Autor 53566 vizualizări


De la înfiinţarea statului naţional suveran şi independent România, Armata Română nu s-a implicat în multe conflicte regionale sau internaţionale. Dar atunci când circumstanţele au cerut-o, soldaţii români s-au prezentat la apel şi au luptat cu vitejie pentru cauza naţională. Fireşte, Armata Română a cunoscut atât momente de glorie, cât şi înfrângeri dureroase. Există, totuşi, victorii care trec dincolo de strategii şi tactici militare şi  devin legendare. Iată trei dintre cele mai mari victorii repurtate de Armata Română:

Războiul de Independenţă (1877-1878)

În stare de rezbel, cu legăturile rupte (cu Poarta), ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”.– Mihail Kogălniceanu

Războiul de Independenţă al României, purtat între anii 1877-1878, a fost pasul decisiv către înfiinţarea unui stat suveran, egal cu naţiunile lumii. Contextul a fost creat de lupta dintre Imperiul Otoman şi cel Ţarist – anume între puterea suzerană şi cea protectoare – iar rezultatul a fost faptul că România a devenit un actor important în Balcani. Armata Română intră în luptă în urma telegramei primite de Principele Carol I de la marele duce Nicoale, la începutul lui august 1877. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie de la Plevna, până la capitulare. În octombrie, trupele române au participat la luptele de la Teliş-Dubnik şi Semeraţ-Trestenik, iar în noiembrie 1877 a avut loc cucerirea Rahovei. La 28 noiembrie, Armata Română cucerea şi fortificaţiile de Opanez, pentru ca în ianuarie să elibereze Vidinul. La 23 ianuarie 1878, Imperiul Otoman a cerut armistiţiul, care s-a încheiat la Kazanlîc.

Citeşte mai mult aici:Războiul de independenţă

Bătălia de la Mărăşeşti (6-16 august 1917)

“Apărarea frontului la Mărăşeşti a fost cea mai strălucită faptă de arme săvârşită vreodată de români”-Revista “Time”

Succesul înregistrat de Armata II la Mărăşti (22 iulie și 1 august 1917) a determinat Puterile Centrale să îşi revizuiască strategia. Se renunţă la ofensiva în zona Nămoloasa, iar forţele germane sunt proiectate atât în zona Oituz, cât şi în sudul Moldovei – la nord de Focşani, în punctul strategic Mărăşeşti. Bătălia de la Mărăşeşti s-a desfăşurat în trei etape, din 24 iulie/6 august până în 21 august/3 septembrie 1917, pe o lungime a frontului de aproximativ 35 km şi a fost cea mai importantă confruntare miliară de pe frontul român din vara anului 1917. Forţele care s-au opus în timpul luptelor au fost semnificative:pe de o parte, Armata IV rusă – compusă 84 de batalioane, 32 de escadroane, 79 de baterii – şi Armata I română – alcătuită din şase divizii, printre care una de cavalerie, trei brigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul II aeronautic, iar de partea Puterilor Centrale, Armata IX germană(general de infanterie Johannes von Eben) – formată din 174 de batalioane, 16 de escadroane, 150 de baterii, trei escadrile, o companie de ciclişti ş.a.  La 6/19 august 1917 a avut loc atacul general al trupelor Puterilor Centrale, marcând apogeul luptelor de la Mărăşeşti. Grupul de atac german condus de gen. von Morgen (format din 5 divizii de infanterie) a lovitul frontul dintre Panciu şi Mărăşeşti apărat de români. Cea mai intensă bătălie s-a dus în arealul pădurii Răzoare pentru cota 100, care domina zona şi asigura controlul ultimei terase spre Siret. Aici s-a remarcat compania de mitraliere condusă de Grigore Ignat, care, rezistând cu stoicism până la ultimul om, a întârziat avansarea inamicului, în vreme ce unităţile mari române au reuşit să reziste tuturor atacurilor.

La sfârşitul războiului, generalul Kurt von Morgen, consemna în memoriile sale:"Rezistența dușmanului, în special a românilor, a fost neobișnuit de dârză și s-a manifestat prin 61 de contraatacuri, în decursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai ales la lupta cu baioneta." În imaginarul românesc, bătălia rămâne o piatră de hotar a istoriei pentru eroismul de care au dat dovadă soldaţii români, remarcându-se atât căpitanul Grigore Ignat şi generalul Eremia Grigorescu, precum şi eroina de la Mărăşeşti, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu.

Citeşte mai mult aici:Bătălia de Mărăşeşti, pe unde nu se trece!

Cucerirea Odesei (8 august-19 octombrie 1941)

„Cucerirea Odessei a devenit o problemă de prestigiu a armatei române-generalul Ion Gheorghe

Odessa era, fără îndoială, un obiectiv foarte important, iar nevoia de a cuceri oraşul era dictată din necesităţi strategice evidente. Din punct de vedere militar, acţiunile armatei române s-au dovedit un fiasco. Concepţia operativă s-a schimbat de trei ori pe parcursul operaţiunii, în principal datorită necunoaşterii inamicului, a forţelor şi sistemului său de apărare. Curând, eşecurile atacurilor s-au repercutat la nivelul conducerii superioare, culminând cu înlocuirea comandantului Armatei a 4-a în plină campanie.

Cucerirea Odessei – care s-a făcut prin retragerea trupelor sovietice, nu printr-o capitulare – s-a realizat cu preţul unor jertfe enorme. În rapoartele şi evaluările ulterioare au ieşit la iveală toate disfuncţionalităţile majore, la toate palierele, de la soldat la general. În fiecare adnotare, Antonescu revine obsesiv la formula „greşelile făcute timp de 20 de ani”.Campania din Basarabia ar fi trebuit să ridice semne de întrebare asupra capacităţii de luptă a armatei. Interesele politice şi morale au influenţat decizia Conducătorului statului de a ataca şi cuceri Odessa cu trupele Armatei a 4-a române, care i-a aparţinut, aşa cum am precizat deja, în exclusivitate.

Adolf Hitler aprecia:„Cucerirea Odessei încoronează o mândră faptă istorică lupta de eliberare a poporului românesc sub viteaza şi înfăptuitoarea Dvs. conducere”[12], Mussolini afirmând că „ştirea ocupării Odessei de către valoroasele trupe comandante de Dvs. a stârnit o vie bucurie poporului italian”.

Citeşte mai mult aici:

De ce trebuia cucerită Odessa de Armata Română

Odessa, o victorie scump plătită

""