Autor 15711 vizualizări


Regele Mihai I împlineşte, pe 25 octombrie, 95 de ani. Nouă decenii în care i-a trecut prin mâini istoria cea mai grea – cu neajunsurile interbelice, urmate de războiul mondial, cu instaurarea comunismului şi plecarea în exil, cu revenirea în ţara al cărei monarh nu mai era. Au trecut toate. „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri“, vorba aceea.

În ceas de aniversare regală, am discutat cu oameni apropiaţi regelui Mihai – măcar în gânduri şi simţiri:colegul său de bancă din liceu, seniorul Lascăr Zamfirescu, şi tânărul Tudor Vişan-Miu, monarhist convins. Vorbim despre tinereţile chic de ieri şi despre ambiţiile şi elanurile juvenile de azi, care fac un arc în timp şi se regăsesc în aceleaşi speranţe pentru viitor. „Da, România, regele, monarhia!“  

„L-am apreciat dintotdeauna. Mi-a fost prieten – şi încă-mi este. Dar nu pentru că e rege – ci pentru că e o stofă foarte bună.“ Când vorbeşte despre încrederea, respectul şi amiciţia sa de-o viaţă cu regele Mihai, Lascăr Zamfirescu rosteşte cuvintele apăsat, cu pauze grave şi lungi, iar colţurile ochilor încep să strălucească uşor, umed. Domnul Zamfirescu are 94 de ani – e cu doar şapte luni mai mic decât regele – şi încă se emoţionează în faţa noianului de amintiri din tinereţe.

S-au împrietenit când aveau 14 ani. Lascăr abia ce venise pentru prima dată în România – după un lung periplu prin Germania, Olanda, Brazilia, Portugalia, Italia – şi era primit în clasa palatină. 12 colegi regali provenind din toate regiunile şi mediile sociale ale României Mari. Lascăr era „românul din afară“. Este nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu şi fiul diplomatului Alexandru Zamfirescu, mâna dreaptă a ministrului de Externe Nicolae Titulescu. Era trimis peste tot pe unde România deschidea legaţii, în cele mai mari oraşe ale lumii, să pregătească terenul. Şi-aşa s-a născut la Berlin, Lascăr Duiliu Zamfirescu, pe 23 mai 1922. Şi-a început şcoala în Olanda, la „Sacré-Coeur de Jésus“, şi-a ajuns în România, în 1936. A intrat în clasa palatină în clasa a V-a. „Ne-am cunoscut în garaj. Aveam două maşini englezeşti – firma Dodge –, albastre amândouă, cu care ne-am dus la Peleş. Acolo am făcut primul trimestru de şcoală. M-au cazat la la etajul patru.“

Prietenia lor a început firesc – Mihai îl poreclise, după obicei englezesc, „Zamfi“, iar Lascăr i se adresa cu „Măria Ta“, urmat inevitabil de o glumă sau vreo ironie subtilă. Aşa mai fac băieţii la tinereţe. Au trecut anii de şcoală, cu vacanţele de vară petrecute împreună, în Italia, la principesa Elena, iar curând, a venit vremea ca Mihai să-şi reia tronul. Venise războiul, venise greul cel mare. Fiecare mergea pe drumul său în viaţă. Şi totuşi, a rămas prietenia. Se mai vedeau la dineuri, la ceaiuri, cât de des era posibil în acele vremuri.

Citește continuarea aici