Autor 43535 vizualizări


Undeva la începutul secolului al XX-lea, în urma cercetărilor arheologice pe teritoriul Angliei, a fost descoperit un inel de aur care are în spate o legendă asemănătoare cu cea a Inelului din operele lui J.R.R. Tolkien. Să fie oare sursa de inspiraţie a autorului de origine sud-africană pentru trilogia “Stăpânul Inelelor” şi “Hobbitul”?

În timpul secolului al IV-lea un roman pe nume Silvanius a vizitat templul celtic închinat zeului sănătăţii şi al vânătorii, Nodens. Templul se afla pe un deal deasupra râului Severn din Lydney, Gloucestershire. În timpul vizitei sale, probabil în timp ce se spăla în băile imense ale templului, inelul său de aur a fost furat. Evenimentul este demonstrat de arheologi în secolul al XIX-lea, care au descoperit în temelia templului, un blestem scris cu plumb. Conform textului găsit, Silvianus îl bănuia pe Senicianus pentru dispariţia inelului, şi oferea templului jumătate din valorea obiectului dacă zeul îl va ajuta să îl găsească.

Textul şi multe alte artefacte au fost găsite de-a lungul timpului în templu, care se dorea a deveni muzeu. În 1928, tânărul arheolog Mortimer Wheeler şi soţia sa, Tessa, au fost invitaţi de proprietarul templului, lordul Bledisloe, să clarifice istoria sitului. Soţii Wheeler au lucrat pe sit timp de 2 ani, împreună cu alţi experţi. Doi dintre aceştia lucrau împreună la Universitatea Oxford, R.G. Collingwood, arheolog şi filosof, care a lucrat la epigrafie, şi J.R.R. Tolkien, professor de literatură celtică şi anglo-saxonă, care a încercat să explice identitatea zeităţilor, inclusiv Nodens, pe care îl echivala cu zeul suprem celt, Nuandha. Perioada 1928-1929 este una important pentru că în timpul cercetării arheologice prindea contur şi Hobbitul.

Cu toate că Tolkien nu l-a menţionat pe Collingwood în scrisorile sale publicate, cei doi au împărţit interese commune înafara ariei academice. Mai exact, ambii erau pasionaţi de opera lui Francis Thompson, dar şi de basme şi poveşti. De asemeanea, cei doi îşi ofereau ajutorul academic unul altuia. Tolkien l-a ajutat pe Collingwood în diverse cercetări pentru epoca pre-romană.

Remarcabil este faptul că inelul nu a fost găsit în perioada lui Silvianus, ci în 1786, într-un camp din apropierea oraşului roman Calleva Atrebatum, sau Silchester, la 100 de mile de Lydney. Acum se află expus la Vyne, o proprietate  statului din apropiere de Hampshire. Sau cel puşin aşa crede echipa de arheologi care s-a ocupat de găsirea inelului. Inelul era din aur masiv, creat pentru degetul mare, şi avea inscripţia “ Seniciane vivas in deo” (Seniciane, să trăieşti în Dumnezeu). În urma expertizei, periodizarea inelului coincide cu cea a blestemului găsit în ruinele templului. De asemenea, inscripţia este în latină, cu trimitere către proprietarul creştin. Un alt argument în favoarea originii romane a inelului este adaugarea unei alte bucăti de aur cu bustul lui Venus. Prin urmare, se pare că Senicianus era creştin, şi probabil făcea parte dintr-o familie de hoţi renumită, iar după ce a furat inelul de la templul celtic l-a inscripţionat cu mesajul creştin, iar apoi l-a pierdut.

Cam cât de mult a influenţat istoria inelului roman povestea lui Tolkien? Silvianus îşi pirde inelul de aur la Lyndney, aşa cum Gollum şi-l pierde pe al său în Munţii Ceţoşi. Silvianus crede că inelul i-a fost furat de către cineva al cărui nume îl cunoaşte-Senicianus, aşa cum Gollum crede că inelul i-a fost furat de Bilbo Baggins. Silvianus îl blesteamă pe cel care i-a furat inelul. Când Gollum află că Bilbo a găsit şi a păstrat inelul, el strigă:“Hoţul, hoţul, hoţul! Baggins! Te urâm!”

Relaţia dintre Tolkien şi Collingwood s-a strâns şi mai mult. Collingwood a început să fie interesat de domeniul filosofie istoriei, şi pentru asta a apelat la cunoştinţele prietenului său, Tolkien. Din 1926 el lucra la elaborarea anumitor teorii, care s-au concretizat mai târziu în cartea “Ideea Istoriei”, unde propune importanţa obiectelor ca vectori pentru înţelegere, şi recrearea imaginativă a evenimentelor istorice, inspirit pentru acestea, bineînţeles, din teoria inelului furat. Este probabil ca şi peisajul să fi fost o sursă de inspiraţie pentru Tolkien. Combinaţia dintre relicvele romane şi zeităţile celtice s-au potrivit de minune în viziunea lui timpurie despre mitologia Angliei. În scrierile din perioada 1918-1930, Tolkien se referă la Rumhoth (romani) care invadează Insula Singuratică (Anglia), şi care alungă elfii. În plus, el descria un peisaj plin de tuneluri şi camere din minele de fier romane (unele dintre ele fiind chiar sub templu), ca inspiraţie pentru poveştile medieval pottrivit cărora ruinele templului erau locuite de pitici şi goblin. Lydney şi pădurile din jurul sitului sunt sursa de inspiraţie pentru Middle Earth (tărâmul Pământului Mijlociu) din poveştile sale.

Este totuşi o percepţie înşelătoare să presupunem că inelul pierdut la Lydney este cel pe care îl descrie Tolkien în “Hobbitul”. Inelul din carte, apărută pentru prima dată în 1937 are un design simplu. Inelul moştenit de Frodo în “Stăpânul Inelelor” (1954-1955) este oarecum diferit. Pentru a presupune că cele două sunt asemănătoare trebuie să fii influenţat de darul de scriitor al lui Tolkien. Orice încercare de a crea o legătură între inelul pierdut la Lydney, blestemul său, inelul expus la Vyne, şi creaţia lui Tolkien nu poate avea un succes fără a face diferenţa între inelul din “Hobbitul” şi cel din “Stăpânul inelelor”.

“Stăpânul inelelor” a fost scris la cererea editorului Stanley Unwin pentru un sequel la “Hobbitul”. Într-o scrisoare către Unwin în 1947, Tolkien recunoaşte diferenţa dintre inele:“ Singura libertate pe care mi-am permis-o a fost să fac din inelul lui Bilbo singurul Inel:toate inele au aceeaşi sursă, înainte de a pune mâna pe ea în întuneric.” Nu există nicio referinţa în primele sale scrieri în privinţa inelului, aşa cum este prezentată în “Stăpânul inelelor”.

Inelul pe care îl găseşte Bilbo în Munţii Ceţoşi, în “Hobbitul”, oferă purtătorului său invizibilitate, şi nu este o influenţa malefic, oferind o vedere special şi longevitate, ca în “Stăpânul inelelor”. În crearea inelului din “Hobbitul” se pare că a ajutat blestemul pe care l-a aruncat romanul Silvanius asupra tuturor celor cu nume de Senicianus. Tiparul a fost urmat de Gollum, care i-a blestemat pe toţi din neamul Baggins. Povestea pierderii inelului şi moştenirii blestemului a fost relatată de către Gandalf lui Frodo.

La sfârşitul Celei de a Doua Epoci (Second Age) inelul a fost luat din Sauron de către Isildur, care îl pierde în Marele Râu. Este găsit secole mai târziude către Gollum, care se ascunde cu el in munţi, unde din nou, este pierdut până îl găseşte Bilbo Baggins. Povestea lui Tolkien şi povestea inelului din templul celtic este extreme de apropiată. După ce inelul este dus în Lydney, este furat, pierdut din nou, şi găsit abia după 13 secole.

Tolkien este un savant:în timpul cercetărilor sale el a încercat să afle etimologia numelui de Nodens, invocat în blestemul de la Lydney. Aceeaşi metodă o foloseşte şi în “Stăpânul Inelelor”, când Gandalf îl interoghează pe Gollum în privinţa istoriei inelului. Cea din urmă probă pentru a-I dovedi veridicitatea este expunerea lui la foc, lucru care arată inscripţia malefică din interior. Pe baza asemănărilor, adevărate sau nu, dar şi cu ajutorul celor descoperite în timpul acţiunilor arheologice, Tolkien şi-a existins şi consolidat inspiraţia pentru a crea o adevărată mitologie.