Autor 24432 vizualizări


Lumea comunismului a fost una perfect asasină, credința politică fiind inventată numai și numai pentru cucerirea întregului pământ, exact așa cum gândeau și conducătorii religiilor monoteiste, mereu în căutare de nefericiți pe care să-i mântuiască. Nicolae Ceaușescu a ajuns la putere în 1965 și a început să se creadă un mare conducător pe calea răspândirii socialismului prin vărsarea sângelui românesc. A început să aibă tot felul de viziuni și să dea indicații prețioase până s-a ales praful de țară. O astfel de idee genială s-a numit Transfăgărășan, șoseaua trecând peste și prin Munții Făgăraș în anii 1970 – 1974, lucrările de asfaltare și modernizare continuând până în 1980.

Militarii și muncitorii, îndoctrinați din belșug, au început să creadă în ceea ce ziceau politrucii și nu se poate spune că n-au depus eforturi deosebite. A fost o muncă titanică, cel puțin 40 de oameni pierind pentru realizarea drumului definit drept strategic. Gurile rele vorbesc despre un număr mai ridicat de vieți pierdute, dar documentele oficiale mai zac prin arhive sau escamotează adevărul în specificul stil al sistemului totalitar. Principala problemă a drumului dintre nori constă în faptul că nu are valoare militară și nici economică.

Lucrarea „Memoratorul ofițerului de infanterie și de vânători de munte de rezervă”, publicată în anul 1978, explică această teză. Camioanele cu încărcătură puteau să ajungă pe pantele foarte înclinate la o viteză de 5 km/h, adică practic stăteau pe loc. Viteza maximă recomandată era de cel mult patru ori mai mare în zonele favorabile. Dacă se ține cont că armata are nevoie de cantități importante de armament și echipament, deplasarea în coloană ar fi dus în mod sigur la scăderea vitezei. Același manual recomanda mișcarea pe timp de noapte, ceea ce iar ar fi încetinit camioanele pe serpentinele ascunse de ceață și întuneric.

Transfăgărășanul nu putea să reziste la un trafic intens, mai ales cu mașini militare grele și generatoare de vibrații. Dacă automobilele se pot descurca, camioanele și transportoarele blindate ar fi putut să genereze surparea unor porțiuni de șosea, ceea ce ar fi dus la blocarea convoaielor. O astfel de situație ar fi fost de nedorit, tehnica auto staționară fiind o țintă perfectă pentru aviație. Orice avion de atac ar fi putut să aleagă mai întâi un podeț din cele 830 sau un viaduct din cele 27. Apărarea antiaeriană a unui obiectiv lung de 91 km este imposibilă chiar în condițiile existenței rachetelor sol – aer performante, mai ales că terenul accidentat permitea avionului atacator să se apropie din unghiurile moarte. Oare cum ar fi arătat șoseaua alpină plină de cisterne, camioane cu muniții și blindate lente?


Deschiderea oficială a Transfăgărăşanului, în 1974 (foto: © Ministerul Apărării Naționale

Drumul n-a fost o lucrare de artă capabilă să înfrunte forțele naturii, căderile de pietre, avalanșele, ruperea șoselei precum în incidentul din iunie 2020, fiind suficiente pentru blocarea arterei „strategice”. Aspectul a fost sesizat de autoritățile comuniste și ceea ce se vede astăzi este doar un ciot din marea lucrare strategică. Cum valoarea militară era mai mult decât îndoielnică și nici glorie politică nu aducea prin subțirimea firului rutier, șoseaua a fost lăsată în uitare și regimul a început o altă operă titanică și la o scară mult mai mare: Canalul Dunăre – Marea Neagră. Drumul prin Munții Făgăraș reprezintă și astăzi un pericol pentru orice curajos ce se grăbește să admire peisajul, protecția pentru evitarea prăbușirilor în prăpastie fiind inexistentă sau simbolică. 

Energiile unui popor au fost risipite pentru un nimic prin creierii munților. Nu este de mirare că țara a ajuns de râpă și a plătit la datorii externe până când poporul a ajuns să cerșească o bucățică de pâine. Nicolae Ceaușescu n-a iubit poporul român și n-a fost un adevărat patriot. A combinat, la ordinele Moscovei, unele idei naționale cu teoria comunistă pentru a induce în eroare masele și sistemul a dat roade. Nu este de mirare că astăzi se repetă la infinit că înainte era mai bine, aparatul de propagandă cultivând intens ideea de fericire și prosperitate, imnul Trei culori fiind suficient pentru a ilustra ce progres era în România socialistă.

Bibliografie minimală

Dragnea, Ovidiu, A fost evitată o posibilă tragedie, în Argeșul, nr. 8.566/1 iulie 2020, p. 5.
Memoratorul ofițerului de infanterie și de vânători de munte de rezervă, Editura Militară, București, 1976.