Autor 45094 vizualizări


Luni, 25 Iunie, a avut loc o conferință și o expoziție organizată de Ambasada Ucrainei în România, la Rectoratul Universității București, având ca tematica nașterea și importanța diplomației ucrainene în afirmarea primului stat independent ucrainean. Începută pe un ton politicos, discuțiile și dezbaterile s-au încheiat foarte aprins, arătând cât de multe preconcepții și frustrări s-au acumulat în societatea civilă în ceea ce privește relațiile României cu acest vecin de la răsărit.

La masa rotundă, au fost o numeroasă delegație de istorici ucrainieni și doi istorici români, Marius Diaconescu și….. Carp împreună cu câțiva reprezentați ai rectoratului Universității București. 

Pe parcursul intervențiilor, discursul istoriografic al invitaților ucraineni la conferință a atins o serie de aspecte sensibile în discursul istoriografic al țării vecine: unirea Basarabiei, a Bucovinei, precum și intervenția trupelor române la solicitarea organelor care conduceau respectivele provincii Sfatul Țării, respectiv…… Aceste acte sunt considerate de istoricii ucrainieni, drept anexări forțate făcute de România și justificate apoi la Congresul de Pace prin politica „faptului împlinit” adică România a intrat cu armata și apoi au anexat teritoriul: „Armata română a obligat Sfatul Țării, sub amenințarea baionetelor să voteze unirea în detrimentul intereselor ucrainenilor”. 


Parte dintre aceste teze sunt de sorginte sovietică, ele regăsindu-se, chiar și la noi, în manualele școlare din vremea lui Gheorghe Gheorghiu Dej. Chiar dacă tema aleasă era despre relațiile diplomatice bilaterale din anii 1918-1920, ideea ca Basarabia și Bucovina au fost anexate și obligate să se unească cu România este încă una prezentă și chiar promovată. Un fals confecționat de sovietici pentru că intrarea Armatei Române s-a făcut doar cu acordul organelor de conducere pentru a păstra ordinea – fie că e vorba de Basarabia, fie că e vorba de Ucraina. 

În puținii ani cât nu au făcut parte din Imperiul Rus, respectiv URSS, Ucraina (în fapt 3 republici distincte care au purtat atât război civil, cât și cu diverși vecini – Polonia, URSS) istoricii ucraineni consideră că regatul român le-a amenințat interesele, ignorând anexarea Bucovinei de către Imperiul austriac din 1774 și cea a Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812. 


Adesea în discursul istoric se preiau pretențiile rusești sau sovietice de odinioară, sub forma „intereselor” Ucrainei de azi. De asemenea cifrele vehiculate de istoricii ucraineni cu privire la populația din Bucovina la momentul 1918 nu sunt realiste. Ei au prezentat cifre de 55% populație ucraineană, în Bucovina de Nord. Lucrurile sunt mult mai complicate de atât, iar afirmația respectivă e un decupaj menit provoace confuzie. Ei se referă strict la teritoriul de azi aflat în administrația Ucrainei, ori la acel moment Bucovina toată era un ducat al coroanei austriece. Populația ruteană era mai numeroasă în nord, iar cea românească în sud. Datele statistice arată că de la 1774 – 1910 (când e ultimul recensământ austriac) printr-un proces de asimilare forțată numărul românilor a scăzut de la 75% la aproximativ 35% în toată Bucovina. Cu toate acestea există un număr mare de alte populații alături de ruteni: evrei, polonezi, germani. Mai mult decât atât, dacă ar fi să luăm ca „monedă de schimb” modul în care este divizată comunitatea românească din Ucraina în români, respectiv moldoveni, numărul de ruteni pe care cifrele îl prezintă pe la 38% ar putea fi de fapt o mixtură de populație ucraineană cu cea rusă! 


Statul ucrainean actual, prin proiecția acestor perspective istorice, își proiectează și dorește doar să beneficieze după urmele anexărilor rusești, respectiv austriece din trecut, fără să își asume însă și modul în care au fost făcute sau a politicilor de deznaționalizare duse atât de cele două imperii înainte de Primul Război Mondial, cât și de URSS după 1945. De exemplu încurajarea emigrației românești în SUA din ducatul Bucovinei la finalul secolului XIX și început de secol XX. 

Din istorie, la momentul de azi 

Discuțiile conferinței s-au mutat ulterior și spre situația actuală a relațiilor bilaterale, după apariția statului ucrainean. Au fost atinse subiecte legate de preocupările României cu privire delimitarea platoului continental din Marea Neagră și modul în care s-a făcut prin arbitrajul de la Haga, momentul aderării țării noastre la NATO și încercarea de a le oferi suport Ucrainei. Precum și sprijinul oferit de România în momentul agresiunii rusești în 2014.  


Un subiect sensibil a fost comunitatea românească din Ucraina, unde istoricul Marius Diaconescu a avut o intervenție. În primul rând a fost ridicată problema divizării comunității românești între romani și moldoveni (mai prezentă în sudul Basarabiei și cvasi-absentă în Zacarpatia și Bucovina de Nord), divizare susținută artificial și de autoritățile de la Kiev, direct interesate să mențină comunitatea românească într-o stare de dezorganizare, degringoladă și, mai recent, de teama și tensiune permanentă, prin presiunile la care o supune prin serviciile secrete ucrainene și prin grupurile ultra-naționaliste ucrainene, controlate, de altfel, de aceleași servicii. 

Apoi problema asimilației populației românești: pe cale naturală (plecarea spre centre economice, căsătorii mixte, lipsa bisericii în limba română și religia ortodoxă comună), precum și politica de asimilație după 1991 (susținerea teoria moldovenismului – divizarea între români și moldoveni, intimidarea manifestărilor culturale românești – ex. intervenția securității ucrainiene în cadrul unei conferințe despre personajele Unirii Bucovinei cu România). 


Nu în ultimul rând a fost atins și un punct nevrotic – legea învățământului din Ucraina, care limita dreptul la învățământ în limbile naționale. Această reglementare a fost atent discutată în România anul trecut. S-a arătat că în URSS erau mai multe școli pe teritoriul actual al Ucrainei, cu predare în română, decât sunt azi. S-a prezentat inclusiv situația prin care se fac presiuni împotriva părinților români ca aceștia să își înscrie copii la școli ucrainene. 

Pe de altă parte în România se respecta drepturile minorităților naționale, iar ucrainenii din România deși sunt doar 50.000 de oameni au un deputat cu drept de vot în Parlamentul României, în schimb comunitatea românească nu are niciun deputat care să le protejeze drepturile. În plus s-a ridicat problema manifestațiilor ultranaționaliste de la Cernăuți, care sunt sprijinite de statul ucrainean.     

În ultima parte a intervenției sale, Marius Diaconescu, a ridicat problema tratatului din 1997 de bună vecinătate, care nu oferă garanții pentru comunitatea românească din Ucraina. Și a prezentat ca singură formă de protest împotriva legilor învățământului anularea de către Președintele României a vizitei Președintelui Ucrainei. 

Secretarul Ambasadorului prezent la discuții a încercat să dea un răspuns în care a afirmat că autoritățile ucrainene nu intervin în problema modului în care se declară românii și/sau moldovenii. De asemenea a spus că „Trebuie sa lucrăm mai mult asupra aspectelor istorice să le clarificăm. Iar statul român ar trebui să vadă Ucraina ca un stat independent nu prin prisma celui URSS.” 

De asemenea istoricii ucraineni au răspuns că am făcut dispăruți circa 250.000 de ucraineni din Maramureș și am fost ultimii care am semnat tratatul de bună vecinătate cu Ucraina. 

Drept răspuns la această acuză istoricii romani au cerut scuze oficiale din partea autorităților ucrainene pentru evenimentele de la Cernăuți. Și au oferit în ceea ce privește tratatul din 1997. 

Rădăcinile acestei întârzieri constau în faptul că toate țările afectate de pactul Ribbentrop-Molotov au denunțat în 1991 acest document: Polonia, țările baltice, Republica Moldova și România. Ucraina sovietică, a cărui teritoriu este moștenit de actualul stat ucrainean de azi, este rodul acestui tratat. „Pentru noi, românii, a fost greu să concilieze două principii grele și antagonice – pe de o parte recunoașterea faptului că pactul dintre Germania nazistă și URSS este nul, pe de altă parte asumarea Acordurilor de la Helsinki care menționează păstrarea granițelor după 1945.” 

S-a ridicat și problema tensiunilor dintre cele două țări din cauza faptului că Ucraina nu respecta convențiile internaționale și dreptul european și că le invocă doar atunci când sunt în favoarea ei, dar când trebuie să le pună în practică sunt multe lacune. 

În vreme ce partea ucraineană a propus la finalul conferinței constituirea unei comisii de istorici ce ar urma să studieze problemele comune, partea română a acceptat și a propus ca următoarea conferință care să discute problemele istorico-politice spinoase dintre cele două state să aibă loc la Cernăuți, cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la Unirea Bucovinei. În același timp și-au exprimat și temerea că prezenta conferință ar putea fi și ultima sau că la următoarea ar putea fi opriți la graniță sau chiar arestați. 

Concluzie 

Privind această discuție aprinsă, pornită de la un subiect destul de academic și exclusivist, putem să înțelegem o serie de aspecte: pe de o parte păstrarea unor clișee și a unor politețuri diplomatice fără niciun rezultat real și viabil pe termen lung, pe de altă parte acumularea unor frustrări în societatea civilă sau încurajarea unor mișcări ultranaționaliste pentru a însufleți un punct de vedere, precum limitarea discuțiilor și a conexiunilor, ceea ce inevitabil duce la adevăruri unice de fiecare parte. Cert este că aceste tipuri de discuții aprinse ar fi trebuit să existe între politicienii ambelor state și fiecare ar trebui să își asume deopotrivă drepturile și responsabilitățile din tratatele pe care le semnează. 

Pe de altă parte, atitudinea constructivă și conciliantă a României față de Ucraina și sprijinul pe care statul român îl acordă, parte a obligațiilor asumate în NATO, parte din spiritul de bună vecinătate, par a nu produce niciun efect în ceea ce privește identificarea unei soluții pentru păstrarea dreptului la educație pentru comunitatea românească în limitele încurajate de altfel de normele internaționale și de precizările Comisiei de la Veneția în evaluarea făcută asupra legii educației din Ucraina. Deși România a încercat să mențină această problemă pe agenda bilaterală în termeni constructivi, evitând să se lase angrenată în siajul Ungariei care a ripostat agresiv, inclusiv făcând jocurile Rusiei și blocând reuniunea NATO-Ucraina din februarie 2018, Kievul nu numai că nu a făcut pași înainte, ci chiar a continuat să promoveze o atitudine ultranaționalistă, dublată de provocările inventate recent la Cernăuți de serviciile de informații și, iată, chiar pe teritoriul României, încercând cu provocări specifice dezinformărilor Rusiei, să rescrie istoria în termeni sovietici și cu ignorarea adevărului istoric.

""