Transilvania și Imperiul Habsburgic. Cum au ocupat austriecii Ardealul

Autor 47758 vizualizări


Eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei (1683) a marcat începutul sfârșitului puterii otomane în Europa Centrală și de Sud-Est. Transilvania a intrat în componența Imperiului Habsburgic la sfârșitul secolului al XVII-lea, ca Principat autonom, mai apoi ca Mare Principat, condus direct de împăratul de la Viena. Statutul provinciei a fost desființat în anul 1868, când a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, până la Marea Unire din 1918.

În urma înfrângerilor succesive suferite în fața Ligii Sfinte, la Buda (1686), Mohacs (1687) și la sud de Dunăre (1688), Poarta a pierdut controlul asupra Ungariei, Imperiul Habsburgic ajungând în proximitatea Transilvaniei. Spre deosebire de Ungaria, Transilvania nu era un pașalâc al Imperiului Otoman, așa că habsburgii au preferat o ofensivă politică pentru ocuparea acestei provincii, în locul uneia militare. Încă din timpul asediului Vienei, cancelarul Transilvaniei Mihail Teleki a stabilit legături cu habsburgii, în consecință, conducătorii provinciei nu puteau să fie acuzați de o alianță cu otomanii.

„Vreți nu vreți, veți fi protejați de Maiestatea Sa”

Eforturile diplomatice ale Vienei pentru ocuparea Transilvaniei au început în primăvara anului 1685, cu misiunea iezuitului Antide Dunod, care a fost însărcinat să realizeze o alianță antiotomană între Transilvania și Țara Românească, sub protecția  împăratului. Nobilimea transilvăneană a înțeles adevăratul scop al lui Dunod și l-a întâmpinat cu reticență. În acest context, iezuitul a fost forțat să spună cât se poate de clar scopul misiunii sale: ”Nolentes volentes, proteget vos Sua Majestas” (”Vreți nu vreți, veți fi protejați de Maiestatea Sa”).

Principele Transilvaniei, Mihail Apafi, a încercat să contrabalanseze ofensiva Vienei prin păstrarea relațiilor cu Poarta și prin încheierea unei alianțe cu Țara Românească. Rezistența elitelor politice din Transilvania poate fi explicată și prin faptul că nobilii nu au sesizat adevărata dimensiune a dezastrului otoman de la Viena. Unul dintre puținii care au înțeles schimbarea raportului de forțe în centrul Europei a fost cancelarul Mihail Teleki, care s-a grăbit să încheie un acord secret cu Dunod, prin care se angaja să sprijine politica Vienei. 

Nemulțumiți de mersul anevoios al negocierilor, în toamna anului 1685, austriecii au trimis primele trupe pe teritoriul Transilvaniei, iar Dunod i-a cerut dietei de la Alba Iulia să rupă toate legăturile cu turcii și polonezii. În anul următor, o nouă armată imperială a pătruns pe teritoriul Transilvaniei și a învins trupele trimise să o oprească. În aceste condiții, reprezentanții stărilor din Transilvania au semnat Tratatul Hallerian, prin care provincia intra sub protecția împăratului.


Harta Transilvaniei la 1635

Acordul prevedea obligația transilvănenilor de a lupta împotriva otomanilor, alături de Habsburgi, iar teritoriile care urmau să fie dobândite de la turci intrau în stăpânirea Vienei. În schimb, nobilii transilvăneni puteau să își redobândească moșiile de pe aceste teritorii, iar Mihail Apafi era recunoscut ca principe al Transilvaniei. Pentru a se asigura că tratatul va fi respectat, Viena ocupa cetățile de la Cluj și Deva.

Profitând de o retragere temporară a trupelor imperiale, care au fost trimise la asediul Budei, Apafi și dieta au amânat ratificarea acordului, mai mult au decis să îi trimită Porții tributul obișnuit și să păstreze relațiile cu otomanii. Iritată de acțiunile transilvănenilor, Curtea de la Viena a trimis o nouă armată, sub conducerea lui Carol de Lorena, care a impus un nou acord, semnat la Blaj, în toamna anului 1687.

Acest acord a reprezentat ocuparea de facto a Transilvaniei, habsburgii instalând garnizoane militare în toate cetățile importante, iar transilvănenii erau obligați să furnizeze alimente pentru întreținerea acestora. O nouă încercare a principelui Apafi și a nobililor de a restabili relațiile cu Poarta (decembrie 1687) a provocat reacția vehementă a Vienei. O armată imperială, condusă de generalul Caraffa, a intrat în Sibiu în februarie 1688, obligând reprezentanții stărilor să rupă legăturile cu Imperiul Otoman și să recunoască „de bună voie” protectoratul împăratului.

Nobilimea filootomană a beneficiat de o situație favorabilă neașteptată în 1688, prin declanșarea războiului franco-austriac. Habsburgii au fost nevoiți să-și retragă o bună parte a trupelor din centrul Europei și să le trimită pe Rin. În aceste condiții, Viena a suferit o serie de eșecuri la sud de Dunăre, printre care și pierderea Belgradului. Mihail Apafi a murit în martie 1690, iar reprezentanții stărilor s-au grăbit să-l proclame principe pe fiul acestuia, Mihail Apafi al II-lea.

Turcii au optat pentru Emeric Thököly. Acesta a pătruns în Transilvania în vara anului 1690, venind din Țara Românească, în fruntea unor trupe otomane și ale lui Constantin Brâncoveanu, reușind să învingă la Zărnești o armată austriacă și una transilvăneană, condusă de Mihail Teleki. La scurt timp după această victorie, Thököly a fost desemnat principe de o dietă convocată în mare grabă la Cristian, lângă Sibiu.

În contextul în care aproape toate pozițiile câștigate în Transilvania au fost zdruncinate, habsburgii s-au văzut nevoiți să revină la o ofensivă diplomatică. O delegație a nobililor transilvăneni, condusă de Nicolae Bethelen, a negociat o convenție cu Viena, ratificată în decembrie 1691. Cunoscut sub numele de ”Diploma Leopoldină”, acest document stabilea raporturile dintre Imperiul Habsburgic și Transilvania, recunoscând vechile privilegii ale nobilimii transilvănene pe plan economic și în planul politicii interne.

De asemenea, Diploma îi oferea împăratului de la Viena posibilitatea să se amestece direct și să decidă în problemele politice ale Transilvaniei. În baza acestei convenții a fost înființat un nou organ executiv în Transilvania, Guberniul, care a devenit treptat executorul dispozițiilor imperiale.

Răscoala condusă de Francisc Rákóczi al II-lea

Intrarea Transilvaniei sub autoritatea Curții de la Viena nu reprezenta doar o simplă schimbare de suzeranitate politică, deoarece Habsburgii și-au propus înlocuirea structurilor tradiționale de putere cu o autoritate centralizatoare. Introducerea noii stăpâniri a afectat în special condițiile de viață ale țăranilor liberi și iobagi, ale micii nobilimi și ale orășenilor, din cauza încercărilor Vienei de a remedia situația vistieriei prin exploatarea intensivă a resurselor umane și materiale din noile teritorii.

Cronicarul Mihail Cserei nota la începutul secolului al XVIII-lea situația precară în care se afla Transilvania: ”Sărmana țară gemea din cauza impunerilor. Deși, conform Diplomei pe timp de război Transilvania ar fi trebuit să dea 400.000 de florini renani, i s-a luat de 3-4 ori mai mult într-un singur an [...] Pe lângă aceasta, regimentele cutreierând țara în lung și în lat, tot ce consumau luau fără să plătească”.

Rezistența populației a îmbrăcat diferite forme, cea mai radicală fiind constituirea unor numeroase grupuri de haiduci, printre care și cel condus de faimosul Pintea, care au acționat mai bine de un deceniu și jumătate, în special în zonele de munte, Maramureș, Secuime, Făgăraș. În aceste condiții,  a izbucnit o puternică revoltă antihabsburgică sub conducerea lui Francisc Rákóczi al II-lea (1703-1711).

În 1703, aflat în exil în Polonia, Rákóczi (foto dreapta) a primit o delegație de mici nobili și țărani, care i-a cerut să preia conducerea răscoalei populare. Conștient că marea nobilime nu se grăbește să se alăture unei răscoale împotriva Habsburgilor, Rákóczi a încercat să lărgească baza socială a mișcării. Prin proclamația de la Brezan (6 mai 1703), el le-a promis scutirea de obligațiile feudale  tuturor țăranilor iobagi care se vor alătura răscoalei.

Izbucnită în mai 1703, înainte de sosirea lui Rákóczi, răscoala a cuprins treptat aproape toată Transilvania și părți importante din Ungaria. Până în toamna anului 1705, răsculații au ocupat întreaga provincie, cu excepția câtorva cetăți, succesul mișcării antihabsburgice forțând și marea nobilime să i se alăture. Dieta de la Târgu Mureș (aprilie 1707) l-a ales pe Rákóczi principe al Transilvaniei, iar dieta din orașul maghiar Onod (mai 1707) a decis înlăturarea Casei de Habsburg de pe tronul Ungariei. În ciuda acestor succese, mișcarea a eșuat, una dintre cauze find reprezentată de contradicțiile dintre aspirațiile maselor și interesele nobilimii.

În 1707, dieta de la Târgu Mureș a decis că stăpânii puteau să ceară oricând întoarcerea din armată a iobagilor care se înrolaseră fără consimțământul lor. Începând din 1708, răsculații au început să piardă rapid teritoriile cucerite în anii anteriori. Pe fondul războiului de succesiune la tronul Spaniei (1701–1714), Curtea de la Viena a căutat să obțină un compromis cu răsculații. În 1711, nobilimea din Transilvania și Ungaria a încheiat pacea cu Habsburgii, în absența lui Rákóczi. Prin documentul semnat la Satu Mare, nobilii au obținut iertarea Vienei pentru participarea la răscoală și întărirea privilegiilor asupra iobagilor, în schimbul renunțării la o parte importantă a drepturilor politice și a recunoașterii autorității Casei de Habsburg.

Imperiul Habsburgic și-a extins stăpânirea în sud-estul Europei după un nou război cu Poarta (1716-1718). Prin Pacea de la Passarowitz, Austria a ocupat Banatul, Oltenia, nordul Bosniei și al Serbiei, inclusiv Belgradul. Chiar dacă a pierdut Serbia și Oltenia în urma războiului cu Imperiul Otoman din anii 1735-1739, Viena și-a consolidat stăpânirea în Banat și Transilvania. Domnia împărătesei Maria Tereza (1740-1780) a inițiat o serie de reforme iluministe în Imperiul Habsburgic, continuate și de succesorul acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790), care au influențat și Transilvania.

Consolidarea autorității centrale s-a realizat în dauna aristocrației locale. După înfrângerea răscoalei conduse de Francisc Rákóczi al II-lea (1711), nobilimea din Transilvania și-a pierdut dreptul de a alege principele, provincia fiind condusă de împăratul de la Viena. De asemenea, împăratul numea guvernatorul Transilvaniei și comandantul general al armatei din Principat. Atribuțiile dietei locale au fost limitate, aceasta fiind convocată din ce în ce mai mai rar și după 1762 deloc. În 1794, a fost înființată Cancelaria aulică a Transilvaniei, cu sediul la Viena, care asigura conducerea provinciei direct de către împărat.

Unirea Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei

Dacă la început Curtea de la Viena a afișat un spirit de toleranță religioasă, Habsburgii nu și-au ascuns prea mult timp intenția de a interveni în peisajul confesional din Transilvania. Încă din 1692, împăratul Leopold I le-a promis preoților ortodocși care acceptau unirea cu Biserica Romei privilegii asemănătoare cu cele ale clerului catolic. Sfătuit de iezuiți, suveranul de la Viena spera să schimbe astfel raportul de forțe în plan confesional, care în Transilvania era net defavorabil catolicilor.

Primul act care marca Unirea Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei a fost semnat în 1697 de mitropolitul Teofil și de un număr de 12 protopopi. Sinodul Mitropoliei Ortodoxe  condiționa Unirea de păstrarea neschimbată a ritului și a calendarului sărbătorilor, acceptând numai cele patru puncte care deosebeau dogma catolică de cea ortodoxă, conform Conciliului de la Florența (1439). În schimb, uniții căpătau același statut ca al catolicilor, copiii și tinerii greco-catolici puteau să fie primiți la școlile catolice, unde puteau fi instruiți pentru a accede la slujbe în administrația publică. Aceste privilegii s-au dovedit ademenitoare pentru preoții români, Unirea fiind acceptată de noul mitropolit al Ardealului, Atanasie Anghel, în 1698.

Ca urmare, prima diplomă a Unirii religioase a fot promulgată pe 16 februarie 1699. Conform actului, numai clerul unit se putea bucura de privilegii și drepturi similare cu cele ale catolicilor, mirenii fiind excluși. Diploma avea prevederi mai restrictive, care au declanșat puternice reacții ostile. Cu toate acestea, crearea Bisericii Unite a avut darul de a oferi un puternic impuls luptei românilor pentru drepturi în Imperiul Habsburgic, care în prima jumătate a secolului al XVIII-lea s-a legat de numele lui Inochentie Micu-Klein. Episcop greco-catolic de Alba Iulia și Făgăraș (1730 – 1751), Micu a fost primul român din Dieta Transilvaniei și autorul primului program politic și național al  românilor din Transilvania.

Politica de înregimentare militară

Înfrângerile suferite de monarhia Habsburgică în numeroase conflicte militare din prima jumătate a secolului al XVIII-lea – războiul cu Imperiul Otoman (1735-1739), războiul de secesiune cu Prusia (1740-1748) – au impus necesitatea reorganizării militare în special a provinciilor de frontieră. Reformele inițiate de împărăteasa Maria Tereza au avut o puternică influență asupra populației românești din Transilvania și Banat. Pentru a consolida apărarea acestor teritorii aflate la granița cu două imperii rivale, Otoman și Rus, monarhia a apelat la o practică mai veche, testată  cu succes la frontiera cu turcii. În teritoriile sârbo-croate și slovene existau încă din secolul al XVI-lea regimente de graniță ilirice.


Împărăteasa Maria Tereza

Pe lângă asigurarea securității frontierelor, politica de înregimentare militară oferea Vienei și un puternic instrument de centralizare împotriva intereselor centrifuge ale nobililor. Grănicerii erau țărani care aveau obligații militare, în schimbul eliberării din iobăgie și a unor scutiri fiscale. Înregimentarea a devenit o măsură cu importante consecințe sociale, iobagii români îmbrățișând această inițiativă imperială.

În anul 1761, Dieta Transilvaniei s-a opus acestei politici de înregimentare militară, în consecință nu a mai fost convocată, începând din anul următor. După 1762, din Banat până în Bucovina au fost înființate patru regimente românești și patru secuiești, care au asigurat paza frontierei. Politica de înregimentare a fost însoțită și de consolidare fortificațiilor existente la momentul ocupației habsburgice și de construirea unora noi, la Alba Iulia, Cluj, Timișoara etc.

Înregimentarea a avut consecințe sociale și economice foarte importante pentru românii din Transilvania. Pe lângă rolul militar, formarea regimentelor de grăniceri a însemnat și dezvoltarea unui mod de viață specific, o administrație, o justiție și o economie proprie. Această politică a condus la sporirea considerabilă a numărului românilor liberi, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și la începutul veacului următor, contribuind la progresul material și la formarea conștiinței naționale.

În întreaga regiune de graniță a fost extinsă suprafața de pământ arabil, au fost amenajate cursurile unor râuri, au fost desecate mlaștini, au fost construite drumuri și poduri. Pe lângă fiecare regiment a fost înființată o Comisie economică, având ca scop rezolvarea problemelor materiale ale grănicerilor. Productivitatea agricolă a crescut prin introducerea unor culturi noi, precum cartoful, care în prima jumătate a secolului al XIX-lea a depășit suprafețele însămânțate cu grâu sau porumb.

Marele Principat al Transilvaniei

Un moment important al politicii centralizatoare a Imperiului Habsburgic l-a reprezentat ridicarea Transilvaniei la statutul de Mare Principat. Decretul semnat de împărăteasa Maria Tereza, la 2 noiembrie 1765, recunoștea contribuția provinciei la lupta „Creștinătății împotriva turcilor” și se stipula explicit că Transilvania „nu este supusă niciunui alt regat sau altei stăpâniri”, aluzie evidentă la pretențiile unor nobili maghiari, ci ”este cârmuită de propriile sale legi, magistrate și instituții și administrată de guvernatorul și consiliul provincial sub supravegherea noastră, din care pricină, ca să nu lipsească acestui Principat nimic din strălucirea și magnificența de care se bucură alte provincii de sub stăpânirea noastră”.

Un rol semnificativ în obținerea noului statut al provinciei l-a avut baronul Samuel von Brukenthal, viitorul Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei. Acest rang al provinciei a fost păstrat până în anul 1868, când a fost încorporată părții maghiare a Imperiului Austro-Ungar, ultimul Mare Principe al Transilvaniei fiind împăratul Franz Joseph al Austriei.

Bibliografie:

Susana Andea, Avram Andea, Structuri transilvane în Epoca luminilor, Cluj Napoca, 1996
Mathias Bernath, Habsburgii și începuturile formarii Națiunii Române, Cluj Napoca, 1994
Virgil Cândea (coord.), Istoria românilor, Vol. 5, București 2002
Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), Istoria românilor, Vol. 6, București 2002

""