Top alianţe româneşti din perioada interbelică
Aliantele politico-militare realizate de Romania in anii interbelici au vizat obiectivele de aparare fixate prin politica generala a statului unitar, de respingere a oricarei agresiuni, de mentinere a statu-quo-ului. a pacii si securitatii in sud-estul si estul continentului, la nivelul intregii Europe. Demersurile politico-diplomatice romanesti porneau de la considerentul ca Romania, in alianta cu alte state mici si mijlocii din Europa de orientare antirevizionista, putea juca un rol important in contracararea actiunilor agresive ale fortelor razboiului.
Sistemul de aliante politico-militare realizat de Romania in anii interbelici s-a materializat in alianta defensiva bilaterala cu Polonia, aliantele de securitate colectiva cu statele Micii Intelegeri (Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia) si cu cele ale Intelegerii Balcanice (Romania, Grecia, Iugoslavia, Turcia), aranjamentul politico-diplomatic cu Franta, toate cu caracter eminamente defensiv. Din nefericire nici una dintre aceste aliante nu s-a materializa desi materializarea lor ar fi pozitionat Romania mult mai bine din punct de vedere geopolitic si militar.
Pactul Balcanic (Înţelegerea Balcanică) – – Înţelegerea Balcanică a fost o alianţă formată la 9 februarie 1934 de către Iugoslavia, România, Grecia şi Turcia (fostul Bloc Balcanic), cu un caracter defensiv. In cazul izbucnirii unui război ţările aliate îşi puteau apăra graniţele. Era prin urmare în armonie cu Mica Înţelegere (formată din Iugoslavia, România, şi Cehoslovacia care avea acelaşi caracter defensiv. Ideea principală a acestor înţelegeri a fost de a crea o alianţă a Balcanilor, ţările din acest spaţiu fiind o zonă tampon între Rusia si Vest. Ele doreau să îşi poata apara graniţele împotriva oricărui inamic. La aceasta alianta au fost invitate, dar au refuzat:Bulgaria, Albania si Ungaria – toate cu pretenţii teritoriale in regiune. Evenimentele premergatoare celui de-al doilea război mondial au dus la dezintegrarea Înţelegerii Balcanice.
Mica Antantă (Mica Înţelegere) – a fost o alianţă formată în 1920 şi 1921 de Cehoslovacia, România şi Iugoslavia pentru a se apăra de revizionismul maghiar şi pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere. Franţa a sprijinit această alianţă, semnând tratate cu fiecare ţară în parte. Mica Antantă a început să se dezintegreze în 1936, desfiinţându-se complet în 1938. Franţa a văzut în Mica Antantă potenţialul refacerii unui război pe două fronturi împotriva Germaniei, în interesul securităţii franceze. Mica Antantă a dispărut în urma acordului de la Munchen din 1938, unde Franţa a abandonat garantarea graniţelor statului cehoslovac.
Alianta Polonezo-Română – Relatiile politice romano-poloneze au fost statuate, la 3 martie 1921, printr-un tratat de prietenie si colaborare prin care cele doua tari se angajau „sa-si acorde ajutor reciproc in cazul cand una din ele ar fi atacata, fara sa fie provocata, peste frontierele orientale actuale”. Conventia militara anexata la tratatul politic prevedea la articolul 1 ca, , Indata ce unul dintre statele contractante va fi atacat in conditiile constituind un casus foederis in conformitate cu stipularile conventiei politice stabilite intre cele doua state, statul neatacat va avea obligatia de a decreta imediat mobilizarea, in aceeasi masura ca statul atacat”. La 16 septembrie 1922 intre Romania si Polonia s-a semnat la Sinaia un aranjament tehnic, redactat in aceiasi termeni neagresivi, precizandu-se ca alianta devenea operanta numai in ipoteza unei agresiuni neprovocate dinspre rasarit, impotriva unei parti contractante, caz in care cealalta se angaja sa intre imediat in razboi. Se avea in vedere ca fiecare armata sa actioneze sub comandament propriu, fiind prevazuta crearea unor organisme care sa usureze contactul si luarea deciziilor in comun.
In anii care au urmat, cercurile politico-militare de la Varsovia si Bucuresti au urmarit extinderea erga omnes a tratatului de alianta romano – polona, fapt petrecut la 26 martie 1926 cand a fost semnata o noua conventie ce stipula la articolul 1 ca „Romania si Polonia se angajeaza sa respecte reciproc si sa mentina impotriva oricarei agresiuni externe integritatea lor teritoriala si independenta politica prezenta”. Articolul 5 al conventiei militare stabilea ca minimum de forte de actiune, atat pentru Romania cit si pentru Polonia, cate I7 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie si fortele de aviatie corespunzatoare. Conform prevederilor aranjamentelor politico-militare, anual, delegatii militare romano-polone s-au intrunit, pe rand, la Bucuresti sau Varsovia, stabilindu-se fortele materiale si umane pe care urma sa le puna la dispozitie fiecare stat, in caz de conflict. Incepand din deceniul al patrulea insa, cand relatiile romano-polone au cunoscut o evidenta racire, rezultat al neconcordantei aparute in politica externa a celor doua tari – apropierea Poloniei de Germania si Ungaria, negocierile dintre Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov in vederea semnarii unui tratat romano – sovietic de asistenta mutuala – cooperarea militara romano-polona a fost practic intrerupta timp de peste patru ani. Intre 1932 si 1936 nu s-a mai organizat nici o conferinta intre reprezentantii militari ai celor doua state majore. Abia la cumpana anilor 1936-1937, deci intr-o perioada cand se profilau pericole grave pentru independenta si integritatea teritoriala ale celor doua tari, factorii de decizie politica si militari de la Bucuresti si Varsovia au hotarat reluarea conferintelor anuale ale organelor militare competente in vederea activizarii aliantei militare bilaterale.
Din nefericire mult prea tarziu si ineficient, si de asta data, politicul a reusit sa torpileze interesele adevarate ale statului Roman.
sursa:Politeia.org.ro
