Trista populaţie franceză. „E vina lui Voltaire!“
Unii se întreabă cum de poporul francez, care a inventat conceptul de „joie de vivre“ (bucuria de a trăi, n.r.), este în acelaşi timp şi creatorul unei literaturi întunecate şi deprimante, care s-a reflectat apoi în atitudinea francezilor. Jurnaliştii de la „The Economist“ an analizat motivele pentru care cultura franceză abundă în lucrări artistice preponderent pesimiste.
Dacă ne uităm în urmă, vom observa că evenimntele din istoria Hexagonului au marcat creaţia literară şi artistică a ţării. În perioada 1789-1814, Franţa a răsturnat o monarhie, a îndurat teroarea şi a pierdut un imperiu. După aceşti ani, reprezentanţii curentului romantic – de la Baudelaire la Chopin-şi-au manifestat melancolia şi nostalgia în lucrările lor, oscilând între o societate dominată de gândirea raţionalistă sau de valorile burgheze. „Mizeria“ romantică era o formă de plăcere pentru artişti. Victor Hugo spunea că „melancolia este fericirea de a fi trist“. Era o stare nobilă, o condiţie artistică superioară.
Frumuseţea melancoliei a renăscut apoi după cel de-al Doilea Război Mondial. „Bonjour Tristesse“, scrisă de Françoise Sagan în 1954, „Străinul“ lui Albert Camus, precum şi piesele de teatru ale lui Eugène Ionescu sau lucrări filosofice semnate de Sartre, toate mergeau în aceeaşi direcţie a existenţialismului şi al acelui ennui (angoasă, n.r.) prezent în aproape toată literatura franceză. Relaţia amoroasă dificilă dintre Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir a instalat această angoasă ca stil şi chiar ca filosofie de viaţă.
Cuplul Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir FOTO blogs.sfweekly.com
Au existat, bineînţeles, şi perioade luminoase în trecutul istoric şi artistic al Franţei. Deşi încă exista o anxietate legată de fin-de-siècle (sfârşitul secolului, n.r.), în prag stătea la belle époque. Gustave Eiffel a construit atunci – în 1889 – turnul din fier care a devenit simbolul Parisului. În anii 1900, Oraşul Luminilor atrăgea zeci de milioane de vizitatori ai expoziţiilor de artă sub tema „Paris, capitala lumii civilizate“, unde pictori precum Matisse sau Derain înfăţişau peisaje autohnote exuberante şi pline de căldură.
Fericirea este o stare efemeră, iar francezii înţeleg, probabil, cel mai bine acest lucru. Atunci când sunt întrebaţi dacă se simt fericiţi, oamenii răspund adesea afirmativ, însă dacă următoarea întrebare se referă la ultimul moment în care au râs cu poftă, puţini vor mai da răspunsul la fel de prompt. Dintre marile puteri ale lumii – SUA, Marea Britanie, Germania, Elveţia, Suedia, Canada, Franţa etc.-populaţia celei din urmă ţări menţionează cele mai puţine experienţe cu adevărat fericite. Cărui fapt se datorează acest lucru?
„Puzzle-ul nefericirii franceze“, după cum îl numeşte Claudia Senik, specialistă în economie de la Paris School of Economics, „depăşeşte condiţia vieţii în Franţa. Această nefericire este direct legată de a fi francez“, explică economistul. La această constatare se adaugă rezultatele unui sondaj care arată că Franţa are cea mai ridicată rată de suicid din Europa Occidentală, după Belgia şi Elveţia. De asemenea, statisticile realizate în timp arată că francezii sunt mai depresivi decât locuitorii Ugandei sau ai Uzbekistanului şi au viziuni mai pesimiste despre viitorul ţării lor decât albanezii sau irakienii, se arată într-un articol din „The Economist“.
Tristeţea generală a izbutit în cultura franceză
În secolul al XVII-lea, a apărut îndoiala lui Rene Descartes, adică filosofia care îndeamnă la o atitudine critică şi sceptică faţă de ceea ce ne înconjoară şi faţă de noi înşine. Aceia dintre noi care au speranţă sunt, de fapt, naivi, se afirmă în acest curent filosofic. În „Candid sau optimistul“, scris de Voltaire în 1759, personajul principal spune că „optimismul este insistenţa nebună asupra ideii că totul este bine în timp ce avem cu toţii o condiţie mizerabilă“. Chiar şi ei, francezii, dau vina pe Voltaire în ceea ce priveşte pesimismul lor caracteristic, spunând că „este mai chic şi mai spiritual să ne îndoim de orice“.
Intelectualii francezi dictează şi menţin acest curent al circumspecţiei, al gândirii critice. Talk-show-urile lor televizate sunt adesea nişte dezbateri inteligente care, din exterior, par fi adevărate dispute. Franţa îşi preţuieşte intelectualii şi împuterniceşte, prin mass-media, acordându-le încă şi mai multă influenţă.
În „Noapte de mai“, poezia lui Alfred de Musset, apare afirmaţia că „Nimic nu ne înalţă mai mult decât tristeţea“.
Apoi, moderaţia sentimentelor fericite şi a încurajării sunt pregnante şi în şcoli, unde elevii sunt taxaţi cu câte un punct sau jumătate de punct pentru fiecare greşeală pe care o fac la o dictare. Principiul de bază este că elevii pot fi întotdeauna mai buni. Rezultatul, însă, este o populaţie care dezvoltă tot mai rar atitudini pozitive. În plus, poezii precum „Melancolia“ lui Victor Hugo sau „Noapte de mai“ a lui Alfred de Musset sunt predate în licee, impregnându-se astfel tristeţea şi mai puternic în conştiinţa naţională. În „Noapte de mai“ apare afirmaţia că „Nimic nu ne înalţă mai mult decât tristeţea“.
Cu toate acestea, Franţa şi-a păstrat strălucirea discretă şi pasiunea pentru art de vivre. Cultura franceză se defineşte prin bun-gust, eleganţă, senzualitate şi calitate:rochiile haute-couture ale desginerilor renumiţi în întreaga lume sau tartele cu zmeură perfect glazurate, servite la numeroasele patiserii pariziene, sunt doar câteva dovezi ale frumuseţii de a trăi în Franţa. Viaţa cotidiană, condimentată cu mici plăceri sau cu gesturi măreţe, acestea stau în firea poporului francez. Poate că reprezentanţii culturii moderne franceze nu au reuşit să rivalizeze cu marii Hugo sau Molière şi poate că Paris nu are aceeaşi rezonanţă ca New York sau Londra. Însă nu putem afirma că atitudinea negativă a ştirbit creativitatea francezilor. Ar mai fi fost Franţa epicentrul existenţialismului dacă Sartre ar fi fost glumeţul găştii?
Sursa:www.adevarul.ro
