Trădare, numele tău e Ieremia!

Autor 25523 vizualizări


Veacul al XVI-lea este în istoria Europei unul deosebit. Este timpul în care strălucirea Renașterii se stinge încet, sublimându-și forța și rafinamentul în grandoarea spectaculară a Barocului. Este vremea marilor schimbări, a marilor schisme, a marilor decizii. Creștinătatea catolică se rupe în două sub impulsul marilor reformatori: Luther, Calvin, Zwingli. Locul monarhiilor feudale, în care anarhia nobiliară făcea legea, este luat de statele naționale, în care suveranul – în drumul său spre absolutism – devine exponentul interesului de stat. Prea creștinul rege al Franței, Francisc I, caută tocmai pe țărmurile Bosforului, la necredinciosul Soliman Magnificul, contraponderea necesară la ambițiile universaliste ale unui Carol Quintul, stăpân peste un imperiu în care „soarele nu apunea niciodată”. În plan economic, orizonturile europene se lărgesc, importanța comercială a mărilor interioare (Mediterana, Baltica, Nordului) fiind devansată de comerțul transatlantic. Veneția, Genova sau Lubeck-ul decad, înlocuite de Sevilla, Lisabona sau Rotterdam. Este timpul umaniștilor (Erasmus, Melanchthon, Bude), al utopiștilor (Thomas Morus), dar și al artiștilor (Michelangelo, Rafael, Tizian, Dürer, Rabelais, Shakespeare). Dar, mai cu seamă, este epoca adevăraților suverani: Elisabeta a II-a, Soliman Magnificul, Francisc I, Henric al VIII-lea, Carol Quintul, Filip al II-lea, Wilhelm de Orania, Henric al IV-lea, Papa Iuliu al II-lea etc. Nici Țările Române nu fac excepție. În Moldova, secolul debutează cu ultimii ani de domnie ai lui Ștefan cel Mare și se încheie cu efemera trecere în scaunul voievodal de la Suceava a lui Mihai Viteazul. Între cei doi, ca o vâlvătaie, Ion Vodă cel Cumplit.

Pretendentul 

Ion Vodă se pretindea a fi copilul nelegitim al lui Ștefăniță cel Tânăr (1517-1527), deci strănepotul direct al lui Ștefan cel Mare. Cu certitudine nu îi vom cunoaște niciodată descendența, obiceiul vremii fiind ca orice pretendent la scaunul domnesc să-și revendice o obârșie mușatină sau basarabă, singurele familii care aveau dreptul de a-și înscăuna membrii drept voievozi ai Moldovei sau Țării Românești. Nici măcar anul nașterii nu este foarte sigur, oscilând undeva între 1520-1526, cel mai probabil în 1525. Mama de origine armeană, pe numele ei Seperga, i-a lăsat drept moștenire cognomenul de „Armeanul”, uzitat în cronicile vremii, precum și trăsăturile fizice: „De la mumă-sa [...] el capătă o figură armenească, fața închisă, păr des și negru ca pana corbului, nas coroiat într-o formă orientală ceva ca nasul faimosului Atilla, după cum îl cunoaștem de pe monede: o frunte înaltă, lată în rădăcină și strămutându-se în partea superioară: frunte frumoasă, dar neromânească”. (B.P. Hasdeu)

Până în momentul ocupării tronului voievodal al Moldovei, viața sa pare a fi fost cea a unui tipic condotier al veacului al XVI-lea. În 1551 se află în Polonia, de unde întreprinde prima încercare, eșuată de altfel, de a ocupa tronul Moldovei. Între 1553-1558 îl găsim la curtea țarului Ivan cel Groaznic(1533-1584), unde își va celebra și prima căsătorie, cu Maria, fiica cneazului Semion din Rostov. Din acest mariaj va rezulta un fiu, Petru, mort însă de tânăr, la 17 ani, în urma unei epidemii de ciumă. În 1561 se află din nou în Polonia, în serviciul mareșalului regatului, Ioan Firley, pentru ca doi ani mai târziu să-l regăsim la curtea hanului tătar din Crimeea. Se reîntoarce în Polonia, apoi pleacă la Viena unde intră în serviciul împăratului habsburg Maximilian al II-lea (1564-1576). Peste tot încearcă să găsească sprijin și relații pentru ocuparea tronului părintesc. Dar cum soarta țărilor române depindea în cea mai mare măsură de voința sultanului de la Istanbul, până la urmă, Ion Vodă ajunge în 1565 pe malurile Bosforului, la curtea lui Soliman Magnificul (1520-1566). La început, soarta pare a-i fi potrivnică, fiind trimis în exil pe insula Rhodos. În cei șapte ani petrecuți pe această insulă, Ion Vodă se ocupă cu negoțul de pietre prețioase, fapt care-i va permite agonisirea unei averi considerabile.

Domnul 

În ianuarie 1572 sosește în sfârșit și ceasul său. Nemulțumit de politica propolonă a lui Bogdan Lăpușneanu (1568-1572), sultanul Selim al II-lea decide înlocuirea acestuia din scaunul Moldovei. Mazilirea se produce în prima jumătate a lui ianuarie, concomitent cu investirea noului voievod. Vor fi ajutat la înscăunarea lui Ion Vodă și bogatele daruri pe care acesta le face înalților demnitari ai Porții. Doar marele vizir Mehmet Sokollu se pare că ar fi primit imensa sumă de 200.000 de ducați. Însoțit de o gardă de 800 de ieniceri și de alte trupe puse la dispoziție de domnitorul Țării Românești, Alexandru al II-lea Mircea, Ion Vodă ocupă tronul voievodal de la Suceava profitând și de absența rivalului său, aflat în Polonia pentru a-și vizita viitoarea soție. Imediat însă se confruntă cu încercarea lui Bogdan Lăpușneanu de a-și reocupa tronul, ajutat de unii nobili polonezi și de o conspirație boierească condusă de Ionașco Sbierea. Replica lui Ion Vodă e rapidă și nemiloasă. Chiar în ziua de Paște (6 aprilie 1572), Sbierea și alți boieri sunt executați, iar incursiunea poloneză respinsă. „Execuția lui Ionașco Sbierea în ziua de Paște, eveniment puțin obișnuit pentru obiceiurile vremii, a fost grăbită de înaintarea spre Iași a trupelor polone care contau pentru readucerea lui Lăpușneanu tocmai pe sprijinul activ al uneltitorilor dinlăuntrul țării. Represiunea a fost astfel pentru Ion Vodă singura modalitate de a-și consolida cârmuirea abia începută”. (Dinu C. Giurescu)

Nu e de mirare, deci, că Ion Vodă se va înconjura de dregători noi, promovați de el (Ieremia „Cernăuțeanul”, Dumbravă, devenit mare vornic, Cârstea, pârcălab de Orhei, Danciul, Bilai etc.), renunțând la vechii sfetnici ai lui Bogdan Lăpușneanu. În general, urmând de altfel politica părintelui său, Ștefăniță Vodă (să nu uităm, magistral portretizat de către Barbu Ștefănescu Delavrancea în a doua piesă a trilogiei sale mușatine, „Viforul”), precum și a străbunicului său, Ștefan cel Mare, Ion Vodă se va sprijini pe micii boieri, pe răzeși și negustori, adică pe țară. Pe seama aceleiași intenții de a întări domnia, poate fi pusă și măsura confiscării, cel puțin parțiale, a satelor mânăstirești, precum și baterea unei noi monede de aramă, acceaua (1573), echivalentă cu asprul, moneda turcească curentă în schimburile comerciale, nu numai din Țările Române, ci din întregul Imperiu Otoman. „Toate aceste acțiuni, la care am mai adăuga efortul domniei de a ocoli monopolul comercial turcesc, constituirea unor rezerve de mărfuri ferite de controlul negustorilor otomani, atragerea unor orașe străine în ale comerțului au dus la refacerea potențialului economic al Moldovei”. (Ion Burtea)

La 21 februarie 1574 sosește în capitala Moldovei un ceauș împărătesc, care, pe un ton ultimativ, îi cere voievodului dublarea haraciului, în caz contrar, el urmând să fie înlocuit cu Petru Șchiopul, fratele domnului din Țara Românească, Alexandru al II-lea Mircea. Altul în locul lui Ion Vodă ar fi cedat poate noii presiuni financiare venite de la Istanbul, care, în fond, se înscria într-o tendință generală de degradare a statutului Țărilor Române în raport cu Poarta. „Dominația otomană impune obligații pecuniare tot mai apăsătoare prin creșterea haraciului Țării Românești și Moldovei, în timp ce concurența pentru scaunele de domnie aduce sultanului și înalților demnitari ai Porții sume exorbitante. Pe măsură ce secolul (XVI, n.n) se apropie de sfârșit, Țara Românească și Moldova se îndreaptă spre falimentul economic. Secătuirea resurselor materiale creează o stare de exasperare, ce cuprinde treptat toate clasele și categoriile sociale, lovite de dificultăți economice” (Fl. Constantiniu). În fața acestei situații, Ion Vodă convoacă „adunarea țării”, căreia îi supune spre dezbatere alternativa: „Dacă-i îndepliniți (sultanului, n.n.) cererea, nu sunt eu cel lovit, căci nu eu, domnul, ci voi și copiii voștri îl veți plăti. Dacă-l refuzăm, sultanul ne amenință cu forța și cu războiul, cu focul și cu sabia, cu prădarea orașelor noastre. Spuneți care e cugetul vostru”. Răspunsul „țării” pare a fi fost unanim negativ: „Așa Ion-Vodă umplând pre toți cu nădejde, cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pierii” (Grigore Ureche).

Eroul 

Activarea opțiunii antiotomane pentru Moldova era, în mod clar, în primul rând, meritul lui Ion Vodă, care pregătise din timp acest moment. Ținea de firea și determinarea sa această decizie, la care reușește să ralieze, cel puțin momentan și declarativ, întreaga societate. Nu e lipsit de interes să punem momentul 1574 în oglindă cu ceea ce se va întâmpla nu cu mulți ani mai târziu, în 1591. Atunci, urmașul lui Ion-Vodă pe tronul Moldovei, Petru Șchiopul, se vede confruntat cu o nouă cerere a Porții de sporire a haraciului. Voievodul convoacă sfatul domnesc și le comunică hotărârea sa: nu poate nici să fie de acord cu noile exigențe financiare ale sultanului, dar nici nu se simte capabil să se opună acestora. Așa încât părăsește de bună voie scaunul domnesc, plecând în exil, unde va și muri bolnav de podagră în 1594. Ion Vodă era însă făcut dintr-un alt aluat și, în februarie 1574, dovedește fără putință de tăgadă că e într-adevăr strănepotul lui Ștefan cel Mare.

Din nefericire, conjunctura externă se schimbase mult și nefavorabil pentru Țările Române în ultimul veac. Când marele Ștefan declanșase lupta antiotomană, în zonă exista un triunghi de forțe politico-militare: Imperiul Otoman, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei, înlăuntrul căruia domnul Moldovei putea să manevreze sprijinindu-se eventual pe una dintre laturi contra celorlalte două. În 1526 însă, regatul maghiar sucombase în mlaștinile de la Mohacs odată cu suveranul său, Ungaria însăși devenind pașalâc turcesc 15 ani mai târziu. Pe tronul Poloniei se afla efemerul Henric de Valois (1573-1575), viitorul Henric al III-lea al Franței (1574-1589), un rege lipsit de personalitate în viața reală, dar beneficiind de posteritatea conferită de pana inepuizabilului Alexandre Dumas, în ale sale mult gustate de cititorii tineri, Regina Margot sau Cei 45. Ca francez, Henric era partizanul unei politici proturcești, fapt care îl determină să refuze cererea lui Ion Vodă de a-și putea recruta oșteni cu plată de pe teritoriul regatului polonez. Aliatul natural al lui Ion Vodă ar fi trebuit să fie Imperiul Habsburgic, dușmanul tradițional al Porții, dar acesta se afla departe, un eventual ajutor neputând veni decât prin Transilvania pe tronul căreia se afla principele Ștefan Bathory, un alt aliat credincios al sultanului. În ceasul de grea cumpănă care va urma, Ion Vodă va fi singur cu moldovenii săi, în număr de 30.000, alături de care vor veni și cei 1.200 de cazaci ai hatmanului Sviercevski, luptători hotărâți și cu experiență, dornici de glorie și de pradă.


În fața lui și a Moldovei se ridica trufașă împărăția tricontinentală a Semilunii. Din Câmpia Panoniei și până în deșerturile Sudanului, de la Gibraltar și până pe țărmurile Golfului Persic, sultanii reușiseră ca în decurs de doar două veacuri să închege una dintre cele mai grandioase construcții statale ale istoriei. Ce șanse de reușită avea Ion Vodă în fața unei asemenea forțe? Una singură: aceea a unei rezistențe dârze și prelungite, care să oblige Imperiul Otoman la încheierea unei păci acceptabile ambelor părți. Nu altfel procedase în fond nici Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare. Însă, spre deosebire de ei, Ion Vodă schimbă strategia de purtare a războiului. Refuză să adopte tradiționala tactică a pământului pârjolit, urmată de retragerea în interiorul țării și de atacarea surprinzatoare într-un loc bine ales. Domnul moldovean preferă să-și aștepte adversarii la granița de sud a Moldovei, pentru a-și cruța țara de la jaf și distrugere. În același timp, alegându-și o poziție centrală, avea posibilitatea de a-i lovi și de a-i înfrânge rând pe rând pe adversarii care se profilau la orizont: turcii, tătarii și muntenii lui Alexandru al II-lea Mircea.

În primele zile din aprilie 1574, se produce joncțiunea dintre trupele turcești ce-l însoțeau pe Petru Șchiopul și oastea munteană a lui Alexandru al II-lea Mircea. Cele două armate reunite înaintează până la satul Jiliște, unde, pe 14 aprilie, are loc bătălia. Mai întâi, un puternic detașament moldovean, însoțit de cazacii lui Sviercevski, atacă prin surprindere avangarda armatei muntene pe care o distruge. Apoi, tabăra turco-munteană este încercuită și atacată din trei părți în zorii zilei. Asaltul provoacă o derută totală în rândul oștenilor turci și munteni, care, potrivit inspiratei aserțiuni a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu: „simțiră tunetul înainte să vadă fulgerul”. Dezastrul fu cumplit, cei doi frați, Petru Șchiopul și Alexandru al II-lea Mircea, de-abia scăpând cu viață din încăierare. Două episoade merită însă să fie amintite aici: unul, înainte de bătălie, atunci când Ion-Vodă, aflând de existența unui complot boieresc ce viza trădarea sa în timpul bătăliei, ordonă executarea celor trei conspiratori: Mândru, Hudai și Voilă; al doilea moment, din timpul bătăliei, dramatic redat de către același B.P. Hasdeu: „Pârcălabul Ieremia Golia ... combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ioan Vodă, adecă acolo unde lupta era mai crâncenă, mai înverșunată, pericolul mai mare. O armă inamică se ridică deasupra viteazului boier.... Încă o clipă și pârcălabul era mort. Ioan Vodă preveni acea clipă: buzduganul principelui turti pe îndrăznețul dușman. Ieremia Golia rămase viu...” Din cele două întâmplări relatate, observăm, pe de o parte, existența unei puternice opoziții boierești față de acțiunile domnitorului moldovean, în ciuda, sau poate tocmai din cauza numeroaselor execuții ordonate de acesta, iar pe de altă parte, devotamentul aparent de nezdruncinat dintre Ioan Vodă și prietenul său, Ieremia Golia.

Dar cine era, de fapt, Ieremia Golia? Prea multe lucruri despre el cu certitudine nu se știu, nici măcar dacă era rudă cu Ioan Golia, ctitorul vestitei mânăstiri ieșene (1575). I se mai spunea și „Cernăuțeanul“, un eventual indiciu al locului său de obârșie. Prietenia cu Ion Vodă pare a data anterior ocupării scaunului domnesc de către acesta. Era unul dintre boierii promovați de către Ion Vodă, deținând și funcția de pârcălab. Uneori apare ca hatman, probabil în calitatea sa de comandant al cavaleriei moldovene. Oricum, alături de vornicul Dumbravă, era unul dintre oamenii de cea mai mare încredere ai voievodului.

Vestea înfrângerii de la Jiliște ajunge la Istanbul la sfârșitul lunii aprilie, urmată de altele la fel de îngrijorătoare. Reluând tradiția politică a lui Ștefan cel Mare de atragere a Țării Românești în cadrul unui front antiotoman, Ion Vodă ocupase Bucureștii, instalându-l domn pe un fiu al lui Pătrașcu cel Bun, Vintilă. Domnia acestuia nu dură însă decât patru zile (cea mai scurtă din istoria românească), deoarece, trădat de boierii rămași credincioși lui Alexandru al II-lea Mircea, fu prins și ucis. Apoi Ion Vodă atacă Brăila și spulberă o armata de 15.000 de turci ce venise în sprijinul orașului asediat. În capitala sultanilor neliniștea era mare. Nu trecuseră decât trei ani de la bătălia de la Lepanto (1571), prima înfrângere majoră a otomanilor în fața apusenilor, și perspectiva unei noi defecțiuni la nord de Dunăre irita cercurile turcocrației. Comanda noii expediții de pedepsire a lui „Ivonia” (cum îi spuneau rutenii lui Ion Vodă) este încredințată celui de-al treilea vizir, Ahmed pașa, soțul uneia dintre nepoatele lui Soliman Magnificul. Trupelor aduse de acesta urmau să le vină în ajutor beii de Vidin, Nicopole și Cetatea Albă. Totodată hanul tătar Adil Giray primește poruncă să atace dinspre răsărit, iar Alexandru al II-lea Mircea dinspre sud-est. 

În fața acestei masive concentrări de forțe, Ion Vodă își adună oastea la Huși, la o distanță relativ egală (120-140 km) de cele trei pericole potențiale: turcii, tătarii și muntenii. Singura lui șansă era aceea de a încerca, plasându-se într-o poziție centrală, să-și înfrângă rând pe rând adversarii, înainte ca aceștia să aibă timp să se unească. O tactică dusă la limita geniului 230 de ani mai târziu de către Napoleon. Drept urmare, îl trimite pe Ieremia la Dunăre, în dreptul Isaccei, pentru a-i împiedica pe turci să treacă fluviul. Acesta nu numai că nu se achită de misiunea încredințată de domnitor, dar, în urma unei întâlniri secrete cu Petru Șchiopul, hotărăște să trădeze. Prețul vânzării Moldovei a fost de 30.000 de galbeni și făgăduiala că îi vor fi garantate viața, libertatea și averea. Așadar, Ieremia se întoarce și-i raportează domnitorului, dezinformându-l, că turcii nu sunt numeroși, cel mult 10-15 mii.

Martirul 

Bătălia decisivă se va da pe malul lacului Cahul, în ziua de 10 iunie 1574. Cu o zi înainte însă, avangarda „trădătorilor“ condusă de boierii Cozma Murgul, Bilai și Stănilă trece la dușman. Încrederea lui Ion Vodă în Ieremia rămâne neștirbită, deși acum era evident că pârcălabul minimalizase considerabil numărul oștenilor otomani. Sviercevski, comandantul cazacilor, îi atrage atenția domnului asupra acestui aspect, „dar Ion Vodă credea mai departe în cinstea hatmanului Ieremia și-i răspunse lui Sviercevski: «îi vom socoti în luptă». Cuvinte de o reală semnificație ce merită să rămână alături de cele ale marilor comandanți militari ai lumii” (Dinu C. Giurescu)

Atacul trebuia să înceapă – în viziunea lui Ion Vodă – chiar cu cavaleria condusă de Ieremia. Călăreții moldoveni încep asaltul asupra oștirii turcești, dar la un semn al lui Ieremia își pun cușmele în vârful sulițelor, semn că se predau. Sunt primiți cu strigăte de bucurie de către otomani, care, drept răsplată pentru trădarea lor, îi pun să formeze avangarda propriei lor oștiri și să-i atace pe foștii lor tovarăși de luptă. „Iară turcii au pus în frunte pe Irimiia pârcălabul cu oamenii săi, de-i mâna denapoi ca pe niște vite asupra oștii lui Ion Vodă” (Nicolae Costin). În încăierarea care a urmat se pare că a pierit și Ieremia Golia. Lipsit de cavalerie și urmărit de neșansă (o ploaie udă pulberea necesară tunurilor moldovenești), Ion Vodă își regrupează oamenii pe câmpia de lângă satul Roșcani, instalându-și tabăra la adăpostul unui val de pământ și al unui șanț. Între timp apar și tătarii lui Adil Giray, astfel încât încercuirea este completă. Totuși, cel mai grav fapt era că moldovenii și cazacii nu dispuneau de resurse de apă, așa încât pentru a-și astâmpăra setea se văd nevoiți să soarbă roua de dimineață de pe frunze și iarbă. Patru zile au durat asalturile turco-tătarilor asupra taberei moldovene. Fără niciun rezultat însă.

În cea de-a patra zi, pe 14 iunie, pentru a-și cruța oștenii de la pieire, Ion Vodă hotărăște să se predea, încrezându-se în făgăduielile lui Ahmed pașa de a fi liberi toți, moldoveni și cazaci, să plece unde vor voi, cu excepția sa, care trebuia să dea socoteală în fața sultanului. Odată ajuns în cortul lui Ahmed, Ion Vodă putu să-și dea singur seama cât valorează cele șapte jurăminte ale turcului pe Coran și cele șapte jurăminte ale lui Petru Șchiopul pe Biblie. Oamenii săi au fost masacrați, doar puțini scăpând cu viață, printre ei, viteazul și credinciosul Sviercevski. El însuși este interogat timp de patru ore de către un ticălos bețiv și laș, Cigalazade aga, care, prefăcându-se jignit de unele afirmații ale domnitorului, îl lovește cu hangerul în gură și în spate. Sulițele ienicerilor desăvârșesc teribila faptă. Apoi, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, trupul falnic al celui ce fusese domnul Moldovei, fu legat de patru cămile care-l sfârtecară. Iar capul desprins de trup fu expus în semn de luare aminte la Kan Cesmesi (Fântâna sângelui), la Istanbul, acolo unde erau arătate supușilor Sublimei Porți capetele răzvrătiților și trădătorilor.

Oasele lui Ion Vodă înnălbesc și astăzi câmpia Moldovei, iar fapta sa rămâne în veac, alături de cea a viteazului Mihai, una de vitejie și demnitate, care a mai tăiat din avântul Porții de împilare fără limite a Țărilor Române. Nici mormântul lui Ieremia nu-l știm, dar îi cunoaștem epitaful, scris la peste trei sute de ani de la groaznica lui trădare:

„Nicicând stau prinși în gheață ai lumilor mișei; 

Grozavă li-e durerea și vecinică li-e truda-

De-a stânga țipă Cain, de-a dreapta urlă Iuda,

Iar tu, tu, goale Golio, te vaieți între ei!”

(George Coşbuc, „Golia ticălosul“)