Autor 38961 vizualizări


“Tropaeum Traiani, simbol al victoriei decisive a lui Traian în razboaiele pentru cucerirea Daciei şi al romanizarii populatiei geto-dace, este numele monumentului triumfal care comemoreazã aceastã izbândã, şi al aşezarii întemeiate de ilustrul împãrat în apropiere de monument, una din cele mai mari aşezãri romane dintre Dunare şi Marea Neagra. Asupra lor şi-a îndreptat atentia cercetatorul român curînd dupa reintrarea Dobrogei în granitele României în urma razboiului de independenta din 1877-1878.”(1)

În anul 1882, Grigore Tocilescu, directorul de atunci al Muzeului de antichitaţi, a deschis la Adamclisi, judetul Gonstanţa, primul şantier arheologic românesc. Sapãturile au stabilit mai întâi caracterul mãreţului monument triumfal, despre care se exprimaserã mai înainte cele mai diferite pareri şi au dus la datarea lui în anul 109, sub împãratul Traian. Cetatea situatã în Valea Urluii, la vest de Adamclisi, la 2 km vest de monumentul triumfal a fost întemeiată de Traian cu numele de Tropaeum Traiani, care este menționată în inscripții pentru prima dată ca municipiu în anul 170.

Între anii 1968-1975 sapaturile arheologice au scos la iveala o continuitate a locuirii din epoca neolitica pana în prima jumãtate a secolului al VII-lea d. Hr. Modestele prime sondaje au scos la suprafaţă urme ale culturii Hamangia si fragmente izolate de lame de silex. Ceramica găsită aparţinea epocii bronzului si celei de fier. Nivelul cel mai vechi de locuire însă prezintă urme ale unei aşezări geto-dace cu nume necunoscut, de secol al II-lea î. Hr. ce avea stranse legături cu lumea greacă si avea să intre în mod inevitabil în contact cu cea romană. Cum bine stim in secolele I-II asezarea geto-dacă avea să intre sub influenţa romană datorita evenimentelor violente petrecute în regiune.

Din dorinţa împaratului Traian aşezarea a fost transformată într-un viscus, aşezare rurală cu un caracter civil, alcatuită din populaţia autohtonă şi colonişti romani. Majoritatea coloniştilor desigur era reprezentată de veterani  stationaţi şi improprietăriţi aici(2). Aflându-se la răscrucea unor drumuri de importanţă comercială şi militară aşezarea va cunoaşte în secolul al II-lea d. Hr. o înflorire economică şi culturală ce-i va face trecerea de la o simplă aşezare rurală la un important centru cultural. În anul 170 în timpul domniei lui Marcus Aurelius oraşul va fii ridicat la rang de Municipium(3).Perioada de prosperitate avea să se prelungească pana la domnia lui Antoninus Pius (139-161), ipoteză întărită de numeroasele descoperiri monetare(4), diversitatea ceramicii gasite la nivelul de locuire al acelei perioade şi fragmentele arhitectonice reutilizate în consolidarea zidului de incintă şi în alte edificii.

Tot în această perioadă se presupune că ar fi fost realizată prima incintă, cu fossa şi berma poziţionate în zona porţii de est. Perimetrul incintei ar fi cuprins o suprafaţă rectangulară de 250 x 100 de metrii al cărui contur mai înalt decat restul cetăţii uşor sesizabil în fotografiile aeriene.

În anul 170 aveau să vină costobocii iar oraşul avea să fie incendiat. Ceramica regasită în acest strat de incendiu al costobocilor prin numărul ei mare si diversitate, împreună cu alte inscripţii completează teoria unei continuităţi a existenţei celor două populaţii (autohtonă şi romană).

Oraşul avea să-şi revină imediat în timpul dinastiei Severilor, zidul de incintă este refăcut iar la poarta de est apare un turn interior care „tradează” prin tehnica de execuţie prosperitatea la care se ajunsese din nou.

Secolul al III-lea d. Hr. este marcat de atacurile carpo-gotice favorizat de slăirea apărării militare a limes-ului scitic. Cresterea elementelor greceşti(5)din această perioadă este susţinută de descoperirea unui altar în campania din 1969. Acest altar cu inscriptie greacă, creat în jurul anilor 236-238 era dedicat de un magistrat pe nume Protogenes zeului Zeus Ombrimos (Ploiosul) şi fusese gasit în apropierea portii de est, pe via principalis, în faţa unei locuinţe. De asemenea avem o altă inscripţie datată între anii 293-305 (în timpul lui Constantin si Licinius) a unui negustor grec romanizat pe nume Nevius Palmas Theotimianus din Olbia ce închina acest monument lui Jupiter Olbiopolitanus. Mai avem şi un altar votiv, monument oficial dedicat de tropeeni zeiţei Iuno Regina (zeiţei Hera) pentru găsirea mai uşor a apei.

Cele şase fundaţii de turnuri regasite pe latura de S-V a cetăţii face parte din planul general început de Aurelian şi continuat de  Diocleţian de a reface şi întării oraşele de la Dunărea de Jos. Si această intervenţie a fost întreruptă si reluată în timpul domniei lui Constantin şi Licinius dar a fost finalizată cu o întarziere de aproximativ 7 ani.

Planul cetăţii e caracteristic pentru sfârşitul secolului al III-lea-începutul celui de-al IV-lea, amintind pe cel al altor cetati de pe limes-ul Dunarii de Jos din aceeaşi perioadă de timp (Capidava, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum). Pentru anexa exterioară din colţul de S-E al cetatii, ce pare, aşa cum s-a presupus de mai multă vreme, un mare bazin sau cisterna fortificată, contemporană cu cetatea, s-a emis şi ipoteza ca ar fi o fortificatie complementară a cetăţii, ulterioarà anului 316.

Din acelaşi timp cu incinta cetătii Tropaeum dateaza via principalis (decu.manus), cu canalul, apeductul şi porticele laterale în prima lor faza, precum şi cealaltă stradă principală, perpendiculară pe ea (cardo), de asemenea, prevazută cu portice continue pe ambele laturi.

Secolului al lV-lea îi aparţin alte strazi de importantă secundară, mai puţin cercetate, perpendicular pe via principalis. Dintre edificiile publice din interior, singurul cunoscut ca înalţat. La începutul secolului al IV-lea este basilica forensis. Mai multe cladiri particulare, majoritatea cu scop comercial, situate de o parte şi de alta a strazii principale, au fost construite în secolul al IV-lea şi refacute în urmatoarele doua secole. În stadiul actual al cercetarilor nu se pot face precizari mai mari în datarea unor edificii în cursul secolului al IV-lea, dupa cum nu se poate spune în ce masură evenimentele desfăşurate în aceasta regiune a Imperiului roman de răsărit la începutul ultimului sfert al aceluiaşi secol, care au culminat cu catastrofa de la Adrianopol(378), au afectat şi cetatea tropeenilor.

S-a observat în schimb ca în prima jumatate a secolului al V-lea, sub împaratul Theodosie al II-lea, a avut loc o operaţiune de consolidare a zidului de incintă. Şantul de aparare din partea de E a cetatii a fost abandonat, iar în imediata apropiere a porţilor de E şi de S s-au construit cladiri extramurane de zid legat cu pamînt, probabil locuinţe pentru federaţii goti. În interiorul cetaţii, în ciuda procesului de decadere generala, datorat framântarilor politice interne ale imperiului şi amenintarii din afară a pericolului hunilor, vestigiile marunte arată o continuitate de viată şi de cultură aproape normala, iar descoperirile monetare atesta o circulatie banească mulţumitoare. Fragmente ceramice izolate confirmă prezenta unor elemente barbare în mijlocul populatiei locale romanizate.

Ca şi în celelalte centre urbane ale provinciei Scythia Minor, ultima etapa de mari construcţii de la Tropaeum se leagă de numele împaraţilor Anastasius şi Iustinian I. Paralel cu restaurarea zidului de incintă, în interiorul cetatii se înaltă din temelii sau se refac şi maresc diferite edificii cu caracter public, cum sunt toate bazilicile descoperite pâna acum la Tropaeum. Pe latura de N a bazilicii forensis s-a adăugat o anexa dreptunghiulara alungită, orientate E-V şi prevazută cu absidă spre rasarit, probabil o capela creştină. De asemenea, este probabil ca porticul de pe latura de E a bazilicii, care îngustează strada principală N-S (cardo), să fi fost adaugat tot în această perioada. Pe via principalis (decumanns) au fost zidite din temelii trei bazilici creştine, fiecare având sub altar câte o criptă pentru muaşte de martiri:doua şi cele mai mari dintre ele, bazilica cu transept şi bazilica zisa, simpla"  au fost înălţate chiar în plin centru, la rascrucea dintre cardo şi decumanus, vizavi de basilica forensis, vrând parca să se opuna acesteia, care pâna aci era singura ce prin mareţia şi pozitia ei domina toate cladirile din jur.

Noi observatii pe teren au dus la concluzia că nu numai , bazilica de “marmură", cum se credea mai înainte, ci şi bazilicile cu transept şi “simplă" erau prevazute cu câte un atrium cu trei portice (triporticus), după moda grecească.

În general, acum are loc o aglomerare neobişnuita de constructii, care presupune o mare ereştere a populatiei şi o deosebită prosperitate economică. Aceasta creştere cantitativă s-a făcut însa în dauna calităţii şi a aspectului urbanistic în ansamblu. Principalele artere de circulaţie n-au mai fost respectate în întregimea lor. De exemplu, jumatatea de V a strazii principale (decumanus) a fost îngustată pe anumite porţiuni la mai puţin de jumatate. Lânga colţul de N-V al bazilicii forensis o cladire afost aşezata cu latura de N chiar deasupra canalului şi apeductului de pe mijlocul strazii principale. Cardo a suferit, de asemenea, o îngustare în portiunea centrală descoperită până acum. Intervallum-ul dintre zidul de incintă şi edificiile din interior a fost în cea mai mare parte blocat de construcţii care se adoseaza acestuia.

Majoritatea noilor cladiri înălţate din pietre legate cu pamânt, iar în partea de sus de obicei din calupuri de chirpici, erau locuinţe particulare, unele din ele de mari proporţii, ca nişte adevarate palate. Multe

constructii, în special cele situate de-a lungul străzilor principale, erau magazine si ateliere meşteşugăreşti, care atestă avântul comerţului şi al meşteşugurilor în această ultima perioadă de înflorire a oraşului Tropaeum, cea mai bine cunoscută în urma săpăturilor arheologice de pâna acum.

În a doua parte a domniei lui Iustinian, oraşul a început să decada, ca urmare a situaţiei generale a imperiului şi a marii invazii a kutrigurilor pe teritoriul Sciţiei Minor, în anii 558 -559, care chiar dacă n-a dus la distrugerea cetătii Tropaeum, după cum rezultă din sapaturile de pâna acum, a avut totuşi urmari negative asupra dezvoltării acesteia şi a relaţiilor sale cu centrele mai apropiate sau mai îndepartate. Cu toate acestea viata a continuat să se desfăşoare aproape normal pâna în anul 586, când cetatea a cazut pradă invaziei pustiitoare a avarilor (Theophylactus Simocatta, I, 8, 10). Urmarile puternicului incendiu care a mistuit în flăcari, dacă nu toate, în orice caz majoritatea clădirilor din interior, au fost identificate aproape peste tot unde s-au efectuat săpături în ultimii ani. Ele constau cel mai adesea dintr-un strat gros pâna la un metru de pamânt făinos, de culoare galbuie-roşiatică, provenit din chirpicii pravaliţi din jumătatea superioară a pereţilor, la baza caruia se află carbuni din lemnaria acoperişului, piroane de fier, ţigle şi olane, iar deasupra multe darâmături din zidurile edificiilor. Spre deosebire de ceea ce se credea mai înainte, rezultatele ultimelor săpături au dus la concluzia ca viata cetaţii Tropaeum n-a încetat totuşi după catastrofa din 586.

Urme sporadice de locuire, confirmate de unele descoperiri monetare, arată că peste stratul gros de incendiu şi dărâmături s-au amenajat noi locuinţe mai modeste de catre aceeaşi populatie care a supravieţuit dezastrului. Locuirea a dăinuit şi în prima jumatate a secolului al VII-lea când, după unele observaţii, incinta a continuat să-şi păstreze funcţia defensiva, cu toate ca aşezarea îşi pierduse caracterul sau urban. În forme modeste şii mult mai redusă ca numar, populaţia veche şi-a continuat viata în preajma ruinelor înfloritoarei cetaţi de altadata.

În partea de S a incintei şi în alte puncte izolate din împrejurimi, au aparut urme de locuire din urmatoarele trei-patru secole, şi nu este de mirare ca la trei kilometri mai departe spre V, pe teritoriul satului de azi Urluia, s-a descoperit un tezaur de monede bizantine din secolele VIII - X, care arată continuarea legaturilor economice cu Bizantul, în perioada de timp careia îi apartine tezaurul amintit.

O ultimă observaţie priveşte demantelarea zidului de incintă şi a turnurilor de majoritatea blocurilor de parament, în vederea refolosirii lor la alte construcţii sau ca piatră de var. Operatia a avut loc în decursul timpului, poate în mai mare masura în cursul secolelor X -XII, când teritoriul Dobrogei stăpânit de Bizanţ (thema Paristrion) a cunoscut o nouă perioada de mari constructii şi cel mai mult în secolele XVIII - XIX, înainte de săpăturile iniţiate de Gr. Tocilescu. Aceeaşi soartă au avut fără îndoială o serie întreaga de piese arhitectonice (fusuri de coloane, capiteluri ş.a.) de la cladirile din cetate, care apareau mai mult sau mai putin la suprafata terenului.

Bibliografie:

1.V. PARVAN - Cetatea Tropaeum. Considerații istorice, 1912

2.ALEXANDRU BARNEA, ION BARNEA (coordonator), IOANA BOGDAN CÀTÂNICIU, arhitect MONICA MÂRGINEANU-CÂRSTOIU, GHEORGHE PAPUC - TROPAEUM TRAIANI I CETATEA, EDITURA ACADEMIEI RSR, BUCURESTI, 1979

3.http://www.cimec.ro/arheologie/tropaeum/cetatea/index.html

4.http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/c-tre-cetatea-tropae...

5.http://www.cjc.ro/proiect_histria/Histria/ISTORIE/ADAMCLISI/adamclisi.html

 

Note:

(1) Ion Barnea, Tropaeum Traiani I Cetatea, Editura Academiei RSR, Bucuresti 1979, p. 7

(2)V. Parvan, Tropaeum, p. 2-3.

(3) Istoricul Em. Popescu revine la părerea lui Gr. Tocilescu cum că statutul de municipium fusese dat mai înainte de către însuşi Traian (Op cit, p. 62).

(4) În frunte cu descoperirea celor 1548 de denari gasiţi în anul 1969 în cetate.

(5)V. Parvan, op. cit., p. 163-164