Autor 25727 vizualizări


Ludovic al XVI-lea (1774-1792) a devenit rege al Franței la 20 de ani printr-o conjunctură nefavorabilă. Nepregătit pentru a conduce un regat în plină criză, consecință a politicii precedentului monarh, Ludovic al XV-lea, el a avut o domnie nefastă, fiind nevoit să se bazeze pe specialiști pentru reformarea statului, care până la urmă a dus la declanșarea Revoluției din 1789 și la destrămarea monarhiei.

Un dauphin nepregătit de domnie

Ludovic, duce de Berry, s-a născut la 23 august 1754. Era al doilea fiu al delfinului Ludovic-Ferdinand și al delfinei Marie-Josèphe de Saxa. Fiul cel mare, ducele de Bourgogne, era succesorul desemnat de Ludovic-Ferdinand, care la rândul lui urma la tron abia după decesul tatălui său, Ludovic al XV-lea.  Însă nenorocul a făcut ca ducele de Bourgogne să moară în 1761, astfel că Ludovic, fratele mai mic, în vârstă de șapte ani, devine moștenitor direct al tatălui său. 

Ludovic era timid, trăsătură accentuată după decesul tatălui său, din 1765. De-acum înainte, el devine Delfinul, între demnitatea regală și Ludovic aflându-se doar bunicul său, Ludovic al XV-lea. Pentru a strânge o alianță cu Imperiul Habsburgic, regele a hotărât o căsătorie între delfin și arhiducesa austriacă, Maria-Antoaneta, iar nunta a avut loc în 1770. Maria-Antoaneta iubea luxul, balurile și distracțiile, și mândră de originea sa, fiind o apărătoare a intereselor curții de la Viena. 

Înconjurat de membrii familiei regale, care dezaprobau viața dezmățată a lui Ludovic al XV-lea, tânărul delfin era pătruns de valorile morale și creștine inerente rolului său în stat, valori care împiedicau însă orice apropiere de bunicul său. Acesta nu l-a asociat niciodată la conducerea statului, așa că atunci când a urcat pe tron, în 1774, Ludovic al XVI-lea nu beneficia de  experiența practică a puterii.  

Alegerile impuse în numele tradiției, politicii și al deciziilor regale, dar și constrângerile dinastice au modelat personalitatea lui Ludovic. Odată devenit rege, trebuia să domnească, dar nu fusese învățat cum să o facă. Autoritatea regelui era una singură:nu putea fi nici divizibilă, nici transmisibilă. Monarhul era ajutat de corpurile constituite și de adunările regatului:consilii, curți suverane, Stări provinciale, organe cu rol sfătuitor, care nu puteau să-i restrângă prerogativele. 

Franța secolului al XVIII-lea

Monarh absolut, regele dispunea de toate puterile, care îi erau nemărginite. El era considerat izvorul întregii legislații, și nu era obligat să respecte legile întocmite de predecesorii săi. Dar regele nu putea merge împotriva legii divine, nici a moralei naturale:el trebuia, de asemenea, să respecte legile fundamentale ale regatului. Având dreptul de a  percepe impozite, era de asemenea singurul care putea decide în privința cheltuielilor. Regele era responsabil și de politica externă, fiind și comandantul armatei.  

Drama secolului al XVIII-lea consta în faptul că ceea ce se dovedea mai puțin străin pentru acea vreme este inacceptabil pentru logica experienței de guvernare absolutistă. Oscilând între oportunități de conjunctură, ca ameliorarea și rentabilizarea sistemului, loialism tradițional, salvarea regimului, conservatorismul luminat al secolului al XVIII-lea francez a dorit evitarea schimbărilor structurale, printr-o reformare limitativă a statului patrimonial, fără a-l transforma. Adaptarea Statului la realitățile în plină schimbare ale secolului cereau modificări în mecanismele de funcționare ale absolutismului în direcție liberală. 

Franța finanța coloniile engleze din America, care, la 4 iulie 1776, și-au proclamat independența. Sprijinirea Statelor Unite ale Americii nu însemna doar o revanșă asupra Angliei pentru înfrângerea în Războiul de 7 Ani, dar și întărirea noului stat care cu o politică republicană, încarnează spiritul Luminilor. Însă această acțiune avea costurile sale:vistieria este goală, iar susținerea cauzei americane a adâncit deficitul regal, ducând la faliment.

Regele Ludovic XVI

Regele Ludovic XVI

Reformele lui Turgot

Ludovic avea sarcina de a conduce cel mai populat regat din Europa, de 25 milioane de locuitori. Pentru a reintra în simpatia opiniei publice, conta fermitatea. Primul guvern instituit de rege se dorea unul reformator, avându-l la centru pe Turgot, numit controlor general al finanțelor. Miza era crucială, deoarece se dorea transformarea profundă a instituției monarhice care, prin crizele din timpul lui Ludovic al XV-lea își evidențiase blocajele. Prin urmare, încoronarea lui Ludovic al XVI-lea a însemnat suscitarea unui val de speranță în rândul poporului. 

Turgot dorea modernizarea monarhiei, în special în plan economic, pentru a evita reapariția eternelor dificultăți financiare și înlăturarea opozițiilor. Pentru ca acestea să se întâmple, Turgot l-a îndemnat pe rege să-și consulte supușii.  Parlamentul este repus în drepturi, cu toate prerogativele, fiind anulată astfel reforma cancelarului Maupeou, din timpul lui Ludovic al XV-lea. 

Turgot a decis să guverneze în spirit fiziocrat punând accent pe agricultură. Prin urmare, se adoptă măsuri privind liberalizarea comerțului cu cereale, dar acestea veneau într-o perioadă când recolta era slabă, ducând la creșterea prețurilor la pâine și grâu. Astfel, în aprilie-mai 1775 a început „războiul făinii”. 

În țară au izbucnit revolte, îndreptate pentru prima dată împotriva regelui. A fost atacat Turgot, care afirma că foametea se putea combate prin prețul exagerat al grânelor. Acesta a menținut însă reformele în ciuda revoltelor. Deși era susținut de către Ludovic, Turgot a căzut în dizgrație, iar în mai 1776, victimă a intrigilor de la curte, a fost demis, anihilând ultima șansă de reformare a regimului monarhist. 

Turgot i-a lăsat lui Ludovic o scrisoare prin care îl avertiza să nu cedeze slăbiciunilor, lăsând printre altele o frază tulburătoare pentru rege:„Să nu uitați, niciodată, Sire, că slăbiciunea i-a pus lui Carol I capul pe butuc”, aluzie la epoca lui Oliver Cromwell și la soarta suveranului Angliei, care înfricoșase și oripilase Europa.

Reformele lui Necker

După 1776, s-a conturat în mod clar un blocaj al statului regal. Au reapărut vechile opoziții:cea parlamentară, cea populară și cea a clicilor de la curte. Turgot lăsa în urmă probleme financiare. Lipsită de bani, Curtea se vedea dependentă de Parlamente pentru a institui noi impozite. 

Finanțele statului au fost încredințate lui Jacques Necker, bancher protestant elvețian,  numit director general al Tezaurului Regal, fiindcă religia sa nu-i permitea pătrunderea în Consiliu și numirea în postul de controlor general. Necker a redresat parțial finanțele statului, recurgând la împrumuturi. Banii au început să intre în momentul când războiul din America a început să devină din ce în ce mai costisitor. 

Necker a diminuat numărul perceptorilor generali, atacând în felul acesta Ferma, care sustrăgea în profitul său din impozite, din care doar o parte ajungeau în trezoreriile statului. Mai erau puse în discuție cheltuielile Casei regale. Astfel, a izbucnit un conflict cu privilegiații, cu atât mai mult cu cât el propunea înființarea adunărilor provinciale și ale municipalităților, însărcinate cu stabilirea impozitelor. 

Necker a mizat pe popularitatea căpătată, publicând în februarie 1781, Dare de seamă către rege, adică bugetul Franței. Astfel, cheltuielile și încasările ieșeau la vedere. S-a aflat  prețul Casei regelui, pensiile, rentele și favorurile acordate curtenilor, însă cifrele erau și măsluite. Necker a denunțat risipa din Trezoreria regală spre beneficiul câtorva mii de privilegiați

Eșecul lui Calonne

După publicarea Dării de seamă, Necker a intrat în dizgrație și a fost înlocuit în 1783 de Calonne, specialist în finanțe, care a reluat reformele lui Turgot încercând punerea în practică a reformei fiscale. Însă în 1786, țara se apropia de faliment și, pentru a îl evita, toate datoriile trebuiau plătite. Trebuia pus capăt privilegiilor fiscale ale nobilimii și clerului, stabilirea unui impozit unic pe terenuri și restabilirea liberei circulații a cerealelor. 

Calonne  sugera, la fel cum au făcut Turgot și Necker, înființarea unei adunări, “Adunarea notabililor”, unde ar urma să se decidă ca doar starea I și starea a II-a să plătească mai multe impozite. Ludovic a decis convocarea Adunării notabililor la marele Consiliu extraordinar din 29 decembrie 1786. 

În februarie 1787, Adunarea a fost convocată, iar notabilii se arătau indignați, deoarece era pentru prima dată când un ministru al regelui ținea partea poporului nu în numele compasiunii, ci al egalității și dreptății. Astfel, după eșecul implementării reformei și, la presiunile lui Maria-Antoaneta și a apropiaților regelui, în aprilie, Calonne este demis. Astfel, Adunarea Notabililor a repurtat o victorie reușind să îl alunge pe Calonne.

Brienne, un alt eșec. Necker, un alt succes.

Succesorul lui Calonne, Loménie de Brienne, a făcut o nouă încercare, dar regele s-a  lovit de opoziția Parlamentelor. În noiembrie 1787, în fața parlamentarilor, monarhul a uzat  de prerogativele tradiționale devenite însă anacronice, ordonându-le să accepte legea.   Ducele Filip d’Orléans i-a reproșeat regelui că este ilegal și a insistat ca edictul să fie înregistrat din ordinul vărului său, regele. Ludovic este indignat și consideră gestul lui Filip d’Orléans drept trădare, fapt pentru care îl exilează. Deși inițial nu acceptase această idee, descumpănit, regele hotărăște convocarea Stărilor Generale.

În august 1788, ministrul Brienne convoacă Stările Generale pentru data de 1 Mai 1789. Pentru a obține fonduri și a adopta noi măsuri fiscale, el speră să obțină sprijinul Adunării. Din cauza faptului că statul era în faliment, regele a fost nevoit să îl recheme pe Necker și să îl demită pe Brienne. Acțiunile la Bursă au crescut în câteva zile cu 30%. Necker a vărsat în trezoreria regală două milioane din averea personală. A obținut avansuri de la bancheri și notari, astfel statul putea să-și acopere cheltuielile până la data convocării Stărilor Generale.

Însă opinia publică era divizată. Din cauza stării de trai deplorabile în care se afla populația, care spera la o schimbare, Necker pentru a evita o decepție față de aceasta, a pledat  pentru dublarea numărului de deputați ai stării a III-a (formată din reprezentanții poporului de rând), ca un act de justiție, pe care suveranii îl acceptau. 

Starea nervoasă a Stării a III-a și urmările sale

La începutul lunii mai 1789, a avut loc Adunarea Stărilor Generale. Această instituție  avea atribuții pur consultative, regele cerând doar aprobarea impozitelor pe care putea să le stabilească. De asemenea, primea sfaturi, pe care era liber să nu le urmeze. Stările Generale apar deci ca un expedient la care puterea regală recurgea în timp de criză.  Regele dorea să limiteze dezbaterile în sensul dorit de guvern și suveran. Stările trebuiau să asiste guvernul în aplicarea reformelor, fapt ce venea în contradicție cu dorințele lor. 

Incapabil să se hotărască asupra modalității de vot pentru starea a III-a, după o lună de negocieri sterile, având susținerea clericilor reformatori, starea a III-a s-a proclamat pe 17 iunie Adunare Națională. După trei zile, prin jurământul depus, deputații se angajau solemn să nu-și dizolve adunarea înainte de a se stabili Constituția regatului. Ludovic al XVI-lea era pus în fața faptului împlinit și invita clerul și nobilimea să se alăture burgheziei. 

Pe 9 iulie, Adunarea Națională s-a proclamat Adunarea Națională Constituantă, iar puterea a fost preluată de popor. La 11 iulie, regele a decis să îl demită pe Necker, fapt ce declanșează agitație maximă în Paris, iar la 14 iulie, populația a luat cu asalt închisoarea regală Bastilia, fapt premeditat, care reprezintă o radicalizare a Revoluției. Ludovic este astfel nevoit să îl recheme pe Necker. 

Schimbarea „luminată”

În august, Adunarea Națională, întrunită, a hotărât abolirea privilegiilor, act care contravenea atașamentului regelui față de societatea tradițională. Violența mulțimilor și supravegherea la care este supus, a desființat ideile anterioare cu privire la persoana regală; „Contituția civilă a clerului” a lovit în conștiința religioasă a lui Ludovic. Apoi, la 26 august, Adunarea a adoptat „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, premergătoare constituției. Spiritul luminilor, deismul filozofilor își găseau exprimarea în declarație.

Declarația nu era doar o armă împotriva actelor arbitrare ale regimului monarhic;ea avea un caracter universal și se aplica tuturor societăților umane.  Astfel, este definită libertatea de opinie, libertatea presei, fără însă a se opri asupra libertății religioase, economice și de reuniune. Regele nu a sancționat acest document, fapt pentru care Revoluția se radicalizează. Ludovic al XVI-lea a ales:nu este pregătit pentru compromisul dintre regalitate și revoluție, oferindu-i drept bază o societată nouă. În 5-6 octombrie, radicalii din Paris organizează o procesiune populară Paris-Versailles-Paris, pentru a-l obliga pe rege să abandoneze Versailles, și să se instaleze la Paris, în palatul Tuilleries;scopul acestei acțiuni era împiedicarea oricărei manevre de reacțiune regală. Din acel moment, regele devine, practic, prizonier în Paris.

În martie 1790, se adoptă modalitățile de aplicare ale legilor adoptate în august 1789. La 14 iulie 1790, Adunarea organizează o serbare grandioasă, la aniversarea căderii Bastiliei. Pentru a se apropia de popor, Ludovic împreună cu regina și delfinul, participă la aniversare, ceea ce atrage aplauzele participanților. Dar această zi este una întunecată pentru monarhie.  Incapabil să renunțe la tradiția absolutistă, regele a decis să fugă din Franța, dar a fost oprit la Varennes, și întors la Tuilleries. 

Pentru tentativa de fugă, Ludovic a căzut în dizgrația poporului. Inițial, revoluționarii au căzut de acord asupra unei monarhii constituționale, în care puterea suveranului să fie limitată de Constituție, adoptată în septembrie 1791. Ludovic al XVI-lea nu mai este  “rege al Franței prin grația lui Dumnezeu”, ci “rege al francezilor prin grația lui Dumnezeu și Constituția statului”. 

Adunarea a propus și a adoptat noi legi, în vreme ce regele desemna miniștrii, dispunea de un veto de suspendare limitat la două legislaturi și nu putea declara singur  starea de război, după cum nu putea semna singur tratate de pace. Compromisul dintre puterea executivă și legislativă a eșuat.

Sfârșitul monarhiei

Decapitarea regelui Ludovic XVI

Decapitarea regelui Ludovic XVI

Intervenția armatei austro-prusace, venită în ajutorul lui Ludovic, a culminat cu bătălia de la Valmy, la 20 septembrie 1792, unde armata franceză a învins, iar trupele străine s-au  retras. Această intervenție a determinat căderea regalității, la 10 august, când palatul Versailles a fost luat cu asalt de mulțime, urmată de un procesul regelui.

Acest proces a început la 11 decembrie cu citirea actului de acuzare, un fel de istoric în care era reflectată duplicitatea regelui în toate momentele critice ale revoluției. Judecarea a fost stabilită în data de 14 ianuarie. Convenția a stabilit trei puncte asupra cărora deputații aveau să se pronunțe:dacă Ludovic a conspirat împotriva libertăților publice și de atentat împotriva securității naționale, dacă trebuia adresat un apel către națiune în legătură cu sentința, și care va fi pedeapsa dată. Vinovăția a fost admisă în unanimitate, cu excepția câtorva abțineri. Apelul către popor a fost respins, iar pedeapsa cu moartea a fost pronunțată, în urma unui scrutin de o zi.

Regele a fost condamnat, iar execuția a urmat pe 21 ianuarie 1793, prin ghilotinare. A avut loc la ora 11, în Piața Revoluției din Paris, într-o mare desfășurare de forță și în prezența unei imense mulțimi. Execuția regelui a lovit regalitatea în însuși prestigiul ei tradițional și aproape religios:Ludovic al XVI-lea fusese executat ca un om de rând;nu se mai putea vorbi despre o monarhie de drept divin.

BIBLIOGRAFIE:

1.Max Gallo, Revoluția franceză Vol. 1:Poporul și regele, Editura Allfa, București, 2010

2.Nicoleta Ghement(coord.), Personalități care au schimbat istoria lumii Vol. 2:de la Renaștere până la Iluminism, Editura Rao, București, 2006

3.Lucia Popa, Caleidoscopul modenității europene:secolele XVI-XVIII, Editura Nautica, Constanța, 2010

4.Albert Soboul, Revoluția franceză, Editura Științifică, București, 1962