Autor 9213 vizualizări


Mihail Săulescu este un scriitor al cărui sacrificiu i-a impresionat pe contemporani;i se va ridica un grup statuar la Predeal (la inițiativa Societății Scriitorilor Români, sculptor:Oscar Han), în apropierea locului în care a căzut. Autor de versuri, teatru și articole de opinie, Mihail Săulescu a fost un nume de care s-au legat multe speranțe:o dovedesc și edițiile interbelice ale volumelor sale, fiecare elogiindu-i talentul și idealismul.

Mihail Săulescu la vârsta de 13 ani

Mihail Săulescu la vârsta de 13 ani

 Între simbolism și tradiționalism

Născut în 1888, Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX:este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

Eposul și melosul romantic își trăiau ultimele clipe, concentrate în jurul revistei „Sămănătorul”(1901-1910), animată, rând pe rând, de nume precum George Coșbuc, Nicolae Iorga sau A.C. Popovici. Mișcarea simbolistă, inițiată de Macedonski la finele secolului al XIX-lea, găsea noi expresii în revistele și poemele universitarului Ovid Densusianu, dar și în figura unor Ion Minulescu, Claudia Millian, George Bacovia ș.a. Mihail Săulescu, familiarizat cu mișcarea poetică încă de pe băncile liceului Sf. Sava, debutează în „Sămănătorul”, în 1906, dar rapid se va ralia mișcării moderne, scriind la importante publicații simboliste:„Insula”, „Flacăra”, „Noua Revistă Română”ș.a. Schimbarea de orientare nu este însă una radicală, păstrând relativismul specific lumii literare;astfel, recunoscându-i personalitatea, Iorga vorbește despre „Vitejii noștri”, într-un articol omagial scris în memoria poetului.

Soldatul Săulescu

Soldatul Săulescu

Mihail Săulescu este un poet neoromantic atras de procedeele moderne – o pendulare care se observă în special în volumele sale de poezii:Versuri, din 1906, renegat de autor și dispărut aproape imediat de pe piață;volumul ar fi avut o copertă realizată de artistul plastic Eduard Săulescu, fratele poetului. Și, în special, în volumele de poezii Departe...(1914) și Viața(1916), ambele tipărite la București.

Acest balans al poetului se observă în poeziile sale:el este, de exemplu, un experimentator al rondelului în „Rondelul vieții”(fără îndoială, pe urmele lui Macedonski), dar scrie și despre „Durerea lui Faust”, în spirit romantic. Apoi, descoperă un oraș amorțit de intemperii, cu „cer de plumb”, un oraș cu „străzile ce furnică de lume”, „ulițe cu fabrici zgomotoase”, cu „piețele mizerie de lume” („Cei singuri”). În citadinismul său înalță o odă „Capitalei”, într-un amplu poem narativ, în care Bucureștiul este un „oraș cu străzi înguste și cu femei frumoase”, înconjurat de apa „neagră” a Dâmboviței. Ici și colo se dedă unor venerații, cum ar fi cea pentru „femeia mea, o! pâinea mea cea de totdeauna”. Pe de altă parte, poetul este atras de simbolurile romantice sau mitologice:îl invocă pe Iuda, eminescianizează, afirmându-se drept un poet al universului interior.

 De pe câmpul literar pe cel de luptă

Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu, dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul:de pildă, în campania din 1913, a celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze. Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din regimentul 21 infanterie.

În campania din 1916 se înrolează însă imediat, de îndată ce România declară război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, pornind spre câmpul operațiunilor în regimentul 46 al Diviziei IV.

Ultimele sale poeme, gândite probabil în uniformă, sunt contaminate de atmosfera războiului. Este emblematică „Războiul”, din volumul din 1916, care începe în spiritul dorinței naționale:„trec batalioanele spre munte, / Și peste munți, și peste ape (...) cu muzici și cu arme, drapele și fanioane, / Înaintați senine și largi batalioane (...) / În noile hotare”. Dar, în același timp, viața individuală i se pare consumată;în „Nevroză”spune:„Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori! / Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși! / Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori! – / Parc-am suit toți munții, prăpăstioși și ninși!”.

Întotdeauna prevalează lupta și atmosfera ce o precede;poezia „Anonimii”, cu refrenul „Stan-Bran, Stan-Bran, Stan-Bran”, reprezintă o trimitere la jertfa anonimă pentru patrie. În „Morții de acum”se cântă „ideea românească”:„În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită, / Ce mână a zvârlit aceiași frați / Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită, / Sub patru regi și împărați?”

 Teatru expresionist

În același timp cu explorarea temelor simboliste (orașul, călătoria, spleenul), Mihail Săulescu scrie teatru:drama într-un act „Săptămâna luminată”sau piesele „Călătorii”(poem dramatic) și„În fața mării”.

Săptămâna luminată”a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național în stagiunea 1921–1922 și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere(1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german:Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul. Un subiect atroce:un fur de la sat trage să moară, fiind rănit, și se duce acasă la mama sa. Sub influența unei vrăjitoare, mama îl va ucide, pentru că era ultima zi a „săptămânii luminate”, când se zice că sufletele răposaților se duc la ceruri.

 Moartea

„Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici azi”, relatează Jebeleanu în ediția sa. „Se știe doar că – prevăzând o zi de luptă grea – comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie. «E atât de frumos!», ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale grenadelor și ale obuzelor ce explodau – și s-a rugat să fie lăsat acolo, în tranșee. Când ofițerul, într-un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale și cald încă, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul neșters pe buză, ca în luminișul unei supreme inspirații”. O inspirație pe care eroul Mihail Săulescu a căutat-o mai mult decât poetul Mihail Săulescu...

Ziua în care a căzut nu se știe nici astăzi precis, dar majoritatea biografilor sunt de acord că poetul a murit în luptele de la Predeal, la finalul lunii septembrie 1916.