Autor 9305 vizualizări


Pe 25 martie 1957, în Piazza del Campidoglio (Piața Capitoliului) din Roma, mai precis în Palazzo dei Conservatori, reprezentanții a șase state (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda) semnau Tratatul pentru înființarea Comunității Economice Europene, Tratatul pentru înființarea Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), Convenția cu privire la unele instituții europene, mai multe declarații și protocoale. Toate acestea sunt cuprinse azi zub titulatura generică de „Tratatele de la Roma”, dar – fără a reduce însemnătatea celorlalte – esențial este documentul privind înființarea CEE.  

În opinia publică s-a răspândit ideea că acesta este „actul de naștere” al Uniunii Europene de astăzi. Da și nu. În fapt, crearea Comunității Economice Europene a fost un proces care a durat câțiva ani. Și care are rădăcini mai vechi. Încă din perioada interbelică au fost câteva voci pregnante care au pus problema punerii în comun a unor resurse ca garanție a păcii. Despre proiectul unei Europe federale scrisese Altiero Spinelli în „Manifestul de la Ventotene”, redactat (împreună cu Ernesto Rossi și Ursula Hirschmann) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1944). Chiar Winston Churchill se referise, într-un discurs din 1946, la necesitatea unei Europe Unite (dar avea în vedere doar Europa continentală, fără Marea Britanie). Și mai sunt și alte exemple. 

Primul pas de la idei și viziuni teoretice către practica politică a fost făcut însă prin Declarația de la 9 mai 1950 a ministrului de externe francez, Robert Schuman. Inspirată de prietenul său Jean Monnet, pregătită discret (dar cu acordul lui Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei, care fusese înștiințat), „declarația Schuman” a dat naștere, de fapt, întregului proces de unificare europeană, prin care s-a creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, prima piață comună europeană, condusă de o Înaltă Autoritate, în care au intrat semnatarele de mai târziu ale Tratatelor de la Roma.

Ce s-a semnat, așadar, la Palazzo dei Conservatori? Pe de o parte, actul de constituire a unei comunități economice mai complexe decât „simpla” punere în comun a principalelor două resurse necesare epocii industriale (cărbunele și oțelul), iar pe de altă parte desăvârșirea unui proces vizionar care, la nici 15 de ani de la încheierea războiului, dădea o formă coerentă principiilor de bază ale funcționării Europei Unite. Multe dintre avantajele concrete de a trăi în Uniunea Europeană de azi, sesizabile în viața de toate zilele, își au punctul de plecare chiar în Tratatele de la Roma. Dar câți dintre europeni se mai gândesc astăzi, când circulă liber de la un capăt la altul al continentului și își pot căuta de lucru în oricare dintre țările membre, că acest beneficiu se datorează unor vizionari care au redactat și au semnat documentele din 1957?

S-a semnat „în alb” 

Săptămânile trecute a circulat o știre despre un fapt anecdotic din cadrul ceremoniei de semnare desfășurate atunci. Reprezentanții celor șase state fondatoare au semnat, de fapt, „în alb”. Din cauza organizării italiene nu tocmai eficiente, dar și a elvețienilor care au întârziat trenul în care se aflau documentele care veneau de la Bruxelles la Roma, n-apucaseră să fie tipărite versiunile complete ale textului. Așa că în cele două mari volume erau, în formă tipărită, doar paginile inițiale și finale. În rest, foi albe, care au fost înlocuite după semnare cu cele imprimate. Povestea e spusă, într-o știre AFP, de David Willey, fost corespondent BBC la Roma, și confirmată de Albert Breuer, unul dintre responsabilii cu logistica ai evenimentului din 1957. În plus, se pare că personalul care făcea curățenie a aruncat la coș niște ciorne rămase în sălile de ședințe unde experții încă mai lucrau asupra textului final.

Dar seria aceasta de „ghinioane” nu face decât să marcheze, o dată în plus, cu farmecul anecdotei, importanța documentelor și a evenimentului. Iar „foile albe” din mijloc, înlocuite ulterior cu cele imprimate, exprimă, metaforic, destinul ulterior al tratatelor europene: miezul lor a fost mereu completat, adăugit, amplificat, pe măsură ce procesul unificării a devenit mai complex, iar numărul statelor membre mai mare.

Tratatele de la Roma au fixat câteva dintre principiile esențiale ale conviețuirii în UE. În ele se enunță, pentru prima dată, ideile care vor deveni pilonii de bază ai existenței UE: „abolirea, între statele membre, a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor”; „instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii”; eliminarea taxelor vamale între statele membre. Tot atunci au fost stabilite instituțiile care urmau să aplice politicile comune: o Adunare parlamentară, un Consiliu, o Comisie, un Consiliu economic și social și o Curte de justiție. Croiala instituțională de bază este aceeași și în prezent, chiar dacă între timp a devenit mai complexă și „ramificată”, iar de la sfîrșitul anilor ’70 Adunarea Parlamentară a devenit un Parlament adevărat, ales prin vot direct.


Tratatul de înființare a CEE a mai prevăzut ceva important (și pentru noi, românii): posibilitatea extinderii comunității, prin negocieri cu statele care vor să adere. Așa încât celor șase li s-au adăugat, în timp, alte țări din vestul Europei, unele dintre ele după ce s-au desprins de regimurile autoritare (precum Portugalia, Spania și Grecia). A intrat în CEE și Marea Britanie, care acum s-a hotărât s-o părăsească. Iar azi, cu Brexit-ul în toi, parcă altfel se citește o altă anecdotă povestită de același David Willey: englezii nu au acordat prea mare atenție semnării Tratatelor, în 1957, pentru că nu li se părea important; „The Times” a dedicat evenimentului doar o treime de coloană. Multă vreme, a existat „Europa celor 12”, care s-au făcut 15 în 1995, prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei. Iar apoi a urmat marea extindere spre Est, care a devenit posibilă după căderea comunismului. Tot acest proces s-a făcut prin negocieri complicate și lungi, adesea ironizate de presă ori de opinia publică și care, nu o dată, au generat critici față de „birocrații de la Bruxelles”, cu cerințele lor greu de îndeplinit... Dar realitatea este că nu se putea altfel: punerea de acord a intereselor și particularităților atâtor state care până nu demult fuseseră inamice ori se aflau în conflict pe diverse teme nu se putea face decât prin discuții directe și concrete care încercau să netezească asperitățile. Uniunea Europeană a devenit un adevărat paradis al negocierilor. Uneori, ele pot părea prea tehnice ori plicticoase pentru opinia publică, dar e dincolo de orice îndoială că țările europene au impus exemplul unei bune practici democratice și au dovedit că se poate: orice divergență poate fi rezolvată deschis și direct, la masa negocierilor. Faptul că Europa a avut parte de cea mai lungă perioadă de pace din istoria sa nu e o vorbă goală: e o realitate care se datorează vizionarilor din anii ’50, care au croit regulile și instituțiile potrivite pentru a asigura dezvoltarea țărilor europene în armonie și bună înțelegere. Că este așa o dovedesc, încă o dată, Tratatele de la Roma: ele prevăd tot felul de excepții pentru situațiile în care o țară nu se poate pune de acord cu celelalte ori nu e în stare să adopte la timp o anume politică. Cu prudență și răbdare, armonizarea a fost văzută de atunci ca un proiect lung și complicat, dar pentru care merită plătit orice preț. Căci, să nu uităm: cei care au gîndit și proiectat unitatea europeană erau oameni trecuți prin experiența tragică a războiului.

Și tot atunci a fost inițiată președinția prin rotație, pe câte 6 luni, a Consiliului European, în ordinea alfabetică a țărilor membre. Ca să nu se supere nimeni.

De ce la Capitoliu? 

Alegerea Capitoliului din Roma pentru semnarea documentelor e încărcată de semnificații. Roma e urbea în care, cu anumite elemente „importate” din Grecia, s-au pus bazele civilizației europene și ale organizării vieții publice. Cele trei palate de pe colina Capitoliului au fost, în Antichitate, sedii ale unor instituții politice și juridice care asigurau funcționarea statului. De pe colină se văd Forurile romane, iar în Palazzo dei Conservatori (unde au fost semnate documentele) se află urme ale întregii istorii europene: de la fragmentele din statuia gigantică a lui Constantin (provenite din Basilica lui Maxențiu, construită în vremea acestui împărat care a inițiat ample reforme în favoarea creștinismului) până la statuile prizonierilor daci realizate pentru Forurile lui Traian. Încărcătura simbolică a Romei și a Capitoliului este, așadar, enormă. Ca urmare, alt eveniment important pentru Uniunea Europeană a avut loc în aceeași sală din Palazzo dei Conservatori: semnarea Constituției Europene, în 2004.

Istorie sau prezent? 

În sens strict, Uniunea Europeană a apărut prin semnarea, pe 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, de către cele 12 state membre de atunci (unde se consfințește această denumire). Astăzi, UE se conduce, de fapt, după Tratatul de la Lisabona. Și au mai fost unul la Nisa, altul la Amsterdam... Nu de tratate duce lipsă Uniunea noastră. Ce mai reprezintă, așadar, Tratatele de la Roma, de acum 60 de ani, pentru acest proiect politic unic în lume? Pentru cei tineri, 1957 pare un moment istoric relativ îndepărat. Pentru cei vârstnici, e un an din viața lor, e „contemporaneitate”. E firesc să celebrăm astăzi cele 6 decenii trecute de la acel moment important. Dar e la fel de firesc să ne dăm seama că, în bună măsură, viețile noastre de astăzi au la bază câteva idei simple și clare imaginate și reprezentate atunci de niște oameni care au avut, în linii mari, viziunea existenței noastre de-acum. Nu totul a mers perfect în construcția europeană. Nici astăzi Uniunea nu e scutită de probleme și își caută soluțiile cele mai potrivite pentru a merge mai departe. Așadar, o reîntoarcere la principiile de bază – cuprinse în textul din 1957, foarte limpede și edificator – e neapărat necesară. Și politicienii europeni, și oamenii care lucrează în instituțiile comunitare au nevoie de o asemenea reîntoarcere. Dar și cetățenii europeni au obligația să știe – mai ales atunci când sunt nemulțumiți de unele probleme – că în documentele acelea din „îndepărtatul” an 1957 există câteva principii care le-au asigurat, până azi, pacea și prosperitatea. Și un anumit mod de viață invidiat peste tot în lume pentru farmecul său: „stilul de viață european”.