Titus Lucretius Carus, un filosof pragmatic

Autor 16673 vizualizări


Titus Lucretius Carus, cel care inaugureazã la Roma poezia didacticã, pe care o transpune într-o filosofie în versuri, aduce pe lângã pledoaria pentru înţelegere, detaşare, profunzime, perspicacitate şi elanul vital, şi o proastã reputaţie. Nimic nu este cert în legãturã cu viaţa lui privatã, ceea ce a permis numeroase speculaţii ale stoicilor şi creştinilor care l-au aruncat pe Lucretius undeva la periferia istoriei gândirii, deşi vom vedea cã am avea ce reţine din filosofãrile sale.

Cât despre viaţa sa, a trãit între 99 şi 55 BC, probabil de gintã aristocraticã. Cea mai mare parte a existenţei şi-a desfãşurat-o la Roma, unde însã s-a ţinut departe de activitãţile politice şi s-a concentrat pe poemul didascalic ”De rerum natura”. Lucretius îl cântã pe Epicur, cel care se debarasase de speculaţiile mistice şi alesese plãcerile lumeşti, dar la modul foarte raţional şi echilibrat. Din poemul sãu transpare nu dorinţa de a face artã, ci aceea de a îmbiba în poezie ideile filosofice.

Lucretius este un contemplator, limitându-se doar la condamnarea rãzboaielor civile şi la încrederea în Caesar. Invocarea zeiţei Venus are însã mai degrabã un sens metaforic decât unul politic (apropierea de cea din care descinde Caesar) şi cu atât mai puţin mitologic, din moment ce se declarã ostentativ adeptul ”religiei” epicureice. Are deci şi Lucretius tot o doctrinã a plãcerii, pe care o încadreazã fizic şi antropologic. Fizica si morala sunt intim legate. În conformitate cu ideile atomiste democritiene, primele douã cãrţi ar fi o schiţare a bazelor universului, atomii indivizibili, eterni şi infiniţi, care cad în vid, se ciocnesc şi declinându-se puţin dau naştere materiei. Celelalte trei cãrţi trateazã omul şi sufletul muritor al acestuia, cu scopul eliberãrii de angoasã, precum şi senzaţiile, modul în care simţurile reflectã realitatea, originea pasiunilor sau formarea şi istoria lumii.

În toate acestea natura ocupã locul de prim rang, cea care cuprinde într-o armonie toate formele atomice, toate principiile şi elementele folosite pentru creaţie, creştere şi moarte. Dezvãluirea mecanicii universale nu este menitã sã îl închidã pe om, ci dimpotrivã, sã-i înlesneascã contactul cu natura şi cu sine prin eliminarea misticismelor şi prin uzul raţiunii eliberatoare, care produce seninãtate şi bucurie. Regãsim la Lucretius, sub vãlul peoticii romane, un Epicur care iarãşi aduce în discuţie echivalenţa dintre plãcere, ataraxie şi lipsa durerii, elogiul vieţii simple, îndemnul la înţelepciune.

Deosebirea faţã de maestrul sãu rezidã în valenţele poetice, care dau fortã deosebitã mesajului, poezia fiind capabilã sã confere un fundament estetic teoriei filosofice. În acelaşi timp, dincolo de forma exprimãrii, Lucretius apare ca mult mai înflãcãrat decât Epicur, mai militant, mai tensionat pentru cã pare a trãi mai din plin ideile hedoniste. Albert Camus este de pãrere cã Lucretius întruchipeazã primul om modern revoltat...In plus, la Lucretius se remarcã şi accentele democritiene, pentru cã ştiinţa este pentru el de primã importanţã în drumul omului cãtre echilibru.

Atomism şi plãcere

Ieronim îl condamnã ferm pentru asa-zisul materialism fermecat şi pentru o presupusã legãturã amoroasã care l-ar fi privat de orice luciditate, dar se ştie cã elogierea biblicã se traduce şi în discreditarea operelor incompatibile cu creştinismul. Din punct de vedere creştin, Lucretius a fost sigur atins de nebunie, altfel cum ar descrie atât de detaliat intemperiile iubirii sau morbidul ciumei? Dar era normal ca poetul sã fie atât de nefrecventat de creştini din moment ce atomismul adevãrurilor sale, demontarea forţelor divine care însufletesc lumea sau reconstrucţiile succesive într-un ciclu mecanicist puteau constitui o alternativã periculoasã la idealismul catolicizant...

Toate fantasmele nãscute în minţile criticilor sãi par sã se rezume la o incapacitate de a se bucura de propriul trup şi lumea pãmânteascã, de unde atâtea defãimãri. Iar biografia sa sumarã a fost favorabilã încãrcãrii filosofului cu tot felul de boli psihice.

Şi dacã totuşi el n-a fost decât lucid? El descrie în amãnunt ravagiile pasiunii, condamnând-o ca distrugãtoare de echilibru. Criticã credinţa în nişte zei care nu se implicã deloc în viaţa omeneascã. Condamnã speranţele în viaţa de apoi, pledând pentru o trãire productivã aici şi acum. Din punctul lui de vedere, infuzia de ficţiune dãuneazã inteligentei. Mulţi se feresc a privi viaţa în faţã refugiindu-se în tot soiul de invenţii, ori râzând, ori plângând. Lucretius se vrea dincolo de bine şi de rãu, pentru cã el creeazã o lume care poate fi înţeleasã. Cum obţii luciditate?

Prin opţiunea pentru investigaţie, prin folosirea simţurilor, dar şi a raţiunii, deducţiei şi reflecţiei. I s-a reprosat de multe ori cã propovãduieşte un materialism crud. Şi totuşi, la Lucretius sufletul care comandã trupul este impulsionat de spiritul care gândeşte. Sufletul este rãspândit în tot corpul şi animat de principiul vital. Şi materialiştii pledeazã pentru elanul vital! Atomii sunt puşi în mişcare de nişte forţe fecundante, de un suflu creator care asociazã şi disociazã. Ansamblul atomic este valoros tocmai prin aceastã dinamicã. Natura este pânã la urmã un poem al elanului vital, produs nu de zei, ci de o fortã numitã clinamen (declivitatea atomicã). Cu alte cuvinte, atomii dispun de o energie proprie, care îi determinã sã ia contact unii cu alţii. Declivitatea integreazã libertatea în lume. Se produce un haos, dar forma persistã.

În interiorul acestei libertãţi dragostea şi rãzboiul îşi împart lumea. Şi de multe ori se contopesc...Citim la Lucretius despre amanţi, voluptãţi, dorinte, plãceri, dar şi despre mizerie, epidemii, crime, sacrificii. Venus ca forţã a pasiunilor atrage hedonismul tragic, pentru cã Marte împiedicã mereu desãvârşirea plãcerii. Filosoful şi omul de ştiinţã care observã empiric realitatea şi o analizeazã conform ordinii raţiunii care vrea cauze şi efecte, doreşte îndepãrtarea fricii şi armonia în tot ce se întâmplã.

Cunoaşterea cauzelor şi principiilor produce seninãtate. Plecarea în faţa miturilor şi religiei submineazã inteligenţa însetatã de informaţie autenticã. Astfel, ce propune Lucretius este o lume fãrã centauri şi himere, dar cu atomi în permanentã transformare. Nu trebuie sã mã tem de nimic, pentru cã şi sufletul se va dezintegra, ceea ce înseamnã absolvirea de infern sau paradis...în universul infinit atomii se vor recompune, iar fuga dupa mântuire sau frica de damnare nu au sens. Sfârşitul transcendenţei nu înseamnã disperare, ci învãţarea unui mod de a trãi bine. Idealul ascetic pitagoreic nu are nici el sens. Dacã sufletul nu e separat de trup, nu poate îndura nici chinuri, nici fericiri. Dacã e material, nu mai existã decât devenirea sa atomicã şi atât!

Ce este înţelept de fãcut? Acceptarea ordinii naturale, a dialecticii Venus-Marte, de care universul are nevoie pentru a menţine echilibrul. ”De rerum natura” ne învaţã sã preţuim divina plãcere, pentru cã dacã moarte revendicã tot, mãcar viaţa sã fie consacratã bucuriei. Pesimismul reproşat lui Lucretius cade, în ciuda argumentului sinuciderii sale. Poemul celebreazã, în ciuda gestului autorului, muzica, dreptul, arta, iubirea, libertatea...Deci sã fim hedonişti. Dar asta nu înseamna infuzie infinitã de voluptãţi, aşa cum nu înseamnã nici la Epicur.

Este vorba despre evitarea tulburãrilor, durerilor, suferintei, fricii, pentru a te putea bucura de tine. Pentru Lucretius sinele este ca o cetate de necucerit, o cetate a luciditãţii aflatã la distanţã de polemici civice, titluri de nobleţe, cãutarea avuţiei, goana dupã onoruri. Care este adevãrata plãcere? E de fapt o lecţie pe cât de simplã, pe atât de uitatã. Un trup care nu suferã, un suflet care nu se teme. Simplitatea virtuoasã romanã.

Tabloul civilizaţiei se rezumã la absenta iniţialã a regulilor, dar treptat relaţiile dintre oameni s-au îmbunãtãţit. Venus câştigã teren, dar Marte nu se lasã nici el. Progresul spre culturã conduce şi la rafinarea plãcerilor, la aprecierea artisticã, dar în acelaşi timp la o îndepãrtare spre starea idilicã naturalã (aşa ceva ne spune şi Rousseau). Cheia spre împlinire este satisfacerea dorintelor uşor de împlinit. Iar plãcerea se obţine din fluxul atomilor, ca şi durerea. Dacã agitaţia e prea dezordonatã se naşte neplãcerea, care poate fi purificatã prin pacificarea sufletului. Observãm cã se pierde foarte puţin din epicurism ul grecesc într-o minte romanã. Şi pentru Lucretius, dacã satisfacerea unei dorinte conduce la seninãtate, ea este recomandabilã. În cosmosul mecanic omul nu poate decât sã îşi vrea destinul.

Cât despre iubire, lecţia este similarã celei a lui Ovidius, care îndeamnã doar la captarea bucuriei din ea...Departe de învãţãtura creştinã care asocia sexualitaea cu sentimentul, Lucretius le separã. El constatã cã jocul amoros se hrãneşte din pasiuni distrugãtoare, pentru cã de multe ori nu existã decât iluzia unei apropieri, o transfigurare a celuilalt care nu are are nicio legãturã cu realitatea. De aceea, poetul spune cã iubire-pasiune e catastrofalã, epuizantã, nesocotitã...mai recomandabilã este o legãturã sexualã pentru cã acesta reprezintã doar o deblocare atomicã.

Nu este deloc de dorit pentru cã atenteazã la ataraxie şi pustieşte şi ratiunea şi simţirea. Din aceste consideraţii s-a dedus de multe ori condamnarea iubirii în general, dar poetul mizeazã pe cuplul ataraxic. Mai exact? Prietenia amoroasã, care este construitã treptat şi trece dincolo de pasiunile nimicitoare. Lecţia sa aici este îndepãrtarea de amãgiri şi alegerea unei legãturi sãnãtoase care sã ofere linişte.

Referinte:

Eugen Cizek, ”Istoria literaturii latine”, Bucureşti, 1994;

Liviu Franga, ”Poeții latini și poezia lor”, București, București, 2007

Michel Onfray, ”O contraistorie a filosofiei”, Bucureşti, 2008.

""