Autor 24180 vizualizări


Acum zeci de mii de ani, în vremurile imemorabile şi nescrise, când numărul oamenilor abia depăşea un million, planeta noastră era populată şi dominată de alte specii de mamifere. Planeta arăta cu totul diferit faţă de cea pe care o populăm în prezent. Pe vremea când specia omului modern era una vulnerabilă şi minoritară, planeta se afla într-o eră glaciară, începută acum 110 000 de ani, încheiată cu 12 000 de ani înaintea erei noastre. Temperaturile erau scăzute, o mare parte a Emisferei Nordice fiind acoperită de gheaţă. În Europa de exemplu, Regatul Marii Britanii, nordul Germaniei, Polonia, statele baltice, peninsula scandinavă şi Rusia erau acoperite de gheaţă, în vreme ce Franţa, sud-estul Germaniei, Ungaria, România şi alte state din Europa Centrală erau ocupate de vegetaţia de tundră şi  de stepă, iar regiuni din Italia, Spania sau Grecia erau dominate de păduri, având suprafeţe uscate mai întinse decât în prezent. Nivelul mariilor şi oceanelor era scăzut, astfel, Marea Neagră sau Marea Caspică aveau întinderea unor lacuri dulci. În America de Nord, întreaga Canada şi câteva state nord-americane erau acoperite de gheaţă, iar în Africa, Deşertul Sahara era o regiune cu vegetaţie luxuriantă. Speciile de animale care umblau pe planetă erau cu totul altele faţă de cele din ziua de azi ce au reuşit în mod surprinzător să se adapteze erei glaciare . Multe dintre aceste specii care coexistat cu omul modern au dispărut însă în preajma sfârşitului erei glaciare, iar cauza pare să fie evidentă.

Ursul Peşterilor 

"Ursul spelaeus" sau Ursul Peşterii a fost o specie de urşi ce au trăit în Europa din timpul Pleistoceniului. După cum ne indică numele şi locul găsirii fosilelor, aceşti urşi trăiau în peşteri. Petreceau mai mult timp în peşteri decât ursul brun de azi. În 1774, Johann Friederich Esper a descris şi cercetat primul schelet de urs al peşterilor, iar Johann Christian Rosenmuller a fost cel care a dat denumire speciei. Cea mai celebră descoperire a fost în România, în anul 1983, în Peştera Urşilor unde au fost găsite 140 de schelete de urşi. 

Atât ursul peşterilor, cât şi ursul brun sunt descendenţi al unui strămoş comun-"Ursus etruscus",  care a trăit acum 5 milioane de ani, dispărut acum 10 000 de ani. Un alt precursor al ursului de peştera a fost "Ursus deningeri", care a trăit în Pleistocen acum 1 milion de ani şi a dispărut acum 100 000 de ani. 

Urşii peşterilor erau diferiţi de la o regiune la alta (a se vedea dimensiunea premolarilor). Ursul Peşterii avea un craniu larg,   frunte abruptă, un corp îndesat cu coapse lungi, gambe masive. Greutatea medie pentru masculi era de 400-500 kg (la femele era de 220-250 kg). Pe baza morfologiei dinţilor găsiţi, s-a dedus că urşii peşterii aveau o dietă vegetariană, consumând materiale vegetale dure. Urşii peşterilor era răspândiţi din Spania în Marea Britanie, din Italia şi Germania până în Balcani, Rusia şi Caucaz, fiind găsite exemplare chiar şi în Iran.După numărul fosilelor găsite, cei mai mulţi urşi trăiau în terenurile împădurite din Austria şi Elveţia de azi, precum şi în munţii Alpi, Pirinei şi Carpaţi. 

Urşii peşterilor au dispărut acum 24 000 de ani, iar cercetătorii susţin că tocmai creşterea populaţiei umane le-a cauzat extincţia, căci oamenii tindeau să devină ocupanţii supremi ai peşterilor. Chiar şi aşa, Ursul peşterilor a rămas în memoria oamenilor căci a fost portretizat în multe picturi rupestre din Franţa. 

Rinocerul lânos 

“Coelodonta antiquitatis” sau Rinocerul Lânos a trăit în stepele şi regiunile de tundră din Europa şi nordul Asiei în era Pleistoceniului. S-au adaptat foarte uşor la climatul erei glaciare mulţumită lânii de care dispuneau. Erau veri îndepărtaţi ai rinocerilor din Sumatra. Multe exemplare mumificate, bine conservate, s-au găsit în Siberia, dar şi reprezentări rupestre cu aceştia s-au găsit în peşteri. Cea mai celebra descoperire a fost cea a unei femele bine mumificate, găsită în Polonia. 

Un rinocer lânos adult avea o lungime de 3-3, 8 metri, o înălţime de 2 metri şi o greutate de 1-3 tone (1800-2700 kg). Dispuneau de două coarne frontale, compuse din  keratin. Aveau un corn mai mic între ochi şi unul mai lung de 61 cm. Aveau urechi mici, picioare groase şi scurte, un corp masiv. Coarnele erau folosite la săpat în căutarea hranei, dar şi pentru apărare în faţa prădătorilor. Dieta lor era vegetariană, consumând iarbă, erbacee, licheni şi muşchi. Femelele năşteau în medie 1-2 rinoceri. Rinocerii lânoşi au apărut pe planetă acum 3, 6 milioane de ani pe Platoul Tibetan, aceştia migrând spre nordul Asiei şi Europei când a început era glaciară. Specia a dispărut în anul 8000 i.en. datorită vânătoarei excesive. Au existat exemplare rare din specia Megacerops ce aveau coarne duble  şi au trăit în America de Nord.

Toxodon

Toxodonul a apărut în Pliocenul târziu (acum 2, 6 milioane de ani) şi a trăit pe parcursul Pleistoceniului. Acesta era membru al ordinului mamiferelor copitate “Notoungulata” care popula America de Sud. Charles Darwin a fost primul care i-a studiat fosilele. Toxodonul avea 2, 7 m lungime, 1, 5 m înălţime şi 1415 kg.  Trupul era  similar cu cel al  rinocerilor de azi, dar capul semăna cu cel al hipopotamilor. Avea musculatura dură, picioare scurte cu trei degete.  După morfologia dinţilor, aveau o dietă alimentară bazată pe plante  şi  frunze. Toxodonii au dispărut acum 16 500 de ani datorită vânătoarei excesive.

Macrauchenia

Macrauchenia a fost o specie a cărei exemplare semănau cu llama şi cămilă de azi. Acestea trăiau în America de Sud, aparţinând ordinului Litopterna. Au apărut acum 7 milioane de ani şi au dispărut acum 10 000 de ani. A fost studiată de Charles Darwin în timpul voiajului său de pe vasul Beagle. Un astfel de exemplar avea  picioare robuste ca de rinocer, un gât lung ca de cămilă sau llamă, un cap mic, corp ca de antilopă şi un set complet de 44 de dinţi. Avea o lungime de 3 metri şi o greutate de 1042 kg. Avea o mobilitate neobişnuit de bună, putând schimba rapid direcţia când  era atacată. Nici n-au sosit bine oamenii la sfârşitul Pleistoceniului în America de Sud că specia a devenit deja extinctă.

Glyptodon

Glyptodonul, cunoscut ca giganticul Armadillo, a fost o specie de mamifere ce au trăit în America de Sud  şi America Centrală acum 2 milioane de ani.  Aveau o lungime de 2-3 metri, erau ierbivori şi sunt binecunoscuţi pentru carapacea lor imensă de pe spate, similari cu ţestoasele de azi.  Erau înrudiţi cu strămoşii lor  Doedicurus, precum şi cu dinozaurii   ce au trăit acum zeci de milioane de ani, Ankylosaurus şi Stegosaurus. Aceştia au dispărut acum 10 000 de ani, la încheierea erei glaciare. Erau probabil vânaţi de oameni  pentru carapacele acestora ce erau folosite pentru decoraţii  şi adăposturi de ploaie. Fosilele lor au fost descoperite în secolul XIX. Alte mamifere mici celebre ale epocii de gheaţă  erau  Diprotodonul  din Australia şi Castorul Gigantic din America de Nord.

Elanul Irlandez

“ Megaloceros giganteus” sau Elanul Irlandez a fost cel mai mare cerb din istoria planetei. Era răspândit în Eurasia, Iralnda, la est de Lacul Baikal şi în China. Cele mai multe schelete au fost găsite în Irlanda (de unde i se trage şi denumirea). Nu a fost înrudit cu nicio specie de cerb care trăieşte în prezent. 

Acesta a apărut acum 400 000 de ani. Avea coarne ce atingeau 3, 65 metri şi cântăreau 40 kg, cu o deschidere de 3 metri. Corpul său cântărea 500-700 kg şi avea o înălţime de 2 metri. 

Selecţia sexuală era ceva specific speciei căci masculii se luptau între ei pentru femela cu care doreau să se împerecheze. Elanul irlandez a dispărut definitiv prin anii 7000 i.en., fiind vânaţi excesiv de omul modern, dar şi datorită unor afecţiuni manifestate ca osteoporoză datorită schimbărilor climatice de la încheierea erei glaciare ce au contribuit la lipsa necesarului de minerale consumat de elani. Totuşi, elanul irlandez a rămas în memoria oamenilor, în picturile rupestre de la Lascaux  şi mai ales, în folclorul irlandez  și pe stema Irlandei.

 

Leneșul

Leneşii erau mamifere ce proveneau din superordinul mamiferelor placentare Xenarthra. Populau ambele continente americane.Cântăreau câteva tone, aveau 20 de picioare în lungime şi 12 picioare înălţime. Au apărut acum 35 milioane de ani, în Patagonia. Leneşii se împart în mai multe familii:Nothrotheriidae, Mylodontidae, Orophodontidae, Megalonychidae şi Megatheriidae. Erau gigantici, de mărimea unor elefanţi mijlocii de astăzi. Cel mai mare tip de leneş, Megatherium Americanum, a trăit în America de Sud acum 5 milioane de ani, dispărând acum 11 000 de ani. Un văr îndepărtat de-al său, Eremotherium, trăia în nordul stautului New Jersey de azi. Deşi mergeau pe toate cele patru picioare, ocazional se puteau sprijini doar pe două. Aveau plăci de protecţie în jurul gâtului, umerilor şi spatelui. Dieta lor era  vegetariană, bazată pe plante şi tuberculi. Cu ajutorul ghearelor largi de care dispuneau, puteau trage uşor crengile de copac sau pentru a săpa pentru a găsi hrană. 

Una dintre specii de leneşi, descoperită în secolul al XVIII-lea, a fost denumită după cel de-al treilea preşedinte american, Thomas Jefferson. Oamenii îi vânau deseori pentru a-i mânca după cum ne demonstrează urmele de unelte de pe fosilele lor. S-au găsit şi leneşi mumificaţi, ca cel găsit în New Mexico, conservat de cenuşă vulcanică. Leneşii au devenit o specie pe cale de dispariţie acum 11 000 de ani, populând doar America de Sud. Ultimele exemplare au trăit în Antille şi Cuba acum 4200 de ani. 

Smilodonul

Smilodonul era o specie de feline cu dinţi-de-sabie ce a trăit în padurile din  Africa, Eurasia şi America de Nord, fiind este considerat drept carnivorul supreme   al erei glaciare. Erau trei specii:"smilodon gracilis"-exemplare mai mici, "smilodon populator" (ce popula America de Sud), cu înălţimea de 1, 2 m şi 2, 1 m lungime şi greutate de 200-400 kg, cu canini de 28 cm ce puteau pătrunde până la 17 cm din maxilarul superior, şi "smilodon fatalis", care a trăit acum 1, 6 milioane de ani, cunoscuţi pentru că  dinţii  lor ajungeau la dimensiunea completa  în doar 18 luni de la naştere. Exemplarele acestei specii trăiau în grupuri asemenea leilor de azi. 

Cea mai celebră descoperire a fost cea a gasirii a 2000 de schelete de smilodoni, lângă Los Angeles. Smilodonul era de mărimea unui leu de sex feminin ce cântărea 200 kg, având 1 metru înălţime la nivelul umerilor. 

Smilodonii îşi foloseau dinţii-sabie pentru a-şi sfâşia prada. Deşi membrele din faţă erau mai scurte, membrele anterioare erau mai lungi şi mai puternice, având metode de atac diferite faţă de felinele actuale. Foloseau des metoda atacului prin ambuscadă:sfâşierea prăzii de la gât până la sufocare. Caninii nu erau atât de puternici precum se crede, fiind lungi, dar subţiri . De aceea, muşcau doar părţile fragile ale prăzii.  Smilodonul este foarte apropiat cu leopardul ca rudenie. Nu era însă un alergător rapid. Smilodonul, apărut acum 1, 6 milioane de ani, a dispărut acum 10 000 de ani. Principala cauză ar fi dispariţia ierbivorelor cu care se hrăneau, pierzând competiţia cu omul modern la vânătoare.

Mamutul Lânos 

Mammuthus Primigenius sau Mamutul Lânos a fost o specie de mamut care a trăit în Pleistocen, fiind ultimul din linia specie de mamuţi, începută cu Mammuthus Subplanifrons. Mamutul Lânos a apărut prima dată acum 400 000 de ani, pe stepele din Asia de Est, fiind un văr îndepărtat al elefantului asiatic. Strămoşul comun era din Africa. Se ştie cum arată şi cum se comportă căci picturi  rupestre vechi de zeci de mii de ani, fosile, urme de blană au fost studiate, dar şi cadavre bine conservate de îngheţ au fost găsite în Siberia şi Alaska.  

Mamutul a rămas necunoscut până în secolul XVIII, iar până atunci, oamenii considerau că fosilele aparţineau unor creaturi legendare gigantice. Mamutul a fost identificat în 1796 ca specie de elefant de către Georges Cuvier. Mamutul Lânos avea aceleaşi dimensiuni că elefantul african modern. Masculii aveau înălţimea de 2, 7-3, 4 m, chiar şi de 4 metri, cântăreau 6 tone, pe când femelele atingeau înălţimea de 2, 6-2, 9 m şi cântăreau 4 tone. Un nou-născut cântărea 90 kg. 

Mamutul Lânos era foarte bine adaptat la climatul erei glaciare, fiind acoperit de blană de culoare închisă, având multă grăsime, urechi şi cozi scurte pentru a minimaliza efectele frigului . Avea coarne de fildeş încovoiate şi patru molari, ce erau  înlocuiţi  de 6 ori pe durata vieţii. Se purtau precum elefanţii de azi, folosindu-şi trompa pentru a se lupta,  pentru a săpa şi manipula obiecte. Dieta mamutului lânos era vegană:iarbă şi rogozuri. Mulţi trăiau până la 60 de ani. Habitatul lor se întindea din nordul Eurasiei până în America de Nord. Mamutul Lânos a coexistat cu oamenii timpurii. Aceştia îi vânau nu doar pentru hrană, ci şi pentru oase şi fildeş cu care îşi construiau locuinţe, îşi produceau uneltele şi decoraţiile. 

Mamutul Lânos a dispărut acum 10 000 de ani datorită dezgheţului (ce a dus la schimbare de vegetaţie) şi fiindcă erau vânaţi excesiv de către oamenii moderni. O populaţie izolată de mamuţi a supravieţuit pe insula Sf. Paul până în anii 3600 i.en. şi pe insula Wrangel până în 2000 i.en. După extincţie, oamenii au continuat să le folosească fildeşul ca materie prima, tradiţie care continuă şi azi. Mulţi savant iau în considerare clonarea şi readucerea la viaţă a speciei de mamuţi lânoşi, deşi materialul genetic de care dispun e degradat.

Omul de Neanderthal 

Omul de Neanderthal era o subspecie a omului arhaic, mamifer hominid biped, din ordinul primatelor, ca şi Omul Modern (Homo Sapiens Sapiens) de astfel. Spre deosebire însă de toate celelalte mamifere, Omul de Neanderthal, ca şi Omul Modern, erau  mamifere evoluate intelectual. 

Erau îndesaţi, robuşti, dar aveau o constituţie fizică bine clădită, o masă musculară crescută, o cavitate nazală crescută, arcadele frunţii proeminente şi ochi mai mari. Picioarele erau mai scurte, ceea ce nu le permitea să fie foarte mobili şi agili precum oamenii moderni.  Oamenii de Neanderthal aveau o înălţime mai mică (1, 50-1, 60 în medie),  dar aveau o masă corporală mai crescută decât oamenii moderni care erau mai înalţi (1, 60-1, 70). Se crede  că erau roşcaţi căci primele schelete găsite erau din Germania şi Franţa. Având în vedere că oamenii de Neanderthal populau nu doar Europa vestică şi nordică, ci şi Europa Centrală şi Estică, Orientul Mijlociu şi teritorii din Rusia de azi, e mai probabil să fi fost şi bruneţi. Majoritatea aveau păr drept şi ten deschis. 

Citeşte şi:11 mituri desfiinţate despre Omul din Neanderthal

Capacitatea craniană a unui om de Neanderthal era de 1600cm3, mai largă decât cea a oamenilor moderni (1400cm3). Produceau şi foloseau unelte dure din piatră şi arme cu care vânau, ţeseau haine din blană, aveau un limbaj de comunicare complex, îşi dezvoltaseră o religie dedicate strămoşilor, îşi înmormântau semenii decedaţi, erau organizaţi în grupuri, construiau adăposturi, aveau un simţ artistic. S-au adaptat eficient la climatul erei glaciare. Însă oamenii de Neanderthal populau doar Eurasia, fapt ce i-a dezavantajat în raport cu omul modern care era răspândit pe toate continentele. Erupţia unui vulcan din peninsula italică şi  alţi factorii  declanşaţi le-ar fi adus sfârşitul neanderthalienilor acum 30 000 de ani. 

Un fragment de maxilar uman descoperit în Peştera cu Oase din sud-vestul României ce aparţinea unui hibrid rezultat dintr-un cuplu alcătuit dintr-un om modern şi un om de Neanderthal a oferit savanţilor o dovadă certă care atestă încrucişările dintre omul modern şi omul de Neanderthal pe teritoriul Europei în urmă cu aproximativ 40.000 de ani. Homo Sapiens/Omul Modern a devenit astfel mamiferul   care domină planeta şi în prezent, fiind supravieţuitorul suprem al erei glaciare.