Autor 12067 vizualizări


Rolul pe care Marea Britanie, alături de ceilalţi Aliaţi, l-a jucat în înfrângerea Germaniei fasciste şi salvarea civilizaţiei Europei a fost hotărâtor, fiind plătit, după  avertizarea premierului  Winston Churchill, cu „sânge şi lacrimi”.

            În această confruntare, Marea Britanie a trebuit să facă faţă nu numai duşmanului extern, ci şi unuia intern, reprezentat uneori prin trădări la  „cele mai înalte nivele” care, oricât de surprinzătoare şi incriminatoare ar fi, nu pot fi trecute cu vederea …           

„Cea mai mare muşamalizare din istorie”

În 2015, jurnalistul britanic Andrew Morton  publică volumul cu titlul incitant

 “17 Carnations:The Royals, the Nazis and the Biggest Cover Up in History” („ 17 garoafe. Familia regală şi cea mai mare muşamalizare din istorie).

           Investigaţia sa porneşte de la descoperirea, în iulie 1945, de către istoriculRohan Butler în Arhivele Ministerului de Externe britanic a unui un dosar care conţinea documente microfilmate secrete provenind de la Minsterul de Extene german, considerate „incendiare”, căci puteau „ameninţa monarhia”. Aceste documente au fost denumite „Dosarul Windsor” (denumirea adoptată în locul aceleia de Saxa-Coburg de dinastia engleză în 1917) şiar proba faptul că fostul rege al Marii Britanii, Eduard VIII, abdicat în  decembrie 1936, devenit apoi duce de Windsor, poate fi considerat vinovat de colaborarea cu Hitler.         Autorul volumului consideră că fostul rege putea fi acuzat de trădare, căci ar fi acceptat planul lui Hitler de a reveni pe tron.

            Morton consideră că, după război,   prin demersurile discrete ale Casei regale, care fusese şi va mai fi pusă în situaţia de a contracara tentative de compromitere a sa, ale regeluiGeorge VI,  ca şi a unor politicieni, chiar a lui Churchill, precum şi a fostului comandant al trupelor Aliate, Dwight Eisenhower, această „istorie” a fost trecută sub tăcere, muşamalizată.

           În sprijinul concluziilor sale, Morton se referă şi la ordinele pe care le-a dat regele George VI, la documente aflate în arhivele FBI, precum şi la corespondenţa referitoare la implicarea unor diplomaţi, politicieni britanici şi americani în acest demers.

           Andrew Morton este autor al unor volume despre celebrităţi ale vremii, ale căror concluzii au fost contestate de unii comentatori. De asemenea nu trebuie trecut cu vederea că volumul apare nu la multă vreme după „afacerea” legată de moartea prinţesei Diana,   aflată, la un moment, dat în contradicţie cu Casa de Windsor.

            Problema este dacă comportamentul anterior al lui Eduard VIII poate furniza argumente pentru considerarea sa drept „rege trădător”. 

O „persoană suspectă”.

Edward VIII (1894 –1972)a fost rege al Marii Britanii, Irlandeidin20 ianuarie 1936 până la abdicarea sa din 11 decembrie 1936, când a abdicat pentru a se putea căsătorii cuWallis Simpson, de origine americană, divorţată în mai multe rânduri.

Mai întâi câteva date despre viaţa sa personală. Copilăria viitorului rege s-a aflat sub tutela unor persoane de origine germană. La un moment dat, Eduard a declarat că fiecare picătură din sângele său este germană.

Înainte de a o întâlni pe Wallis Simpson a avut o serie de relaţii cu femei căsătorite, manifestând  o anumită instabilitate psihică.

Eduard a fost în situaţia de a  abdica datorită opoziţiei guvernului britanic la căsătoria cu  Wallis Simpson. De fapt, în momentul în care a început relaţia cuWallis Simpson, Eduard a intrat sub supravegherea Poliţiei Metropolitane, căci aceastaera considerată o „persoană suspectă”.

Stanley Baldwin, prim-ministru Marii Britanii în acea perioadă, a declarat că ar fi fost mai bine dacă Eduard şi-ar fi rupt un picior decât să devină rege.

 

Îndepărtarea de la viaţa politică

După abdicarea sa, Eduard a activat la Misiunea militară britanică din Franţa, după care a fost numit, în iulie 1940,  guvernator al teritoriului britanic Bahamas, ceea ce poate fi considerat drept o îndepărtare a sa de la viaţa politică.

În cursul călătoriei spre acest teritoriu, potrivit informaţiilor serviciului de contrainformaţii american, Eduard ar fi intenţionat să ia contact cu persoane apropiate deHermann Göring.Ulterior, deplângând situaţia băştinaşilor din acest teritoriu, Eduard a

demisionat din funcţia de guvernator.

            De fapt, existau suficiente motive care să justifice această atitudine a guvernului britanic, între care cea mai importantă a fost… 

Vizita la Hitler          

În octombrie 1937, fostul rege, devenit duce de Windsor,   a început o vizită în Germania contrar avizului guvernului britanic. În cursul acestei vizite s-a întâlnit cu Hitler laObersalzbergt. De asemenea, s-a întâlnit cu unul din conducătorii SS, Robert Ley. În cursul acestor întrevederi a folosit nu o dată salutul nazist. În tot cazul, vizita lui Eduard a fost intens mediatizată de presa germană.

Care ar putea fi motivaţia care ar justifica această poziţie a lui Eduard ?

O serie de personalităţi politice ale vremii, între care fostul ambasador conteleCount Albert von Mensdorff-Pouilly-Dietrichstein, rudă şi apropiat al Eduard, au considerat că acesta a favorizat fascismul ca un „bastion” împotriva comunismului şi că a fost în favoarea unei alianţe cu Germania. Potrivit chiar mărturiei sale, Eduard ar fi adoptat o asemenea atitudine şi în urma experienţei „de groază” a Primului Război Mondial. 

Un simpatizant al fascismului

În tot cazul, s-a considerat că Eduard simpatiza cu fascismul încă înainte de începutul războiului. În 1940, va declara:"In ultimii 10 ani, Germania a reorganizat complet ordinea societăţii sale ... Ţările care sunt  dispuse să accepte o astfel de reorganizare a societăţii… ar trebui să direcţioneze politicile lor în consecinţă”.

În decembrie 1940, Eduard a declarat într-un interviu că „Hitler este de drept şi logic conducător al poporului german”. Se pare că Eduard intenţiona să propună preşedintelui Statelor Unite Franklin D. Roosevelt să medieze pacea între părţile aflate în război. 

Un „rege marionetă” ?

Cât timp Eduard a fost rege, Hitler a considerat că el poate servi la încheierea unei alianţe între Anglia şi Germania.Hitler considera că motivul real pentru care britanicii doreau „să scape” de Eduard a fost nu atât perspectiva căsătoriei cuWallis Simpson, cifaptul că era considerat pro-german şi simpatizant al nazismului. În tot cazul, aşa cum menţionează Albert Speer , un apropiat al führerului, Hitler a considerat că abdicarea lui Eduard a fost „o pierdere severă pentru noi”, un adevărat „şoc”.O serie de istorici consideră că Hitler pregătea reinstalarea lui Eduard pe tronul Angliei în speranţa instaurării fascismului în această ţară, deci i s-ar fi rezervat rolul de „rege marionetă”. 

„Centrul intrigilor”

La începutul războiului, Eduard s-a reîntors în Anglia, primind funcţia de general-maior pe lângă Misiunea militară britancă în Franţa.

Potrivit mărturiei fostului ambasador german în Olanda, contele Julius von Zech-Burkersroda, în această calitate, Eduard ar fi transmis germanilor planurile de apărare ale Franţei , ceea ce el a negat energic.

            Când Germania a invadat Franţa, Eduard a trecut în Spania şi apoi în Portugalia. Se pare că unul din conducătorii spionajului german Walter Schellenberg, concepuse „Operaţiunea Willi” care prevedea răpirea lui Eduard şi folosirea sa potrivit intereselor Germaniei.

Lordul Caldecote l-a avertizat pe prim-ministrulChurchill: „Ducele este bine cunoscut ca pro-nazist şi a devenit centrul intrigilor”. Churchill l-a ameninţat de Eduard că, dacă nu se întoarce în Marea Britanie, ar putea fi acuzat în faţa Curţii Marţiale.

În timpul ocupaţiei Franţei, ducele a cerut forţelor germane să plaseze gărzi la casele lui din Paris şi de pe Rivieră, lucru care s-a întâmplat.           

Ducesa de Windsor-spioană ?         

Încă înainte de căsătoria cu Wallis, în perioada în care era rege, Eduard a primit un articol anonim în care se arăta că aceasta este o „aventurieră care unelteşte”, „o Dalida şi o desfrânată”. Acesta a trimis articolul la Scotland Yard, cerând să fie identificată sursa.

FBI a trimis un raport preşedintelui Roosevelt în care se relata că guvernul Marii Britanii era informat că viitoarea ducesă nutrea „simpatii pro-germane”, acesta fiind motivul pentru care, de fapt, guvernul britanic s-a opus la căsătoria lui Eduard cu ea.

Din discuţiile purtate de agenţii FBI cu părinteleOdo, călugăr la o mănăstire franciscană din Statele Unite, fost duce de Wurttemberg,   a reieşit căJoachim von Ribbentrop, viitor ministru de Externe, fusese amant al Wallis Simpson încă din perioada în care era ambasador al Germaniei la Londra, aceasta transmiţându-i informaţii încă în perioada în care avea loc invazia Germaniei în Franţa, în 1940. Odo a informat şi despre faptul că Ribbentrop, în timp ce se afla în Anglia, îi trimisese ducesei un tort cu 17 garoafe, potrivit numărului de întâlniri amoroase pe care le avusese cu ea.

Ca urmare a acestor informaţii, în 1941, preşedintele Roosevelt i-a dat dispoziţii şefului FBI J. Edgar Hoover să desfăşoare o operaţiune sub acoperire de supraveghere a lui Eduard şi soţiei sale în perioada în care se aflau în Statele Unite. Motivul a fost că FBI a stabilit că aceştia „au fost folosiţi de nazişti pentru a obţine informaţii care ar putea periclita eforturile de război ale Aliaţilor”.

Potrivit altor informaţii obţinute de FBI, întreducele de Windsor şi Herman Goering intervenise o înţelegere conform căreia, după ce îl va răsturna pe Hitler de la putere, îl va readuce pe Eduard pe tronul Angliei.

 

Persoana de legătură

…dintre Eduard şi cercuri politice din Germania ar fi fost   Charles Eugène Bedaux (1886 –1944), unul din cei mai importanţi milionari americani, aşa cum se argumentează în lucrarea „Hidden Agend” de Martin Allen, apărută în 2008, bazată şi pe documente din Arhiva naţională aMarii.

El este şi acela care i-a oferit lui Eduard unul in castelele sale din Franţa pentru a-a-şi serba, în iunie 1937, nunta şi luna de miere şi i-a facilitat mai târziu întâlnirea cu Hitler. De altfel, Bedaux a mai servit ca intermediar şi pentru relaţiile dintre conducerea nazistă şi regimul de laVichy.

            Aceste „relaţii” ale luiEugène Bedaux au făcut ca el să fie imvestigat de FBI şi MI5.

            Urmărit de posibila acuzaţie de relaţii cu inamicul şi trădare, Bedaux  s-a sinucis în 1944 la vila sa din Florida. 

Ducele de Windor acuză

După război, Eduard a încercat să îşi justifice atitudinea faţă de Germania, formulând chiar unele acuze la adresa politicienilor britanici şi americani.

Astfel, în memoriile sale, King's Story: The Memoirs of H.R.H. the Duke of Windsor”, scrise în 1951 şi apărute în 1999 , Eduard admite că „a admirat Germania”, dar neagă că ar fi avut o atitudine pro-nazistă. „Führerul mi-a făcut impresia unei figuri ridicole, cu atitudinile sale teatrale şi pretenţiile bombastice”.

În acelaşi timp, în 1951, Eduard îl acuză pe ministrul de Externe britanic Anthony Eden că, prin atitudinea sa, a favorizat declanşarea războiului, în favoarea lui „Roosevelt şi a evreilor”. În general, Eduard îşi exprimă dezacordul cu politica liberală a Marii Britanii.

A fost distrus „Dosarul Windsor” ?

Într-o biografie consacrată ducesei de Windsor,   Charles Higham arată că, după încheierea războiului, un agent al MI5 Anthony Blunt, unul din membrii grupului de spioni de la Cambridge, din însărcinarea familei regale britanice, a desfăşurat investigaţii secrete la castelul Friedrichshof  din Germania pentru a găsi corespondenţa  „sensibilă” între Eduard şi Adolf Hitler şi alte căpetenii naziste care  s-ar găsi acum în „Royal Librarian”, arhivele regale britanice.

Dar Churchill, un adversar  declarat al lui Eduard, a susţinut că „Dosarul Windsor”, referitor la comportamentul acestuia în timpul războiului „trebuie distrus, căci poate periclita  statutul monarhiei”. Din acest punct de vedere, Churchill şi-a găsit un aliat în Dwight Eisenhower, comandantul armatei Alaiţilor care a fost de acord că acest „dosar” trebuie distrus.

Chiar dacă acest dosar ar fi fost distrus, aşa cum se arată în volumul deAndrew Morton  menţionat mai sus, în arhivele britanice şi din alte ţări, s-au mai păstrat documente despre atitudinea ducelui de Windsor, fostul rege Eduard VIII care poate fi considerată drept trădătoare… 

Alt „dosar de trădare”

…a fost redeschis împotriva altui membru al familiei regale engleze care ar fi colaborat cu Germania, putând fi acuzat de trădare. La 26 ianuarie 2003, cotidianul britanic „The Sunday Times” publică articolul "The Other Prince" de Millar Peter, în care prinţul George este acuzat deatitudine progermană, chiar de acţiuni îndreptate împotriva intereselor ţării.

De fapt, acest articol fusese precedat de o serie de volume care aduc argumente, citând chiar documente în sprijinul acestei poziţii, între care „Double Standards” de Lynn Picknett, Clive Prince , Stephen Prior, apărut în 2001 

O „tinereţe zbuciumată”

Prinţul George (1902-1942)era al patrulea fiu al Regelui George V şi al reginei Mary. În  1934, în urma căsătoriei cu principesa Marinei a Greciei şi Danemarcei, devine duce de Kent. La 25 august 1942, moare în urma unui accident aviatic.

Înainte de căsătoria sa (dar şi după !) George „se remarcă” printr-o serie de „afaceri amoroase” (între care cu actorulNoël Coward) şi consumul de droguri. Se pare că a întreţinut relaţii homosexuale şi cu Anthony Blunt, demascat ulterior ca spion pentru Uniunea Sovietică. Se remarcă prin performanţele sale aviatice. 

O înfrângere „inexplicabilă”

După ce activează în domeniul naval şi al relaţiilor externe („Foreign Office”),   odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, George intră în rândurile marinei regale, în Divizia de informaţii. Fuseseînsărcinat să inspecteze forţele aeriene franceze. Există supoziţia că ar fi transmis date despre acesta Germaniei, ceea ce a contribuit la înfrângerile pe care aviaţia Franţei le-a suferit în timpul invadării ţării de către trupele germane.

Într-adevăr, investigaţii desfăşurate după război, inclusiv prin simulări de computer, au demonstrat, că, în mod normal înfrângerea Franţei în prima parte a războiului  apare ca inexplicabilă, ea având loc doar prin o „intervenţie” exterioară care ar fi putut fi informaţiile furnizate de Eduard. 

„În spatele scenei”

În volumul „The Dutchess of Windsor:The Secret Life”de Charles Higham, se afirmă că ducele de Kent ar fi purtat în secret discuţii cu conducerea nazistă în vederea încheierii unei păci separate între Marea Britanie şi Germania, ceea ce ar fi permis acesteia să se concentreze în războiul împotriva Uniunii Sovietice.

          George a fost considerat drept conducătorul grupului care acţiona în acest sens. Potrivit lucrării de Lynn Picknett, citată mai sus, într-un raport adresat lui Hitler din octombrie 1935 se arată că„Duce de Kent a lucrat în spatele scenei , în vederea exercitării de presiuni pentru o reconstrucţie a Cabinetului englez în sensul intereselor Germaniei”.    

                     Există un document al Ministerului de Externe britanic datând din 1937, în care se arată că ducele de Kent avea relaţii strânse cu ambasadorul Germaniei la Londra, Joachim von Ribbentrop.

Pe „lista spioanei”

Dar se pare că nu numai ducele de Kent împărtăşea asemenea puncte de vedere. În 1938, serviciul de informaţii britanic MI5  îşi manifesta îngrijorarea în legătură cu activitatea prinţesei Stephanie von Hohenlohe care acţiona în vederea „recrutării de aristocraţi englezi pentru a promova simpatii naziste” .Însuşi preşedintele Franklin D. Roosevelt o considerase ca o spioană „mai pericuoasă decât o mie de bărbaţi”.Pe lista persoanelor vizate se aflau prinţul George, ducele de Windsor şi viitoarea sa soţie Wallis Simpson, dar şi alţi politicieni englezi.

După unele informaţii secrete, ducele de Kent ar fi purtat discuţii în 1939 cu ruda sa prinţulPhilip of Hesse în vederea „evitării unui război” cu Germania. În luna iulie a aceluiaşi ani, ducele de Kent l-ar fi abordat pe regele George VI în vederea purtării unor discuţii directe cu Adolf Hitler. Se pare că regele ar fi împărtăşit această idee şi politicienilor  Neville Chamberlainand Lord Halifax, ceea ce ar fi jucat un rol în perfectarea acordului de la München.

În 1940, ducele de Kent călătoreşte în Spania şi Portugalia se pare în vederea întâlnirii cu fratele său, ducele de Windsor. Autorităţile britanice dau instrucţiuni în vederea împiedicării întâlnirii dintre cei doi promotori ai relaţiilor cu Germania.

 

Hess intră în scenă

La 10 mai 1941, Rudolf Hess, adjunctul lui Adolf Hitler în cadrul Partidului Naţional-Socialist,  se pare fără ştireaführerului, zboară spre Marea Britanie în vederea declanşării unor tratative cu Germania.   În acest scop intenţiona să aibă o întâlnire cu ducele de Hamilton care urma să îi mijlocească o întâlnire cu regele George VI . Potrivit autorilor volumului „Double Standards”, la întâlnirea dintre Hess şi ducele de Hamilton ar fi urmat să participe şi ducele de Kent. Această întâlnire nu a mai avut loc deoarece Hess este capturat şi postat sub arest.

            În tot cazul, şi după acest eveniment, ducele de Hamilton a avut, în 1941, întâlniri cu ducele de Kent în care,   potrivitt mărturiilor fratelui celui dintâi,   s-a discutat despre „afacere Hess”, în contextul „protejării reputaţiei membrilor familiei regale”.

            Potrivit lucrării  „Rudolf Hess: Treachery and Deception” de John Harris, misiunea lui Hess era de a determina declanşării unei lovituri de stat, îndepărtarea guvernului Churchill şi instaurarea unuia în care ducele de Kent trebuie să joace un rol important. De altfel, în timpul detenţiei lui Hess, ducele de Kent s-a interesat direct de soarta sa,

 

O catastrofă neelucidată

La 25 august 1942, avionul în care se afla şi ducele de Kent se prăbuşeşte în Scoţia. Oficial, ducele de Kent se îndrepta cu acest avion spre Islanda, dar se pare că ţelul călătoriei era Suedia, unde ar fi urmat să se desfăşoare discuţii în vederea unor tratative cu reprezentanţi ai Germaniei în  scopul ieşirii Marii Britanii din război.

În tot cazul, ducele de Kent avea asupra sa o serie de documente şi o importantă sumă de bani în coroane suedeze. Între cadavrele rezultate din acest accident s-a aflat şi unul „neidentificat” despre care s-a crezut că era al lui Hess care urma să participe la tratative. În tot cazul, în legătură cu acest accident s-a păstrat cel mai desăvârşit secret, versiunea oficială fiind că avionul s-a prăbuşit pentru că nu avea înălţimea suficientă, fapt curios pentru că era pilotat de personal de elită din cadrul RAF.

Alte „necunoscute” ale acestui accident care pot da loc la interpretări:

Locul unde a căzut avionul era în apropierea locaţiei din Scoţia unde era deţinut Hess 

Asupra singurului supravieţuitor al accidentului s-au făcut presiuni pentru a păstra tăcerea…În tot cazul, există o serie de istorici care împărtăşesc părerea că George intenţiona să meargă în Suedia pentru a purta tratative în vederea ieşirii Marii Britanii din război şi că, dacă nu ar fi avut loc accidentul şi moartea lui George,   altul al fi fost cursul războiului şi poate al istoriei

 

…şi „teoriile conspiraţiei”

Condiţiile neelucidate în care a avut loc acest accident şi, în general, activitatea de spion a lui ducelui de Kent,   au dus la apariţia unor „teorii ale conspiraţiei” după care acesta ar fost asasinat  de serviciul de informaţii MI5 de care persoane din conducerea politică a Marii Britanii şi Statelor Unite ar fi avut cunoştinţă…Cum s-a văzut, o serie de detalii şi interpretări referitoare la trădările care ar fi fost săvârşite de Eduard şi George au apărut în ultima vreme şi este de aşteptat că ele să fie completate.

Bibliografie selectivă

-Charles Higham„The Duchess of Windsor: The Secret Life”, 1988

-Christopher  Warwick, „George and Marina, Duke and Duchess of Kent”, 1988

-„A King's Story: The Memoirs of H.R.H. the Duke of Windsor”  1999

-Lynn Picknett, Clive Prince , Stephen Prior, Double Standards”, 2001

-Peter Millar, "The Other Prince". în „The Sunday Times” (26 January 2003).

-Charles Higham, „Mrs Simpson”, 2005 

-Martin Allen, „Hidden Agend”, 2008,

-John Harris, Rudolf Hess: Treachery and Deception”, 2016