Turul Franţei, prin istorie

Autor 2153 vizualizări


Nu trebuie să vă simţiţi vinovaţi dacă, privind transmisiunile televizate din Turul Franţei, aţi uitat de „pluton” şi de „evadaţii” care străbat Alpii, Pirineii sau Champs Elysee. Din contră! Dacă sunteţi cuceriţi de castele şi catedrale de acum câteva secole, de câmpurile cu lavandă sau de peisajele alpine, atunci organizatorii şi-au atins scopul:întreaga lume asistă la spectacolul măreţ pe care i-l oferă însăşi Franţa!

În iulie 1903, când la Paris se dădea startul primei ediţii a Turului Franţei, bicicleta nu mai era nici modă, nici moft scump. Succesul noii invenţii fusese fulminant. În 1901, în Franţa se vânduseră peste un milion de biciclete.

Nici îndepărtatul Bucureşti nu rămăsese fără un velodrom, construit din lemn datorită lui Luigi Cazzavillan şi vândut de Primărie pentru a stinge nişte datorii, dar şi pentru a nu favoriza îmbolnăvirea cetăţenilor prin încurajarea sporturilor. „Revista velocipedă” apărea sub conducerea poetului parnasian Constantin Cantilli, autor de versuri închinate „velocipedelor”, întocmai ca şi Cincinat Pavelescu.

O lovitură de presă!

Să revenim însă în Parisul anului 1903. Ceea ce se dorea iniţial o lovitură de presă, o competiţie exclusivă, pe care niciun alt ziar să nu o poată relata, îşi începea povestea. Henri Desgrange, directorul ziarului „L’Auto” (transformat după Al Doilea Război Mondial în „L’Equipe”), aprobase planul lui Geo Lefèvre de a organiza o cursă ciclistă între principalele oraşe ale Franţei:Paris, Lyon, Marsilia, Toulouse, Nantes şi din nou în capitală. În doar cinci ani, competiţia devenise atât de populară încât era deja considerată „proprietate naţională”.

 Nu fără probleme, căci disputele privind apărarea corectă a şanselor sportive nu sunt noi. Energia organizatorilor, convinşi că ciclismul este un mod de a ţine tineretul departe de cafenele şi vicii, a ţinut însă competiţia în viaţă. Nimic mai firesc, deci, ca Georges Vigarello să scrie o entuziastă contribuţie pentru enciclopedia „locurilor memoriei Franţei”, coordonată de Pierre Nora.

Desfăşurarea de forţe presupusă azi de participarea la Turul Franţei este specifică sportului contemporan. Acum 108 ani nu existau nici echipe de rutieri, nici echipe tehnice. Defecţiunile erau remediate de ciclişti iar sportivii se opreau să îşi ajute adversarii. Primul câştigător al Turului Franţei a fost Maurice Garin. Doar 21 de participanţi dintre cei 60 înscrişi au rezistat până în ultima etapă. Garin nu a fost însă şi primul purtător al tricoului galben, căci acesta a fost introdus în 1919. Tricoul verde a apărut în 1953, amintind faptul că primii câştigători au fost stabiliţi pe baza punctelor şi nu a cronometrului. Cel alb, acordat celui mai bun rutier tânăr, în 1975.

Foto: Cadel Evans, câştigătorul din 2011 al Turului Franţei

Primul străin care a câştigat „Turul Franţei” a fost belgianul Odile Defraye, în 1912 iar ultimul învingător francez a fost Bernard Hinault în 1985. Cicliştii din România au participat o singură dată la competiţie, în 1936. Se decisese atunci ca participarea să fie permisă doar echipelor naţionale, motiv pentru care la Marea Buclă au debutat Iugoslavia şi România.

Turul Franţei, de la competiţie la spectacol televizat

Pentru producătorii de biciclete şi echipamente sportive, Turul Franţei a fost de la bun început o posibilitate fantastică de a-şi face reclamă. Cu timpul, comercializarea s-a alăturat spectacolului sportiv:în 1930, caravana era precedată de trimişii unei firme de ciocolată. Primirea participanţilor străini a crescut numărul turiştilor veniţi în Franţa special pentru a-şi încuraja conaţionalii. Tot în 1930, echipele naţionale au fost invitate să se alătura caravanei. Transmisiile directe au început în 1958, iar peste patru ani operatorii urcau pe motociclete pentru a mări suspansul audienţei.

Între 1914-1918 şi 1940-1946, Turul Franţei nu s-a disputat. Ca multe alte invenţii menite timpului liber pe timp de pace, ca multe alte discipline sportive, bicicletele au avut posibilitatea de a-şi demonstra utilitatea în caz de război. Deja din 1914, paşnica bicicletă îşi găsise, ca mai toate invenţiile omenirii, o utilitate în caz de război. Companii de biciclişti fuseseră create şi instruite pentru transmiterea rapidă a ordinelor sau cercetarea terenului. În perioada interbelică, argumentul acesta avea să fie folosit de mai multe ori, pentru a justifica cererile de sprijin financiar din partea statului.

La Turul Franţei, cicliştii români au participat doar în 1936. În schimb, ideea organizării unei competiţii care să prezinte teritoriul ţării şi să stimuleze practicarea ciclismului, ca sport, ca activitate a timpului liber sau doar ca mijloc de transport sănătos, a prins foarte repede. Prima ediţie a Turului României a avut loc în 1910. Nu doar războaiele au împiedicat buna desfăşurare a competiţiei. Lipsa fondurilor şi-a spus adesea cuvântul. La mijlocul anilor 1930, veteranul Constantin Cantilli a plecat singur în jurul României, pentru a demonstra că pasiunea singură era suficientă pentru organizarea unei competiţii sportive. Dar bătrânul poet era deja desuet...