Autor 9516 vizualizări


După cel de-al Doilea Război Mondial s-au reluat planurile de a transforma Asia Centrală într-o sursă importantă de venituri, prin cultivarea bumbacului și a câtorva cereale, în ciuda aridității solului. Pentru că atât Aralul, cât și afluenții săi se găseau pe teritoriul URSS, a fost ușor pentru autoritățile sovietice să rezolve problema irigațiilor prin decizii samavolnice, nesusținute științific. Astfel au apărut, în anii ’60 ai secolului trecut, peste 30.000 de kilometri de canale, 45 de diguri și 80 de rezervoare alimentate din Amu Darya și Syr Darya, reducând drastic volumul de apă care ajungea în lac.  

Timp de câțiva ani, planul a părut că funcționează. După numai un deceniu, URSS se afla pe primul loc în lume la producția de bumbac, continuând să se afle între primele trei producătoare până la sfârșitul anilor ʼ80, alături de SUA și de China. Nici semnele eșecului nu s-au lăsat totuși așteptate. Deja în 1975 marea scădea cu câte un metru de la o zi la alta, iar în 1980 inginerii au descoperit că doar 10% din apa celor două râuri mai ajungea în Aral. Era prea târziu.  

Declinul s-a produs rapid, într-o spirală în care fiecare efect negativ al deciziilor eronate devenea la rândul său o cauză pentru un alt efect negativ. Mai întâi, oamenii au observat salinitatea crescândă a lacului când, după scăldare, trupul rămânea acoperit de un strat alb, subțire. Apoi au dispărut peștii, iar autoritățile sovietice au hotărât să aducă cu avionul pește înghețat din Marea Baltică pentru a nu închide fabrica de conserve din Muynak.  

O altă măsură a fost încercarea de a opri irosirea apei, căci lucrările de irigații fuseseră făcute superficial și cu materiale de proastă calitate. Politburo (biroul politic) a aprobat construirea unor canale de colectare a apei folosite la irigații pentru a fi trimisă în lac, dar aceasta era poluată din cauza îngrășămintelor, contribuind și mai mult, pe lângă salinitate, la dispariția peștilor. S-a vehiculat și varianta de a-i pune pe țărani să plătească pentru apa care le era distribuită gratuit, dar riscau să-i nemulțumească și mai mult pe cei care deja îndurau efectele poluării la care erau supuși. Tuberculoza, astmul, bronșitele cronice şi anemia deveniseră diagnostice frecvente în rândul populației din zona Aralului.  

„Aralul trebuie să moară cu grație”

Cu toate că niciunui reporter occidental nu-i era permis accesul în Muynak sau Aralsk, știrile despre secarea lacului au început să circule odată cu politica de glasnost. A reieșit astfel că liderii sovietici cunoșteau catastrofa în derulare și au sacrificat cu bună știință echilibrul climatic al zonei în favoarea câștigurilor economice. Ba chiar, potrivit lui Polad Polad-Zade, adjunct în Minvodstroi, ministerul responsabil de construcțiile care gestionau apa, „Aralul trebuie să moară cu grație”.  

Cultură de bumbac la finalul anilor ’80; kilometri de canale, diguri şi rezervoare alimentate din afluenţii Aralului au susţinut agricultura, dar au omorât lacul şi au afectat iremediabil viaţa localnicilor.

Într-un articol din 20 decembrie 1988, apărut în „New York Times” cam în perioada când lacul s-a divizat între ceea ce azi numim Aralul de Nord (în Kazahstan) și Aralul de Sud (în Uzbekistan), se preciza că apele se retrăseseră cu 30 de kilometri, iar în zonă apăruseră furtuni de nisip care răscoleau sarea rămasă pe fundul mării după evaporare și o purtau la depărtare de sute de kilometri, uneori chiar până în Georgia sau pe coasta Mării Arctice. Situația era agravată și de faptul că, pe lângă sare, aceste vânturi răspândeau și diverse substanțe nocive provenite din agricultură, așezându-le pe plantele destinate consumului uman sau pe recolte, compromițându-le. În scurt timp, și-au făcut apariția și efectele asupra sănătății localnicilor. Începând cu anii ’80, Karakalpakstan înregistrează cea mai mare rată a mortalității infantile (75/1.000) și a bolilor intestinale din Asia Centrală, din cauza resurselor de hrană poluate și a calității aerului.  

Catastrofă ecologică în numele agriculturii 

Problema cea mai urgentă, care rămâne fără rezolvare, din păcate, este salinizarea excesivă a lacului și a solului. De la o salinitate constantă de 10 g/l în prima jumătate a secolului XX, valoarea a crescut cu 14% în prima decadă după instalarea sistemului de irigații, și a ajuns la 92 g/l către sfârșitul secolului. Insuficient alimentat, volumul lacului a continuat să scadă vertiginos, iar pentru că apa are o adâncime mai mică și se încălzește mai ușor, evaporarea se produce mai repede, lăsând în urmă sarea. Se ajunge astfel la stratificare, făcând ca apa de la suprafață, mai puțin salină, să se încălzească și să se evapore mai rapid. Salinizarea lacului are efecte și asupra solului, căci sarea acumulată în pământ duce la eroziune. E nevoie apoi de fertilizări, care deteriorează mai mult solul și îl poluează, și mult mai multă apă pentru irigații. În prezent, culturile sunt inundate de 3-4 ori pe zi, pentru a îndepărta sarea, dar în acest mod se pierd mineralele și sărurile necesare, înlocuite – cum altfel? – cu substanțe chimice care depășesc și de patru ori maximul admis.  

În ciuda tuturor acestor eforturi, conform unui raport ONU din 2001, 46% din zonele irigate fuseseră afectate de salinitatea excesivă, recoltele se micșoraseră cu două treimi, iar multe terenuri agricole se transformaseră în mlaștini sărate. Din întreg spațiul folosit acum în Uzbekistan pentru agricultură, 41% este dedicat bumbacului, 32% cerealelor, 11% și 4% pentru fructe, respectiv legume, și 12% pentru alte culturi, toate însumând 35% din PIB-ul țării. Se explică astfel de ce autoritățile ignoră catastrofa ecologică.  

Pe lângă consecinţele negative asupra sănătății locuitorilor, dispariția lacului produce și efecte la nivel continental. Marile întinderi de apă întotdeauna moderează clima, reglează temperatura pe uscat și influențează direcția vânturilor. Pe măsură ce volumul de apă scade (de la 1.060 km3 în 1960 la 210 km3 în 1998), Aralul pierde capacitatea de a regla climatul în zonă. Se micșorează și capacitatea sa termică, cu alte cuvinte, apa se încălzește sau se răcește mai ușor decât înainte, iar variațiile de temperatură creează un fel de muson sau furtuni puternice de nisip de două-trei ori pe lună, care distrug recoltele. Iarna, lacul îngheață mai greu din cauza salinității ridicate, iar verile, mai călduroase cu două-trei grade, grăbesc evaporarea apei. Deșertificarea e tot mai accentuată, vegetația scăzând cu peste 40%. Șase milioane de hectare agricole au dispărut ca urmare a salinizării excesive și a deșertificării.  

Aralul de Sud, Aralul de Nord 

Dar Uzbekistanul insistă să facă agricultură cu metode rudimentare, din lipsă de fonduri, chiar cu riscul dovedit al dispariției faunei și florei din regiune. Pentru a compensa pierderile de apă și a combate salinitatea, s-a extras apă și din rețeaua subterană, afectând astfel consumul uman. Unele zone au rămas fără apă potabilă, iar în altele agricultura de subzistență a devenit imposibilă. Oamenii sunt săraci, iar trecerea de la economia centralizată la economia de piață a înăsprit condițiile de viață, astfel că mulți regretă vremurile comuniste.  

Fără directive de la Moscova, fiecare stat și-a gestionat apele teritoriale cum a vrut sau a putut, apărând conflicte între statele din amonte (Kîrgîzstan și Tadjikistan), care se bazează pe energia hidroelectrică, și statele din aval (Uzbekistan, Kazahstan și Turkmenistan), care folosesc apa pentru irigații. Disputele n-au mai fost mediate de Kremlin, iar supracomisia înființată de cele cinci state în 1993 este aproape inutilă, căci nu se ajunge la nicio concluzie pentru gestionarea apei.  

În zilele noastre, situaţia e încă şi mai rea: imagini din satelit arată cum s-a micşorat lacul în intervalul 2000-2013.

În Kazahstan, agricultura irigată însumează doar 8% din PIB-ul național, astfel încât această țară, cu o economie mai bogată, își poate permite să ia măsuri pentru salvarea porțiunii din lac care se află pe teritoriul său, adică Aralul de Nord. În 1996, în urma unei inițiative locale s-a construit un dig care a reușit pentru câțiva ani să stabilizeze nivelul apei, dar, spre sfârșitul anilor ʼ90, lucrările au fost abandonate.  

În 2004, Banca Mondială a alocat 85 de miliarde de dolari pentru ridicarea unui dig lung de 13 kilometri la granița sudică a Aralului de Nord. Construcția a fost gata un an mai târziu, iar oamenii de știință sperau că în trei ani nivelul apei va crește cu trei metri, iar lacul își va extinde suprafața cu 25%. S-a dovedit însă că mintea umană nu poate închipui viteza cu care natura înfăptuiește miracole: în șapte luni, lacul crescuse cu 3,6 metri, iar într-un an își mărise volumul cu o treime. S-au efectuat, totodată, și îmbunătățiri ale sistemului de irigație și s-au reconstruit canale care au permis restabilirea debitului lui Syr Darya, care alimentează partea de nord a Aralului. În câțiva ani, fluviul și-a dublat debitul, au reapărut peștii, fauna și flora locală. Viața locală în Aralsk este mai animată, iar oamenii, mai sănătoși. Incidența anemiei s-a redus cu 65%. De la 30 g/l, salinitatea a scăzut la 8 g/l, iar apa se găsește acum la o depărtare de doar 15 kilometri, nu la 50, cum era cazul la începutul secolului XXI. În 2006, producția de pește totaliza 1,3 tone, iar un deceniu mai târziu, 7 tone.  

Acest text este un fragment din reportajul de călătorie „«Aralul trebuie să moară cu grație»” apărut în numărul 222 al revistei Historia, disponibil la orice punct de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 iulie - 14 august 2020, dar și în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum