care le trăim şi a reflecta la prezent în lumina experienţei trecute. De la începutul secolului al XIX-lea şi până la annus horribilis 2020, medicina a realizat progrese extraordinare. Cine ar fi putut să-şi imagineze cu toate acestea că restricţiile impuse din raţiuni sanitare cu două secole în urmă, restricţii de lungă tradiţie medievală, aveau să redevină de actualitate în plin apogeu al lumii moderne? Unele imagini din trecut par fotografii făcute azi.  

„Pe străzi – ne arată o descriere a Iaşiului în 1819 – locuitorii se fereau cu grijă pentru a nu da loc la nicio atingere şi uneori faptul acesta devenea caraghios la vedere (…). Cunoscuţii vorbeau unul cu altul numai de departe, împărtăşindu-şi ştiri”, iar „singurătatea de pe uliţe, care altminteri sunt atât de animate, era foarte neplăcută” (p. 26). Măsurile au fost şi mai severe în anii ocupaţiei rusesti din 1828-1830: „după sfinţitul soarelui”, vizitele erau interzise, persoanele aflate „în mijlocul uliţii” fiind bătute „cu palce [nuiele, n.r.], necăutând nici la o persoană sau la alt feliu de om cinstit” (pp. 89-90) – a se înţelege: fără deosebire de rang social. Deplasarea oamenilor dintr-un loc în altul era drastic condiţionată de obţinerea a ceea ce documentele vremii numesc „răvaşe de drum” (p. 72), „bileturi […] ca să sloboadă pi trecători”, un fel de certificate, eliberate de medici şi autentificate de autorităţi, dovedind că respectivii călători nu prezentau semne de molimă (p. 83).  

Pericolul contaminării a determinat închiderea cârciumilor şi a cafenelelor, şi, supremă încercare pentru cei suspecţi de contaminare, organizarea de locuri de carantină precum teribilele lazarete. La Lunca Mare, în ţinutul Bacău, nefericiţii oaspeţi trebuiau să aştepte şaisprezece zile, obligaţi „să-şi spele toate lucrurile, să li aerisască foarte bine, banii ci vor ave să-i curăţi prin oţăt” (p. 75). Condiţii groaznice, când „colibi nu sânt de agiuns şi acele câte sânt sânt într-o stare care nu este chip în o vreme friguroasă” (p. 80). 

Rolul autorităţilor 

Administrarea acestei situaţii sanitare excepţionale a pus autorităţile în faţa unor responsabilităţi neobişnuite şi dificile. În 1819, domnitorul Moldovei iniţiase unele măsuri energice „spre a scăpa norodul de pătimire”, dar ele au provocat „zurbalâcul” populaţiei de la Iaşi. Imprimând măsurilor de combatere a ciumei toată asprimea „giudecăţii osteneşti” (p. 139), regimul administraţiei militare ruseşti a putut acţiona mai energic în combaterea epidemiei. Dar el s-a izbit de alte dificultăţi, nu mai puţin stânjenitoare, accentuate de bariera limbii de comunicare între autorităţile ruse şi administraţia moldavă, nevoită să constate că „isprăvnicia iaste lipsită de scriitori cu ştiinţă di asămine forme” cerute de acestea (p. 146).  

Oricum, „arhanghelii” luptei pe teren pentru combaterea epidemiei, aşa cum îi prezintă Sorin Grigoruţă, sunt dregătorii, medicii, preoţii. Mulţi şi-au sacrificat viata, animaţi de sentimente umanitare şi patriotice, sau, după cum citim în unele mărturii, de „faceri de bini în folosul ominirii” (p. 145) şi de „datoriia fiişticăruia pământeanu de a sluji patriei”. Şi, cu toate acestea, frica inspirată de „lipicioasa boală”, cum era numită ciuma, explică evaziunile de la datorie a multora dintre aceia care trebuiau să fie în primele rânduri pentru a combate teribilul flagel. Divanul Ţării încerca din greu să stăvilească avalanşa demisiilor prezentate de dregători, amintindu-le datoriile: „O asămine boală nu trebueşti a înfricoşa pe cinovnicii din slujbă, încât să fii pricină de depărtare de la împlinirea datoriilor, ce, mai vârtos, la o aşa vreme gre, dumneavoastră se cuvine a arătare bărbăţii şi a îmbrăţoşa sâlinţa spre a vă faci pildă altora de vrednicie şi îndrăzneală, iar nu pricină de frică” (p. 143).  

Mai greu de înţeles este atitudinea multor medici, unii formaţi la prestigioase facultăţi de medicină europene. Lectura jalbelor prin care ei încearcă a se sustrage sub diverse pretexte apelurilor de ajutor adresate de autorităţi pentru a stăvili epidemia permite autorului acestei cărţi să suspecteze medicii din Moldova începutului de secol XIX că ar fi „nevrednici urmaşi ai lui Hipocrate, care nu vedeau dincolo de interesul propriu şi nu manifestau empatie faţă de locuitorii expuşi nenorocirilor provocate de flagel” (p. 168). Înţelegem de ce, abandonaţi de slujbaşii ţării şi de medici, locuitorii îşi îndreaptă speranţa în ajutorul şi „milostivirea dumnezeiască”.  

Acest text este un fragment din articolul „Epidemii din trecut în lumina epidemiei de azi. Lipicioasa boală de la începutul secolului al XIX-lea”, apărut în numărul 229 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 februarie – 14 martie 2020 și în format digital pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum