Autor 19258 vizualizări


Citind despre marele succes în străinătate al pictorului român Adrian Ghenie şi despre donaţia sa pentru achiziţionarea sculpturii „Cuminţenia pământului”, mi-am amintit de portretul făcut de acesta Elenei Ceauşescu, după o fotografie din ziua judecăţii şi a execuţiei:„Untitled (Elena Ceauşescu)”, ulei pe pânză. Expusă la Mihai Nicodim Gallery din Los Angeles, în 2010, pictura a fost licitată la Londra, în februarie 2016, şi s-a vândut cu 250.000 euro. O imagine pentru noi necunoscută, o femeie învinsă, tristă, resemnată, a devenit Elena Ceauşescu în portretul realizat de pictorul contemporan. 

Acesta a fost pretextul pentru a revedea însemnări legate de apariţia sa ca personaj istoric sau de ficţiune, în filme şi cărţi, înainte şi după decembrie 1989. Un personaj extraordinar de variat, respingător şi temut, despre care se vorbeşte mai puţin şi care nu e regretată precum „Odiosul” ei soţ... Nu mă voi opri însă la relatări stricte, cum au fost cele ale lui Pacepa, cunoscute de noi, înainte de decembrie 1989, de la „Europa Liberă”, ci mai cu seamă la personaje ficţionale create de artişti şi în care o recunoaştem total sau parţial pe „Tovarăşa”. Apariţiile sunt menţionate cronologic şi, acolo unde e cazul, sunt însoţite şi de date istorice.

S-a vorbit despre Elena Ceauşescu-personaj de film după premiera filmului „Puterea şi Adevărul” (15 februarie 1972), scenariul:Titus Popovici, regia:Manole Marcus, film politic cu „cheie”, comandă de partid. Personajele, uşor de identificat, sunt interpretate de mari actori români:Pavel Stoian (Gheorghiu-Dej) – Mircea Albulescu, Duma (Nicolae Ceauşescu) – Ion Besoiu, Petre Petrescu (Lucreţiu Pătrăşcanu) – Amza Pellea şi Ana, soţia lui Duma (Elena Ceauşescu) – tânăra Irina Gărdescu, actriţă stabilită în 1975 în SUA. 

Rolul nu e de întindere, dar are momente importante ori subtilităţi neaşteptate. În Filmul surd în România mută, Cristian Tudor Popescu se opreşte la scena sărutului „conducătorului” cu „mireasa”:„Stoian îşi apropie încet, milimetric, capul de al Anei. Intră într-un fel de transă pasională, mirosindu-i părul. Melodia se termină. Stoian, cu ochii închişi, se desprinde cu greu de Ana. Fără să deschidă ochii, o sărută apăsat, lung, totalmente nepărinteşte, pe gură”. Surprinzătoare scenă într-un film cu încărcătură politică şi emoţională neaşteptată. Să ne amintim că filmul a fost prezentat imediat după „Tezele din iulie” (1971), moment hotărâtor de revenire la cenzură după perioada de relativ dezgheţ. Secvenţa comentată de Cristian Tudor Popescu a fost citită, după 1972, de majoritatea spectatorilor (3.228.622 până la 31 decemebrie 1989), cunoscători ai personajelor cu „cheie”, prin prisma celor din viaţa de partid:Gheorghiu-Dej (Stoian) şi Elena (Ana), de neînţeles. Şi să nu uităm că în epocă circulau tot felul de zvonuri privind moralitatea din tinereţe a „Savantei” sau despre sinuciderea, mai târziu, a medicului personal al lui Nicolae Ceauşescu, Abraham Schächter (14 martie 1973), presupus a avea o idilă cu Elena Ceauşescu. În cercetări legate de Servicii, Securitate sau spionaj apar unele date.

„Lucrarea nu s-a difuzat, fiindcă «cineva» de «undeva» a fost de părere...”

Personajul Elena Ceauşescu apare şi în episodul III din „Soldaţii victoriei” (1977), regia:Iuri Ozerov, coproducţie:URSS, Ungaria, Polonia, R.D.G., Cehoslovacia şi România. Rolul Elenei Ceauşescu este interpretat de balerina Elena Dacian. Filmul este necunoscut la noi:nu a fost prezentat în România, a existat un embargo total asupra lui până în 1990. La Bucureşti se află totuşi o copie pozitivă, versiune în limba rusă, pe 70mm. 

Absurdul în cazul Elenei Ceauşescu a dus şi la multe aberaţii şi a făcut multe victime în artă:nu s-a difuzat, de pildă, la radio o adaptare după „Lucrezzia Borgia” a lui Hugo. În Jurnal intermitent 1945-1947. 1964-1984, Pericle Martinescu povesteşte, la 3 martie 1983, despre găsirea acestei adaptări, după 25 de ani în arhiva radioului, urmând a fi difuzată cu o prezentare. Rezultatul e consemnat în nota de subsol a autorului:„Lucrarea nu s-a difuzat, fiindcă «cineva» de «undeva» a fost de părere că între personajul în cauză şi «tovarăşa» din conducere s-ar putea face analogii neplăcute”.

Personaj secundar într-o pictură celebră prin absurdul ei

Fără să fie personajul principal, Elena Ceauşescu apare în 1983, alături de Nicolae Ceauşescu, în tabloul „Aniversare” de Dan Hatmanu. În revista „Dialog”  de la Iaşi, pe prima pagină, în dreapta, atrage astfel atenţia pictura lui Dan Hatmanu, cu Nicolae şi Elena Ceauşescu închinând cu Ştefan cel Mare, ieşit dintr-un tablou. Pictura este reprodusă în alb-negru. Pagina e închinată lui Nicolae Ceauşescu:în stânga, o telegramă, un articol „Exemplul Preşedintelui” de Florin Gulianu şi „Spre noi înşine” de M.T. Bulmar, iar la pagina 3, stânga sus, o fotografie cu Ceauşescu (cea „într-o ureche”, ulterior cenzurată în publicaţii şi pavoazări, fiind înlocuită cu portrete cu două urechi). 

Tabloul lui Dan Hatmanu este reprodus în volumul Ceau, Editura Steial – informaţia apare, fie şi cu oarece scăpări, în „România liberă”, într-un articol semnat Adrian Schiop:„Tablourile oficiale ale cuplului comunist, strânse în albumul de lux Ceau, apărut în Germania Occidentală, ni-l vând pe Ceauşescu. [...] Ultimul tablou, aparţinându-i lui Dan Hatmanu, este de un comic teribil:Ceauşeştii ciocnind cu Basarab Întemeietorul, care scoate o mână escheiană dintr-o pictură [Ştefan cel Mare – n.a.]”.

Doctoratele, mereu de actualitate

Persoana „Tovarăşei” şi asocierile ce s-au făcut, legate de doctoratul în chimie al acesteia, au dus la interzicerea, în 1984, a unui film românesc:„Sezonul pescăruşilor”, regia:Nicolae Opriţescu, scenariul:Constantin Munteanu, urmat de scandal şi cenzură mai severă, în cinematografie, până în 1989. Filmul a avut premiera abia la 24 septembrie 1990.

Aici Elena Ceauşescu este un bărbat, Simion (interpretat de actorul Dorel Vişan), inginer chimist cu doctorat plagiat. Cel de la care a plagiat Simion, fiind în vacanţă, află de la asistenta profesorului universitar că a sa cercetare a fost furată. Se produce un scandal la combinatul chimic şi dovedirea plagiatului. Rolul celui plagiat, Sandu, este interpretat de actorul Dan Condurache, iar asistenta profesorului, de Carmen Galin. 

În capitolul doi, „Cînd polimerii erau regi”, din Cinema şi nimic altceva. Un deceniu de film românesc, Eugenia Vodă discută despre problema de fond a filmului „Sezonul pescăruşilor”:„Într-adevăr, cum să prezinţi unei spectatoare savante de renume mondial un film în care un cercetător, inginer chimist, îi spune unui şef care-i fură munca pentru o falsă teză de doctorat:«N-am să permit să folosiţi ˂cercetările mele!˃». Chiar dacă cercetările nu privesc în film «polimerii», tema de cercetare e aceiaşi:răsturnarea valorilor, doctoratul ca o mare potemkiniadă”. Eugenia Vodă revine şi în capitolul trei al aceleiaşi lucrări şi scrie despre premiile acordate de Uniunea Cineaştilor şi la tema doctoratului:„Inflaţie de premii [...] Un film născut sub semnul interdicţiei cu cîţiva ani înainte, cînd «tovarăşa» s-ar fi putut supăra că, pe ecran, o teză de doctorat în chimie era muncită de altcineva decît de titular...”.

Cuvântul „plagiat” a apărut în vorbirea curentă în ultimii ani, cu celebrităţi învinuite şi dovedite ca hoţi. Atunci se spunea doar că filmul face trimiteri la doctoratul în chimie al Elenei Ceauşescu. Într-o emisiune la TVR 3, de la Iaşi, autorul scenariului, scriitorul Constantin Munteanu, a vorbit pe larg despre film şi legătura cu plagiatul doctoratului tovarăşei de la Cabinetul 2.

„Olive Oyl semăna foarte mult cu Tovarăşa. Remarcam noi şi remarcau şi cei din jur”

Asemănări şi asocieri nevinovate cu Elena Ceauşescu au dus la necazuri şi în legătură cu filmele de desen animat în care apare personajul „Olive”. În interviul din „Historia”  realizat de Florentina Ţone, Viorica Bucur de la Televiziunea Română vorbeşte despre „Popeye Marinarul” şi personajul „Olive Oyl” – care semăna ca înfăţişare şi la mişcări cu Elena Ceauşescu. Publicul matur se distra şi se răzbuna totodată:„Am avut, de pildă, probleme mari de «viză» la «Popeye Marinarul», pentru că Olive Oyl semăna foarte mult cu Tovarăşa. Remarcam noi şi remarcau şi cei din jur. Şi, mai ales, am avut un desen animat foarte frumos, pe care, efectiv, nu puteam să-l dau. Se numea «Betty Boop, Albă ca Zăpada»:Betty Boop era Albă ca Zăpada şi, bineînţeles, maştera era Olive Oil”. Replica „Oglindă, oglijoară, cine-i cea mai frumoasă din ţară?” atrăgea atenţia şi pentru că „maştera Olive semăna îngrozitor de tare şi la gestică, şi la chip cu Tovarăşa”. Viorica Bucur spune că a transmis la TVR „o singură dată aceste desen animat extraordinar”, apoi i s-a atras atenţia şi nu s-a mai dat.

În articolul „In memorian Viorica Bucur”, din „România literară”, şi Angelo Mitchievici scrie că:„Nu am ştiut că până şi acest spaţiu al bucuriei era cercetat cu priviri pătrunzătoare pentru a detecta acolo posibile subversiuni. Nu am ştiut că desenele cu Popeye marinarul au fost scoase, la un moment dat, pentru că Olivia cea lăbărţată, şleampătă şi cam nătângă, un fel de Dulcinee degradată, aduce cu Tovarăşa Elena”.

Nicolae şi Elena:Kouty şi Bien-Aimée

Mai puţin cunoscut, dar important în bibliografia despre personaje cu amprenta „Tovarăşei”, a fost „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea” (premiera:30 aprilie 1986, spectacol interzis iniţial, în februarie 1985). În interviul luat de Andreea Iacob – în „Dosar Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, despre spectacolul piesei lui I.L. Caragiale la Teatrul din Piatra Neamţ, din Viaţa teatrală în şi după comunism  – regizorul Alexandru Dabija vorbeşte despre rolul Efimiţa, interpretat de actriţa Coca Bloos, personaj citit prin Elena Ceauşescu:„ [...] cred eu acum, cu hazul necesar distanţei, că ceea ce era în primul şi în primul rînd şocant pentru orice «organ» era rolul jucat de Coca Bloos. Coca Bloos a făcut un rol extraordinar în Coana Efimiţa – rol în care orice om normal la cap recunoştea nu o imitaţie, ci ticurile caricaturale ale Elenei Ceauşescu, împinse undeva înspre o zonă de delir. Cred că prin asta şoca spectacolul, dar, repet, e un punct de vedere din 2006 asupra a ceea ce s-a întâmplat. Asta conţinea spectacolul”. 

În 1986, Oana Orlea, plecată din România, publică la Editions du Seuil, Paris, romanul Un sosie en cavale. După apariţia în Franţa, cartea e prezentată de Bernard Pivot la „Apostrophe”, iar succesul e asigurat. Românii află de la posturile străine de „Bien-Aimée-Elena Ceauşescu”. Volumul apare în România în 1991, sub titlul Perimetrul zero, la Cartea Românească, tradus de Ioana Triculescu, traducere revizuită de autoare. În versiunea română, „Bien-Aimée” e tradusă cu „Mult iubita”;sosia „Mult Iubitei” (Elena Ceauşescu) – Leontina;Nicolae Ceauşescu – Kouty.

Sub iniţialele „N.Mc.” (Nicolae Mecu) în Dicţionarul Scriitorilor Români M-Q, citim:„Orlea Ioana (pseudonimul Mariei-Ioana Cantacuzino) [...] Deşi nu foloseşte numele reale ale cuplului Ceauşescu (cei doi apar sub denumirile de «Kouty» şi «Bien-Aimée»), romanul politic Un sosie en cavale (1986) este o evidentă radiografie şi denunţare a regimului comunist din România anilor 1945-1989 şi cu deosebire a ultimei perioade ceauşiste (apar demolări etc.), o monografie deopotrivă realistă şi mitico-fantastică a terorii totalitare, a suspiciunii generalizate şi a fricii, propulsând-o pe O în primul eşalon al scriitorului gulagului”. Nicolae Mecu scrie de caracterul parabolic şi fantastic al romanului Oanei Orlea:„Dublul ia proporţii fantasmagorice, fiindcă el nu înseamnă o singură persoană, ci un nesfârşit, urcând în timp, «jusqu’à la non-existence», până la origini”.

Duţa, Sultănica, Micşunica

După filmul „Puterea şi Adevărul” (1972), scenaristul Titus Popovici o readuce pe Elena Ceauşescu ca personaj literar. În romanul Cartierul Primăverii. Cap sau pajură, scriitorul aminteşte nomenclatura şi discuţii de cultură, unde Elena Ceauşescu e „Duţa”, Suzana Gâdea, ministrul Culturii, e „Sultănica Gâlciu” şi actriţa de film Violeta Andrei, soţie de demnitar, e „Micşunica”. Se vorbeşte de proiecţiile de acasă, de la Nicolae Ceauşescu numit „Puiu”, şi despre indicaţiile de cenzură la filmele româneşti:„trebuie scoasă scena când actorul ăla înalt, cum îl şi chema, cam fătălău, dar multe tovarăşe se prăpădeau după el, o înghesuie într-o căpiţă de fân pe Micşunica, soţia ministrului Sănătăţii. Cum se poate preta o soţie de cadru cu munci de răspundere, chiar dacă e actriţă de film – cine i-o fi aprobat? – să se tăvălească ca o vagaboandă în căpiţe de fân, s-o vadă tot Comitetul Central, ea nu putea înţelege;îi atrăsese atenţia şi tovarăşa Duţa asupra acestui aspect. Dânsa, împreună cu tovarăşul Puiu, viziona acasă toate filmele”. 

Un portret al Elenei Ceauşescu de la ultima Plenară a CC al PCR (13-14 decembrie 1989) regăsim tot în romanul Cartierul Primăverii. Cap sau Pajură, unde „Tovarăşa” pândeşte „aplaudacii”:„academician – doctor – inginer, ca şi cum ai număra găini în ogradă, se uită să vadă cine se opreşte din scandat şi aplaudat înainte de-a se fi dat semnal”.

„Ţi-a văzut Tovarăşa filmul”

Surprinzătoare e asocierea cu Elena Ceauşescu a „Babei” din filmul lui Danieliuc, „Tusea şi junghiul”, după „Fata babei şi fata moşului” de Ion Creangă. În Mircea Daneliuc-monsieur l’auteur sau lupul singuratic al filmului românesc, Titus Vîjeu scrie despre personajul acest personaj anume, „Baba” (actriţa Olga Tudorache), din „Tusea şi junghiul” (premiera 11 mai 1992), în producţie înainte de decembrie 1989, şi despre apropierea sa de Elena Ceauşescu:„Manevrele sale pentru acreditarea unui neadevăr sunt rizibile şi ele fac deliciul «poporului de pe coastă», adică al vecinilor ce privesc spectacolul cotidian în care Baba joacă rolul unui dictator casnic de anvergură. Probabil că dacă filmul ar fi reuşit să fie gata în anul de graţie 1989, publicul ar fi identificat-o pe Cotoroanţa cu însăşi Tovarăşa Academician de Renume Mondial, ale cărei răutăţi consecvente erau binecunoscute naţiei”.

În romanul Pisica ruptă  de Mircea Daneliuc, Elena Ceauşescu apare ca:„Tovarăşa”, „Pupinca”, „Siny”, „Sinistra”. O vizionare din vara 1984 cu filmul interzis, „Glissando”, este anunţată telefonic regizorului de directorul Casei de filme:„-Ţi-a văzut Tovarăşa filmul. Vocea lui Andricu tremura la celălalt capăt al firului. Parcă anunţa un meteorit care trebuia să ne facă zob dar din fericire a căzut la bulgari”. Autorul vorbeşte şi de obiceiul Elenei Ceauşescu la vizionări, motiv pentru care se aprobau unele filme:„Sinistra avea reputaţia că adormea pe unde se stingea lumina, ca Suzana Gâdea”. În acelaşi timp s-a vizionat şi filmul oprit lui Lucian Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?”, unde pe Elena Ceauşescu „a enervat-o chestia aia cu steagul şi «Deşteptă-te române»”. Neaprobat, filmul a fost vizionat de public abia în octombrie 1990.

„Coana avea o singură obsesie:să o imite pe regina Angliei”

Petre Popescu, cunoscător al familiei Ceauşescu, scriitor român trăitor în SUA, a realizat în 2009 un succes răsunător cu romanul Supleantul . Scene din viaţa conducătorilor, sărăcia repertoriului cinematografic şi „indicaţii” împoriva filmelor americane auzim prin vocea Elenei Ceauşescu:„-Să le interzici pe toate, un film american să nu se mai cumpere, şi să-i dai afară pe ăia de la reţeaua de filme, pe toţi, pentru câte porcării cu poc-poc! au cumpărat în ultimii ani! Nu vezi că toţi îşi iau exemplul de la poc-poc? [...] Nu mai cumpărăm niciun film american, niciunul, să se termine cu...”.

Elena Ceauşescu e prezentă şi în eseuri. În Un singur cer deasupra lor, Ruxandra Cesereanu face un portret al Elenei Ceauşescu – „Coana” – şi al ambiţiilor ei de a se asemăna cu Regina Angliei, pe care ştim că o întâlnise:„Indiferent însă de cum arăta şi de cum vorbea, indiferent de rochile şi bijuteriile ei, coana avea o singură obsesie:să o imite pe regina Angliei, pe Elisabeta. Tunsoarea ei era ca a reginei Angliei, îşi ţinea mâinile în poală, studioasă, ca regina Elisabete, zâmbea atotştiutoare, dar misterioasă precum regina Angliei”.

Cuplul Ceauşescu apare şi în filmul artistic „Trei zile până la Crăciun” (Ultimele zile din viaţa Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu), din 2012, regia:Radu Gabrea, în interpretarea actorilor:Constantin Cojocaru (Nicolae Ceauşescu), actor la Teatrul „Odeon”, şi Victoria Cociaş (Elena Ceauşescu), actriţă la Teatrul „Nottara”. Rolurile nu sunt construite pe asemănare fizică, ci pe comportament, pe stare.

Din Memorii în bocanci, de Călin Hentea, aflăm că în afară de porecla „ADI” (Academician, Doctor, Inginer), Elena Ceauşescu era numită şi „ADINA”:„în epoca de apogeu a puterii Elenei Ceauşescu (i se spunea ADINA – adică Academician, Doctor, Inginer şi Nimic Altceva)”.

În „Soţiile de dictatori”, prefaţă la Sinistra Doamnă. Văduva dictatorului albanez Enver Hoxha  de Fahri Balliu, scriitorul Ismail Kadare face o paralelă între soţia lui Enver Hoxha şi Elena, soţia lui Nicolae Ceauşescu:„În întunecata galerie a soţiilor de tirani, Peninsula noastră Balcanică are două modele:Elena Ceauşescu în România şi Nexhmije Hoxha, în Albania. Prima a devenit un model de ignoranţă şi îngustime la minte, obsedată de ideea de a primi titluri ştiinţifice – cu cât avea mai multe, cu atât se acoperea mai tare de ridicol”. Văduva lui Hoxha, poreclită de albanezi „Pantera neagră”, are „înclinaţie spre trivialitate şi printr-o cruzime fără egal...”.

În „Argument” la Sinistra Doamnă. Văduva dictatorului albanez Enver Hoxha, şi Vladimir Tismăneanu face un portret Elenei Ceauşescu, tot soţie de dictator:„Aş putea insista asupra destinului Elenei Ceaşescu, despre care am scris cândva că a fost o Messalină cu pretenţii de Newton”.

Fotografia din ziua execuţiei, punct de plecare pentru pictura lui Ghenie

Pentru generaţiile care au trăit în vremea comunismlui, figura Elenei Ceauşescu era nelipsită din ziare, din portretele de pe pereţi, de pe ecranul televizorului, chiar şi când programul zilnic la TVR era de două ore. Sunt, de asemenea, kilometri de peliculă „de protocol”, zeci de filme şi emisiuni omagii. Andrei Ujică a realizat, se ştie, documentarul de lung metraj, de 3 ore, intitulat „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” (2010), cu secvenţe din discursuri, vizite, congrese, şi folosind imagini chiar mai puţin cunoscute.

Sunt nenumărate apariţiile Elenei Ceauşescu şi în picturile din ultimele două decenii de comunism, portrete sau împreună cu Tovarăşul. La expoziţiile anuale, locul cel mai vizibil era dominat de cei doi şi de clasa muncitoare (Oţelar, Strungar ori Colectivist). Dar impresionant rămâne acelaşi tablou „Untitled” (Elena Ceauşescu), de Adrian Ghenie. Florin Negruţiu scria la Republica  în 2016:„Pictura a plecat de la o fotografie a Elenei Ceauşescu, realizată în ziua execuţiei cuplului, după cum se precizează pe site-ul casei de licitaţii Sotheby’s”. 

O operă de artă, o imagine de nerecunoscut, neputinţă, noutate, suferinţă. Viaţa Elenei Ceauşescu s-a terminat lângă un zid la Târgovişte, dar personajul trăieşte încă în literatură, teatru, film, artă plastică – textul acesta a inventariat doar câteva ipostaze.