Autor 347 vizualizări


Anul 1929 a fost marcat de prăbuşirea bursei din New York şi a început cea mai neagră criză economică din istoria sistemului capitalist. Se spune că politicienii din guverne au încercat cu ajutorul experţilor în domeniul afacerilor să rezolve câte ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei maselor de şomeri, dar acţiunile au eşuat în faţa unui adevărat tsunami. Se putea ca sistemul să se regleze de la sine şi intervenţiile statale să limiteze efectele devastatoare. Repetarea termenului de criză a început să fie cam supărătoare. Au fost folosite şi alte cuvinte (recesiune, depresiune, crah), dar ideea era aceeaşi: a fost o boală a sistemului şi nenorocirea a plecat de la lăcomia afaceriştilor americani. Nu cumva se ascunde ceva în spatele acestei insistenţe.

A sosit şi anul 1930 şi marile puteri au anunţat ceea ce investesc oficial în programele de înarmare. Cifrele erau şocante. SUA trimitea numai spre şantierele navale suma de 7.200.000.000 franci francezi aur pentru programe de înarmare şi de modernizare. Era o valoare doar pentru un an de zile. Un franc al epocii, devalorizat din 1928, era apreciat la 58,95 miligrame de aur fin. Statul american îngropa în flota de război o sumă echivalentă cu 424,44 t aur. Nici Marea Britanie nu se lăsa mai prejos şi toca 6.200.000.000 franci francezi aur (365,49t aur).

Japonia şi Franţa investeau aproximativ jumătate din ceea ce arunca Londra în luptă. Lupta pentru hegemonie mondială nu cunoaşte milă faţă de cei învinşi pentru că au stat pasivi. Era normal ca guvernele de la Roma, Moscova şi Berlin să acorde pentru flotă sume ce tindeau spre două miliarde de franci francezi aur. Varşovia a intrat în această cursă cu sume uriaşe pentru că era prinsă între doi giganţi cu potenţial militar. Ca simplu termen de comparaţie, tot stocul de metal galben al statului român a fost de cel mult 139,88t în 1940 şi astăzi se limitează pe la 103t. Spania, moştenitoare a averilor jefuite în timp din Lumea Nouă, dispunea înainte de declanşarea Războiului civil de 639t, risipit apoi pe armele sovietice în 1936.

 Autorităţile din cadrul marilor puteri nu aveau nici cea mai mică preocupare pentru rezolvarea problemelor economice, principala grijă fiind păstrarea supremaţiei navale la nivel regional sau mondial. Banii n-au fost irosiţi în zadar şi flotele de război au ieşit radical schimbate după anii de criză. Din păcate pentru fosta stăpână a mărilor, US Navy era învingătoare de necontestat în competiţie. Transformarea a fost uitată de către observatorii timpului şi de către istoricii lumii contemporane. Atenţia era concentrată pe evoluţiile din Germania şi din Europa, dar fenomenele cele mai interesante sunt tocmai cele ce se produc în linişte, departe de ochii maselor populare. Teoretic, Marea Britanie mai era văzută ca o forţă navală dominantă, dar calitatea tehnicii militare lăsa mult de dorit.

Păstrarea unor vapoare învechite, precum HMS Hood sau crucişătoarele uşoare nipone, dădea un volum impresionant, dar colosul de peste ocean dorea să fie noul Neptun şi pregătea un trident ucigător. Şi celelalte mari puteri aveau puterea navală umflată prin menţinerea unor unităţi complet uzate moral, dar pofta de putere şi afacerile erau mai interesante ca raţiunea.

 Chiar dacă oamenii de rând aveau probleme cu găsirea unui loc de muncă, guvernanţii se gândeau şi la problemele logistice generate de dimensiunile vapoarelor de luptă. Au apărut docuri capabile să primească vapoare de peste 250 m şi au apărut nave de aprovizionare şi reparaţii pentru operaţiuni ofensive la mare distanţă de bazele proprii. N-a fost uitată nici apărarea coastelor cu ajutorul artileriei grele şi până la declanşarea conflictului mondial au tot fost cumpărate şi montate guri de foc în punctele vulnerabile.

 Flotele militare au mai schimbat într-un fel dramatic faţa economiei mondiale. Cărbunele nu mai era interesant în calitate de combustibil din cauza volumului şi a fumului ce indica prezenţa vaporului. Nici echipajul numeros pentru manevrarea încărcăturii solide nu era de dorit într-un spaţiu limitat. Trecerea la petrol a lăsat pe drumuri o mulţime de mineri, dar a transformat şi marile puteri în clienţi dependenţi de importuri. Numai SUA şi URSS, adevărate continente şi nu ţări, nu erau afectate serios de o astfel de tranziţie.

 Bani au fost în epocă, dar politicienii s-au jucat cum au vrut cu finanţele şi cu destinele oamenilor. Cele câteva date despre averile tocate în 1930 pentru înarmare arată că numai la pace nu se gândeau cei ce susţineau că luptă pentru dezarmare, chiar totală în unele declaraţii şi documente. Unii specialişti au estimat că 9,5 miliarde de dolari au fost tocaţi în al doilea deceniu interbelic pentru armament şi mulţi militari au considerat că totuşi a fost prea puţin. Imensitatea sumei nu poate fi percepută decât în raport cu unele preţuri ale vremii. Un Ford A putea să coste 500 de dolari sau să urce la 1.200 în funcţie de caroserie. Un crucişător greu american era preţuit la 10 – 11 milioane. O fabrică sau un baraj uriaş puteau să ajungă la 40.

 Criza economică a fost doar o accelerare a pregătirilor pentru un nou război mondial şi politicile în domeniu n-au mai fost oprite până când a început măcelul. Culmea este că în fruntea cursei înarmărilor n-au stat forţele totalitare precum Germania şi Italia.

Bibliografie minimală

Saizu, A; Tacu, Al., Europa economică interbelică, Institutul European, Iaşi, 1997.

Tzouliadis, Tim, Abandonaţii, Corint Istorie, Bucureşti, 2014.

Zaharia, Gheorghe, Constantin Botoran, Politica de apărare naţională a României în contextul european interbelic 1919 – 1939, Editura Militară, Bucureşti, 1981.


""