Autor 52510 vizualizări


Când era copil, contraamiralul în rezervă Zamfir Petre (91 de ani) visa să devină aviator, însă destinul nu l-a purtat pe aripi de vânt, ci l-a lăsat dus de val. Aşa a ajuns să termine în 1948 cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de Marină din Constanţa, pe care le-a început odată cu cel de-Al Doilea Război Mondial.

România intrase în război cu un singur submarin: „Delfinul“. Pe acest submarin, tânărul marinar Zamfir Petre avea să trăiască cele mai terifiante experienţe pe perioada războiului, din funcţia de ajutor al ofiţerului de navigaţie. Submarinul a fost construit în Italia, odată cu nava-bază „Constanţa“.

„Nava-bază era un fel de hotel, pentru că pe submarine se dormea doar în timpul misiunii. La navă aveam popotă, bucătărie, cabine. De la cabină sunam şi ceream ţuică, vin, prăjituri, orice voiam noi. Şi dădeam un bon. Pe noi, ăştia mai tineri, comandorul Victor Voinescu nu prea ne lăsa să ieşim în oraş şi ne ţinea la bord. Zicea că nouă ne arde de femei. Dar nu ne plictiseam. Jucam poker şi atâtea altele“, povesteşte acum Zamfir Petre. 

ASEDIUL SEVASTOPOLULUI 

Când vine vorba despre submarin, vocea i se schimbă. Dintr-o dată, devine gravă. „Este cea mai grea meserie, cea mai groaznică armă. Submarinul este un coşciug de fier. În momentul când plecai din port, nu ştiai dacă te mai întorci. De regulă, venea preotul şi ne făcea o slujbă, iar submarinistul îşi lua la revedere de la familie, de la ţară şi numai Dumnezeu ştia dacă se mai întorcea sau nu. Cine se îmbarcă pe un submarin este pregătit de moarte“, mărturiseşte el. 

Şi nu era departe de adevăr. În iulie1942, submarinul „Delfinul“, avându-l comandant pe Constantin Costăchescu, a participat, pentru a doua oară, după operaţiunile de observare din noiembrie-decembrie 1941, la asediul Sevastopolului. 

„Misiunea noastră era să nu lăsăm să plece convoaiele de nave ruseşti, aşa cum primiserăm noi informaţii. Spionajul rusesc a aflat că «Delfinul» se află în zonă şi au încercat să-l nimicească. Într-o dimineaţă, după ce am încărcat bateria de acumulator, un avion ne-a descoperit. Noi am intrat sub apă imediat“, povesteşte Zamfir Petre. Dar ruşii erau pe urmele lor. O grenadă distrusese tancul cu ulei care a fost ataşat la corpul submarinului. 

Acest lucru a fost necesar pentru că „Delfinul“ era „cocoşat“, adică era, din construcţie, mai greu de pupa şi, astfel, i-au sudat un flotor ca să-i crească flotabilitatea. Când a fost atacat „Delfinul“, o grenadă a ajuns aproape de compartiment, iar tancul s-a fisurat şi uleiul s-a împrăştiat. 

DÂRA DE ULEI 

„Noi am coborât la 80 de metri, dar ăştia – pe noi. Ca să nu ne mai depisteze aparatele lor de ascultare, am oprit tot. Submarinul ţinea cu noi. Stătea ca un peşte ore în şir. La un moment dat, telegrafiştii noştri au raportat că nu se mai aud zgomote de elice, pentru că aveam specialişti care erau şcoliţi în Germania şi-şi dădeau seama după fâşâitul elicelor ce fel de navă este“, îşi aminteşte veteranul de război. 

Şi submarinul a ieşit la cotă periscopică la 13 metri. Însă o altă problemă apăruse: marea era foarte agitată. „Aşa scăpasem de vedetele torpiloare, care nu pot rezista la o mare la gradul 3-4 şi au fost nevoite să intre în port. Problema se punea acum să putem ieşi noi la suprafaţă. De regulă, poţi să faci două încercări. Dacă nu reuşeşti, a treia nu se mai poate. 

Din fericire, am ieşit dintr-a doua încercare. Iar când ne-am uitat în jurul nostru, era o băltoacă de ulei. Şi ne-am dat seama că ruşii se ţineau după noi după dâra de ulei care ieşea din tanc. Şi comandantul a spus: «Luaţi ce aveţi din căldări, cârpe, scânduri şi aruncaţi-le în apă», ca să se creadă că ne-au distrus şi am plecat din zonă“, continuă Zamfir Petre. 

La scurt timp, ruşii anunţau victorioşi dispariţia submarinului românesc „Delfinul“. Însă aventura nu se oprea aici. O grenadă trasă de ruşi a avariat staţia radio de emisie. Primeau mesaje din ţară, dar nu puteau să le răspundă. Toţi îi credeau morţi. 

ÎNVIAŢI DIN MORŢI 

„Ca să putem ieşi, am venit pe coasta Turciei, cu viteză mică şi, în loc să facem câteva zile pe drum, am întârziat 10 zile şi toţi ne-au crezut morţi. Ne-au chemat familiile. Mama mi-a făcut şi pomană şi a dat şi haine de sufletul meu. Eu aveam vreo 18 ani pe atunci“, îşi aminteşte Zamfir Petre. 

În apele româneşti, au întâlnit o canonieră (n.r. – navă mică de război, folosită la patrulare, escortare sau pază) şi au dat cu racheta semnalul de recunoaştere. Numai că a fost nevoie de trei astfel de semnale, pentru că nimănui nu-i venea să creadă că submarinul nu fusese distrus. 

Ajunşi în port, acasă, cei cu familii au fost lăsaţi să plece la ai lor. Zamfir Petre a primit permisie după patru zile. „Eram aproape de casa noastră din cartierul Medeea, din Constanţa, şi la poarta vecină stătea pe o băncuţă baba Caliţa. Când i-am zis «Săru-mâna, tanti Caliţa!», i s-a făcut rău şi a leşinat. Mă ştiau mort cu toţii. M-am gândit apoi că nu pot să mă înfăţişez în faţa mamei pur şi simplu, pentru că o ştiam cardiacă. M-am dus la un alt vecin ca s-o pregătească. Şi aşa, după vreo două ore, mama a putut să mă strângă în braţe. I-a venit ei rău, dar mai puţin“, povesteşte submarinistul. 

ANCORA JOS, PAHARUL SUS 

În misiunea de la Sevastopol a fost şi reporterul de război Virgil Gheorghiu, care, ulterior, a adunat amintirile sale de pe „Delfinul“ în cartea „Reportaje de război“. După ce a trăit alături de militari experienţa unică, a ajuns la următoarea concluzie: „Un crucişător, un distrugător, o vedetă rapidă sau oricare altă navă se scufundă dacă este lovită grav de inamic. Din ea rămân, totuşi, epavele pe care valurile le leagănă sfâşietor de trist sau le aruncă odată şi odată la ţărm. 

Dintr-o navă scufundată rămân scânduri, colaci de salvare, centuri de plută, bărci sfărâmate şi alte relicve triste. Dintr-un submarin scufundat nu rămâne, însă, absolut nimic. Oamenii de pe o navă de suprafaţă se aruncă în valuri cu centurile de salvare sau cu plutele. Alţii se agaţă de epave. Toţi speră, însă. Şi luptă ca să-şi salveze viaţa. Oamenii de pe submarin nu încearcă, însă, niciodată să se salveze în caz de scufundare, fiindcă e zadarnic. (…) Înainte de plecare, cauţi să guşti, poate pentru ultima oară, cu sete, din toate bucuriile vieţii. Este o zicală: «Ancora jos, paharul sus!»“. 

PRIN BARAJUL DE MINE CA PRIN URECHILE ACULUI 

Înainte de asta, într-o altă misiune, la Novorosiisk, în septembrie 1941, le-a trecut moartea pe la ureche de mai multe ori, când submarinul era cât pe ce să fie nimicit de mai multe grenade. 

La un moment dat, primiseră informaţii că în port sunt refugiate mai multe nave şi era ordin să le torpileze. „Nu puteam să intrăm, pentru că era baraj de mine. Dar am descoperit unde era o poartă liberă. La un moment dat, a intrat un remorcher şi a ieşit. Noi am luat datele şi am intrat în port. Numai că aici erau nişte vechituri de nave şi am decis să ne întoarcem. 

Când să plecăm, nu am mai nimerit exact zona neminată, astfel am intrat în barajul de mine. «Poc! Poc!» făceau minele deasupra noastră. Un submarin este dotat din construcţie cu un sistem de protecţie şi, la viteză mică, minele trec pe sârmă şi nu explodează. Am crezut atunci că aia ne-a fost şi că vom muri cu toţii, dar am scăpat“, povesteşte Zamfir Petre. 

Submarinul este un coşciug de fier. În momentul când plecai din port, nu ştiai dacă te mai întorci. De regulă, venea preotul şi ne făcea o slujbă, iar submarinistul îşi lua la revedere de la familie, de la ţară şi numai Dumnezeu ştia dacă se mai întorcea sau nu. 

Vechiul „Delfin“ – erou în război, noul – abandonat la cheu 

Submarinul „Delfinul“ jucase un rol hotărâtor în cel de-Al Doilea Război Mondial. În iunie 1941, a supravegheat Constanţa de pe mare, în iulie acelaşi an a atacat şi a distrus transporturile inamice în zona Aitodor – Theodosia – Novorosiisk. În august, a participat la atacul şi la distrugerea transporturilor inamice de la Odessa, iar în septembrie, a atacat căile de comunicaţii inamice în bazinul de est al Mării Negre. În noiembrie şi în decembrie a împiedicat transporturile sovietice spre Crimeea. 

Tot submarinului i-a revenit misiunea de a intercepta transporturile sovietice de evacuare spre Bosfor şi pe cele de pe coasta caucaziană. Transporturile şi navele de război pe drumurile dintre Sevastopol şi Cap Sinope, în zona de nord a coastei turceşti, iar în iulie 1942 a participat la atacul transporturilor sovietice în zona Yalta. Apoi a fost trimis la reparaţii la Galaţi, iar în 1944 a fost luat de sovietici, fiind restituit un an mai târziu, iar în 1959, a fost casat. 

Submarinul „Delfinul“, care se află în prezent în patrimoniul Marinei Militare, a fost construit în URSS şi predat României în anul 1985. A costat 40 de milioane de dolari şi a fost adus în ţară în secret, fiind recepţionat fără ceremoniile caracteristice festivismului comunist. 

„Delfinul“ este printre cele mai moderne submarine din Marea Neagră. Clasa Kilo, din care face parte „Delfinul“, este una dintre cele mai apreciate în lumea militară. 

Din 1996, Delfinul stă la cheu deoarece acumulatorii motorului sunt epuizaţi, iar înlocuirea lor costă o avere. Toţi miniştrii Apărării au promis că vor găsi fonduri pentru modernizarea lui, dar submarinul îmbătrâneşte, în continuare, în Portul Constanţa. 

LA CARTUL CÂINELUI, PE „REGINA MARIA“ 

În anul 1941, Zamfir Petre începea cursurile şcolii de Marină – suspendate apoi pe durata războiului – şi făcea practică pe distrugătorul „Regina Maria“. România avea la acea vreme patru distrugătoare: „Mărăşti“, „Mărăşeşti“, „Regina Maria“ şi „Regele Ferdinand“. „Navele aveau o viteză de 36 de noduri pe oră, iar fregatele pe care le avem acum au doar 30 de noduri“, spune el cu amărăciune. 

În timpul războiului, Portul Constanţa era apărat de un baraj de mine şi era ordin ca distrugătoarele să patruleze pe sectorul de la Tuzla la Sulina. „În data de 25 iunie, noi eram ancoraţi cu o singură ancoră, adică maşinile erau oricând gata de plecare. Eu noaptea eram de serviciu la cartul 0-4, i se zice cartul câinelui, cel mai greu, împreună cu căpitanul Mihai Bujeniţă, ofiţer cu navigaţia pe distrugător. 

Pe la ora 2.00, eu am ieşit pe punte cu binoclul şi am văzut la orizont două luminiţe, două mogâldeţe. Îi spun: «Domnu’ căpitan, ia uitaţi-vă acolo!“. El spune: «Ce naiba?! Ce o fi căutând Ferdinand acolo?!». Era ceva curios şi a chemat comandantul pe comandă. Imediat s-a dat alarma“, povesteşte Zamfir Petre. 

Nu au trecut câteva minute şi ruşii au început să atace. „Veneau cu o formaţie de debarcare la Midia. Au băgat în faţă pe distrugătoarele „Moskva“ şi „Harkov“, care aveau cele mai bune mijloace de tragere, transmisiuni şi recepţie, iar în spatele lor erau Crucişătorul „Voroşilov“ şi câteva nave de desant, care trebuia să debarce armata rusă la Midia, acolo unde era spaţiu întins. 

MÂNDRIA FLOTEI RUSEŞTI, SCUFUNDATĂ 

„La un moment dat, navele au început să tragă spre litoralul românesc cam de la o distanţă de 14 mile marine. Am dat şi noi imediat alarma şi de pe nave şi din spaţiul aerian s-a pornit atacul. Am atacat noi şi apoi şi bateria de la Agigea“, relatează Zamfir Petre. 

Apoi s-a auzit o explozie puternică. Era distrugătorul „Moskva“, care s-a dus la fund. Apoi a fost avariat şi „Harkov“. Nu a trecut mult şi flota rusă a fugit. Epava distrugătorului „Moskva“ se află şi acum pe fundul Mării Negre, iar ruşii nu au admis niciodată faptul că mândria flotei lor a fost distrusă de proiectil, ci au avansat ideea că nava a intrat în barajul de mine şi când a vrut să plece a explodat. „Credeţi că ruşii nu ştiau că este în zonă un baraj de mine? Şi, dacă a intrat „Moskva“ în baraj, nu ar fi intrat şi restul navelor? Iar „Harkov“ a fost avariat de artilerie. Dar după război, mulţi viteji se arată!“, spune contraamiralul în rezervă.În timpul atacului, un proiectil rusesc a trecut pe deasupra distrugătoarelor româneşti şi s-a înfipt în mal, la Agigea. Un altul a fost dirijat de aviaţie şi a fost atacat un tren muniţie şi un vagon a explodat. 

Un lucru este sigur: dacă nu ar fi fost marinarii de pe „Regina Maria“ să dea alarma, litoralul ar fi fost ras de pe faţa pământului, iar ruşii ar fi pus stăpânire pe această regiune. „Cert este că a fost prima şi ultima încercare a ruşilor de a ataca România cu nave de suprafaţă“, spune Zamfir Petre. 

Supravieţuitorii ruşi de pe „Moskva“ au fost recuperaţi de vedetele torpiloare româneşti şi duşi în port, unde au primit hrană. Ulterior, au fost luaţi prizonieri de război.

AVENTURILE „RECHINULUI“ ŞI MISIUNEA DE LA GENOVA 

În decembrie 1942, „Delfinul“ avea nevoie urgentă de reparaţii şi a fost dus la Şantierul din Galaţi. Aici, se aflau în construcţie submarinele „Rechinul“ şi „Marsuinul“. La început, se chemau S1 şi S2. Zamfir Petre a fost ales, alături de alţi nouă colegi, să continue războiul pe „Rechinul“, declarat gata de acţiune în aprilie 1944, unde a rămas până în august, la venirea ruşilor. 

Cât timp a stat la Galaţi, ofiţerul Zamfir Petre a compus o poezie, care a ajuns la comandant. Bătrânul submarinist o recită şi acum din memorie: „Ne duseră la Galaţi / Urmând să fim ambarcaţi / Ne-a dus ca pe nişte boi / Pe S1 şi S2 / Unde-i bine să trăieşti / Dar şi repede o mierleşti / Cu o bombă submarină / Tocmai când ţi-e viaţa plină / Şi atunci jalea-i şi mai mare / Că gagicile-s în floare / Toate plâng şi te jelesc / Că nu te mai jumulesc / Şi-ţi mai vin pe cap părinţii / Toţi trag de tine cu dinţii / Unul vrea despăgubire / Altul vrea o moştenire / Tu eşti însă fericit / Cât ai stat ştii c-ai trăit / Tot mereu paharul plin / Fiindcă aşa-i la submarin“. 

DEMASCAŢI LA GURA BOSFORULUI 

Cu submarinul „Rechinul“, Zamfir Petre îşi aminteşte că a avut o misiune care a durat 45 de zile. „În acest timp, noi nu ne-am văzut colegii de la prova şi de la pupa“, spune el. Îşi aminteşte de o întâmplare hazlie, care însă era să se termine tragic. 

„Noi stăteam la Gura Bosforului în emersiune şi acolo aveam misiunea să notăm toate navele care trec: ce pavilion au, numele navei, portul de înmatriculare care e trecut la pupa, ce tip de navă e şi ce încărcătură transportă. Nu aveam voie să ne demascăm. Am ieşit în larg şi, când am scos periscopul, am descoperit că suntem într-o zonă cu mai multe bărci de pescari. La un moment dat, unul dintre pescari a pus mâna pe periscop. Imediat, a anunţat la mal şi, după trei ore, aviaţia era pe noi“, povesteşte bătrânul marinar. 

RUŞII LE-AU BĂUT ŞI COLONIA DIN BAIE 

Când au venit ruşii, în august 1944, Zamfir Petre se afla în Portul Constanţa, pe „Rechinul“, urmând să plece într-o nouă misiune, la Bosfor. „Aveam la nava-bază cele mai bune şi mai frumoase haine, dar şi bani“, îşi aminteşte el. În port, era ancorată nava-bază „Constanţa“, iar lângă ea erau „Marsuinul“ şi „Rechinul“. Urma să plece în misiune la Bosfor. Zamfir Petre îşi aminteşte perfect acea zi. 

„Pe mine m-au sechestrat doi cu mitraliera. După-amiaza, când am ajuns la nava-bază, nu am mai găsit nimic, doar un ciorap. Ne-au furat ruşii tot, ce haine aveam, bani, îmi vine să urlu! 25 de zile am stat torturaţi. Au vrut să ne ducă cu submarinul în URSS. 

Ne era frică că ne împuşcă“, povesteşte el despre acele zile crunte. Îşi aminteşte că pe feţele de masă curate, ruşii puneau cratiţe murdare, în care făceau o fiertură de arpacaş. Furaseră toate sticluţele cu apă de colonie din cele 100 de cabine, pe care le-au vărsat într-o oală mare şi apoi au băut din ea. 

Oamenii din echipaj dormeau pe jos. Ruşii le luaseră inclusiv pernele şi păturile. Apoi, ruşii au dus echipajul la Gara Maritimă, iar submarinele şi nava-bază au fost confiscate.

DRAGOSTE IMPOSIBILĂ 

Anul 1950 îl găseşte pe Zamfir Petre comandant pe nava „Sublocotenent Ghiculescu Ion“. Canoniera fusese avariată de italieni în Portul Constanţa, de o navă încărcată cu porumb. La plecare, a confundat lumina farului cu luminile aprinse pe nave şi astfel a avariat nava militară. Într-o zi, Zamfir Petre a fost chemat la Bucureşti de ministrul Emil Bodnăraş. 

„«Mă, tu eşti în stare să faci o misiune?» «Depinde, tovarăşe ministru!», i-am răspuns. «Tu spune da, măi!». Aşa am aflat că trebuie să fac o misiune în străinătate: să merg cu nava militară la un şantier din Italia, unde urma să fie reparată. La ieşire, mă aştepta un autobuz în care se afla echipajul. Ne-au dus pe toţi la magazinul Sora din Bucureşti şi ne-au echipat cu haine de oraş“, povesteşte Zamfir Petre. 

A stat cu nava pe şantier la Genova zece luni pentru reparaţii capitale. „Acolo în şantier era o ingineră proiectantă, Manuela, cu care am vrut să mă căsătoresc, dar ducându-mă la două săptămâni la Roma, unde semnam actele de reparaţii, ambasadorul mi-a spus să stau liniştit, pentru că voi fi dat afară“, relatează bătrânul marinar. 

Din acea perioadă a vieţii lui, a strâns mai multe regrete. Înainte de a pleca spre ţară, i s-a propus să rămână în Italia să comande nava de pasageri „Esmeralda“, care semăna cu „Transilvania“ noastră. A refuzat, iar acest lucru l-a regretat mai târziu. 

FELICITAT DE MARINA ITALIANĂ 

La plecare, cei din Marina Militară italiană i-au dat un plic. „«Nu-l închidem, pentru că nu e secret»“, mi-au spus. Din memorie, vă redau ce conţinea scrisoarea: «Către comandantul Marinei Militare Române: Stimate domnule comandant, este pentru prima dată în analele istoriei marinei naţionale italiene, când o navă de război străină staţionează în portul nostru Genova mai mult de peste 10 luni fără să avem nici cea mai mică reclamaţie. Vă felicităm pentru modul cum v-aţi pregătit şi v-aţi educat oamenii, care pot fi un exemplu pentru marinarii italieni!»“, îşi aminteşte Zamfir Petre. 

Întors în România, avea să regrete la scurt timp că nu a rămas în Italia. „Şi de ce îmi pare rău? Că după ce m-am întors cu nava acasă, o frumuseţe, nu mi-a rămas niciun om în străinătate, într-o noapte, vreo trei-patru motociclete de la contrainformaţii au invadat casa mea din Medeea şi au luat toate lucrurile pe care le adusesem familiei: fratelui meu îi cumpărasem un acordeon şi mi l-au luat şi pe ăla. Aveam dulciuri...“, îşi aminteşte el. 

Dar a trecut peste asta. Au urmat controale la navă, cu scopul de a i se găsi nereguli. „Într-o zi au venit şi au spus că nava e murdară pentru că au căzut câteva fire de varză pe jos în timp ce se făcea mâncare. Nu am mai răbdat şi am luat trenul şi m-am dus direct la Bodnăraş şi i-am spus prin ce trec. Imediat, cel care îmi tot căuta nod în papură a fost dat afară“, încheie povestea Zamfir Petre. I s-au înapoiat şi câteva dintre lucrurile furate din casă. 



""