Ținând piept provocării otomane. Familia Florescu în epoca lui Mihai Viteazul

Autor 6752 vizualizări


Anii dintre moartea lui Neagoe Basarab (1521) și ascensiunea lui Mihai Viteazul pe tronul valah (1593) marchează o perioadă de relativă stabilitate în relațiile valaho-otomane. Atenția otomanilor se mută la nord și vest, pe fondul orientării interesul lor către expansiunea imperiului în Ungaria și Transilvania, precum și pentru controlul Mediteranei de Est, luptă dusă de turci cu Republica Venețiană. Perioada dintre bătălia de la Mohacs din 1526 și bătălia de la Lepanto din 1571 a fost cea în care Imperiul otoman și-a atins apogeul, armata turcă ajungând pentru prima dată la porțile Vienei, în 1529. În tot acest timp, cea mai mare parte a Ungariei și a Banatului cad sub dominație otomană și Transilvania este forțată să accepte plata tributului către sultan, redusă la același statut de vasal ca Valahia și Moldova.

Cu o încercuire otomană ce părea o realitate aparent de neschimbat, și cu Valahia care beneficia de pe urma întăririi rutelor comerciale Nord-Sud ce o traversau, vechea alternanță dintre domnitorii din familia Basarab, între cei care preferau o politică mai supusă față de turci și cei care susțineau o politică mai dură față de Imperiul otoman, a degenerat într-o serie de rivalități interne pentru tronul țării. Aceasta a fost epoca nemilosului și lacomului domn valah Mircea Ciobanul (cunoscut astfel pentru că s-a îmbogățit de pe urma comerțului valaho-otoman cu oi) și a soției sale Chiajna – Mircea Ciobanul a fost fidel intereselor turcești și i-a persecutat cu brutalitate pe boierii autohtoni, sau a domnului Mihnea Turcitul, care provenea din legendara ramură Drăculești a familiei Basarab, dar care s-a convertit la Islam în 1591.

Implicarea în intrigile de la Curtea domnească:cazul Stroe Florescu

Floreștii nu erau imuni la intrigi, iar în 1539, Stroe, ultimul fiu în viață al lui Drăghici Florescu, care moștenise moșiile familiei și servise în Divanul domnului Radu Paisie ca paharnic, s-a autoexilat în Transilvania pentru a conduce un grup de boieri ce complotau îndepărtarea domnitorului Radu Paisie, raliindu-se în jurul unui pretendent rival (probabil Laiotă Vodă), tot provenit din familia Basarab. Astfel, tradiționala prudență a familiei a fost abandonată, cu efecte dezastruoase.

Stroe a condus trei campanii pentru detronarea lui Paisie și a avut succes la început, obligându-l pe acesta să se refugieze dincolo de Dunăre, la Nicopole, și reușind să obțină desemnarea pe tron a pretendentului Basarab. Însă Radu Paisie a apelat în final la ajutorul turcilor și a reușit să-l învingă pe Stroe, care a fost luat prizonier și executat imediat. Radu Paisie a lăsat și o mărturie a celor întâmplate într-o carte de răsplătire către vistiernicul Radu Golescu:„Ne biruise Stroe şi învinsese oştirile noastre şi împrăştiindu-se ai noştri, deteră dosul, lăsând vistieria domniei mele, de începuseră duşmanii a prăda vistieria... stricând căruţele;iar vistierul Radu [Golescu] nu lăsă atunci visteria domniei mele şi o scăpă prin bărbăţia sa şi drese căruţele şi aduse toată vistieria la domnia mea, la Turnul Nicopolii;atunci domnia mea mult m-am bucurat şi m-am veselit pentru dreapta slujbă ce mi-a slujit vistierul Radu".

În mod normal, înfrângerea lui Stroe ar fi trebuit să însemne sfârșitul familiei Florescu, mai ales că Stroe a murit fără moștenitori. Mai mult decât atât, ca trădător față de voievodul aflat pe tron, acesta ar fi trebuit, potrivit obiceiurilor, să-i confiște toate proprietățile. Însă Stroe avea două surori care încheiaseră alianțe matrimoniale cu alte familii boierești puternice – Neacșa, căsătorită cu Radu Drăgoiescu, și Voica, care intrase prin căsătorie în influenta familie Cornățeanu. Acestea au oferit întrucâtva protecție membrilor rămași ai neamului Florescu, în timp ce supraviețuirea numelui și a averii familiei s-a datorat în cele din urmă celei de-a treia surori, Maria Florescu, care a avut un fiu ilegitim, pe nume Radu. Deși nu știm cu siguranță cine a fost tatăl lui Radu, se crede că acesta a fost chiar domnitorul Pătrașcu cel Bun (1554-1588), considerat a fi și tatăl lui Mihai Viteazul.

Radu Florescu, fratele vitreg al lui Mihai Viteazul?

Principalele indicii în sensul paternității lui Pătrașcu sunt: numele lui Radu, neîntâlnit până atunci în familia Florescu, dar care fusese numele tatălui lui Pătrașcu; faptul că Radu avea să fie înmormântat nu la mănăstirea Floreștilor de la Găiseni, ci în cripta domnească de la Târgoviște; și, în fine, apropierea de-o viață a lui Radu față de Mihai Viteazul, care i-a fost probabil frate vitreg. Când Mihai Viteazul a fost ucis și înmormântat pe un câmp, știm că Radu a fost cel care a luat capul lui Mihai pentru a-i oferi o înmormântare cuvenită la Mănăstirea Dealu.

Remarcabil pentru acea vreme, Maria Florescu avea să ducă o viață lungă, de peste 90 de ani, și avea să fie cunoscută drept „Maria Bătrâna”, murind în jurul anului 1610. Având o soartă potrivnică, Maria a trebuit să treacă cu o extremă prudență și agilitate prin vremuri grele din Țara Românească, la mijlocul secolului al XVI-lea, mai ales după ce Pătrașcu cel Bun, probabil tatăl fiului ei Radu, a fost otrăvit și uzurpat de un grup de boieri conduși chiar de cancelarul domnitorului, Socol. Acesta a fost apoi urmat de și mai ferocele Mircea Ciobanul care, alături de soția sa Chiajna, a terorizat clasa boierească munteană.

La scurtă vreme după nașterea lui Radu, Maria și-a legitimat poziția șubredă prin căsătoria cu Cernica, un boier de rang secund care a servit drept postelnic la curtea domnului Pătrașcu. Cernica și-a asumat de îndată numele Florescu și proprietățile familiei, permițându-i Mariei să transmită numele Florescu fiului ei, Radu. Deși Cernica și Maria aveau să aibă doi copii, singurul lor fiu a murit devreme, punând din nou întreaga avere a familiei în mâinile unui singur moștenitor, Radu.

Când Mircea Ciobanu a ajuns pe tron, în 1558, Maria, soțul său Cernica și fiul Radu au considerat că e mai prudent să părăsească Valahia, mutându-se în Brașov, unde au rămas în exil timp de zece ani, ducând mai departe tradiția Floreștilor de a căuta refugiu în Transilvania în timpul tulburărilor de acasă. S-au întors în Țara Românească abia în 1568, când domnia lui Mircea Ciobanu și a soției sale, Chiajna, s-a sfârșit, iar noul domn, Alexandru Mircea, din ramura Basarab, a preluat tronul. Totuși, revenirea a fost de scurtă durată, întrucât la puțin timp noul domn i-a executat pe cumnatul Mariei, Radu Drăgoiescu, și pe fiul acestuia, Tudor. În acest context, Maria Florescu iar a decis că ar fi prudent pentru ea și familia sa să se întoarcă în Transilvania, unde au rămas până la moartea lui Cernica, cândva în jurul anului 1576. Astfel, Maria și familia sa au petrecut aproape 20 de ani în exil în Transilvania. Radu Florescu trebuie să fi beneficiat de educația primită la Brașov, la acea vreme un centru important al Reformei, unde existau câteva dintre cele mai timpurii prese tipografice, precum și o puternică tradiție umanistă. Se cunoaște faptul că Radu Florescu vorbea fluent italiana, franceza și germana.

Educația lui Radu Florescu avea să-i fie de folos, căci avea să ajungă unul dintre cei mai apropiați colaboratori – pe plan militar, politic și diplomatic – ai lui Mihai Viteazul. Despre extraordinarul parcurs al lui Mihai Viteazul s-a scris pe îndelete și de aceea vom aminti doar câteva aspecte esențiale.

Monumentul funerar al lui Radu Florescu (1555-1604)

Monumentul funerar al lui Radu Florescu (1555-1604)

Devenit domn în maniera tradițională, Mihai Viteazul schimbă regulile jocului

Mihai Viteazul a pretins că este fiul ilegitim al lui Pătrașcu cel Bun, fapt probabil adevărat, dar folosit pentru legitimitarea pretenției sale la tron. S-a căsătorit cu o văduvă olteancă bogată și a trecut rapid prin mai multe funcții la Curte, devenind pe rând stolnic, postelnic, aga și apoi ban de Mehedinți. Mama sa provenea din familia Cantacuzino, astfel că Mihai a avut suportul acestei importante familii, și mai ales al unchiului său, Andronic Cantacuzino, care a putut să obțină sprijinul otoman pentru candidatura lui la tronul valah. Astfel, a fost ales domn al Valahiei pe calea obișnuită, obținând necesarul sprijin otoman prin mite generoase.

Însă, după urcarea pe tron, Mihai îi înlocuiește pe boierii din Divan cu o generație nouă de adepți loiali, între care cei mai importanți sunt cei trei frați Buzescu, Radu Florescu și Radu Șerban, care avea să-i succeadă la tronul valah. Din acest moment, domnia lui Mihai Viteazul ia o direcție fără precedent. El decide că este vremea potrivită pentru o ruptură clară cu trecutul, astfel că, în 1594, aranjează un masacru al creditorilor turci, al colectorilor de taxe și al soldaților staționați la București – un fățiș act de provocare. După aceea, sub amenințarea unei invazii turcești pe scară largă, el este forțat să semneze un tratat umilitor cu prințul Sigismund de Bathory al Transilvaniei, prin care devine vasalul acestuia, sub termeni chiar mai oneroși decât cei impuși de otomani.

Pregătindu-se pentru războiul cu turcii, Mihai Viteazul îl numește pe Radu Florescu Mare Comis, făcându-l efectiv responsabil de apărărea Țării Românești. Această funcție o va ocupa Radu aproape până la finalul domniei lui Mihai. Prima sa sarcină este de a distruge toate posibilele capete de pod peste Dunăre. A organizat apoi, împreună cu unul dintre frații Buzescu, un atac asupra Hârșovei, un oraș pe Dunărea de Jos, învingând contingentul turcesc staționat acolo:

„Iar turcii din Hârșova încă ieșiră cu oaste împotriva Predii spătaru și a Radului comisului. Și păziră de să loviră cu turcii, și fură biruiți turcii; gonindu-i pre ghiață, îi tăiară foarte rău. Și aprinseră și Hârșova.” (Letopisețul Cantacuzinesc)

Acest act a dus la invadarea Valahiei de către o întreagă armată turcă, de până la 200.000 de oameni, aflată sub comanda marelui comandant militar turc, Sinan Pașa. Așa s-a ajuns la faimoasa bătălie de la Călugăreni, unde Mihai Viteazul cu o armată mult mai restrânsă a ținut piept otomanilor. Radu Florescu a participat activ la toate fazele bătăliei. După Călugăreni, prin intermediul lui Radu, Mihai Viteazul a căutat să îi convingă pe moldoveni și pe regele Poloniei să nu abandoneze Liga Sfântă, alianța formată de puterile catolice europene pentru întrângereaturcilor. Eșecul acestei misiuni l-a făcut pe Mihai să-l alunge cu forța pe domnul Movilă al Moldovei și să preia el însuși tronul principatului vecin. A urmat apoi cel mai îndrăzneț act al lui Mihai, când, sub pretextul abdicării principelui Sigismund Bathory în favoarea vărului său, Andrei, fapt care îl deranjase pe împăratul habsburg Rudolf, a intrat Transilvania, în 1599, și s-a instalat pe tronul transilvănean. Astfel, Mihai Viteazul a reușit să ocupe concomitent cele trei tronuri ale Principatelor române, o reușită fără precedent printre domnitorii români. Însă stăpânirea sa nu a durat mult, căci în 1601 a fost ucis de presupusul său camarad, comandantul imperial Basta, trimisul împăratului Rudolf.

Mihai Viteazul, tablou realizat de Mişu Popp (colecţia Muzeului de Artă Brașov)

Mihai Viteazul, tablou realizat de Mişu Popp (colecţia Muzeului de Artă Brașov)

Moștenirea lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul a fost una dintre cele mai mari figuri ale istoriei române. El a considerat că împrejurările internaționale – revenirea Bisericii Catolice, recuperată după loviturile Reformei; promovarea unei noi cruciade anti-otomane prin acțiunile „Ligii Sfânte”, dar și unele succese înregistrate împotriva forțelor Islamului de puternicul Filip al II-lea al Spaniei – erau propice unei schimbări a politicii față de turci. Apoi, printr-o combinație de viclenie, oportunism, curaj și abilități militare, Mihai Viteazul s-a transformat în figura indispensabilă a renăscutei cruciade anti-otomane din Europa de Sud-Est, și, prin succesele militare succesive, i-a convins pe Papa Clement al VII-lea, Sigismund Bathory al Transilvaniei și pe Împăratul Rudolf că, dat fiind că turci se aflau la Buda, merită să impună noi taxele pentru a plăti armata de mercenari a lui Mihai să se lupte cu turcii.

Generațiile următoare de români n-au încetat să-și tragă inspirația din reușitele lui Mihai Viteazul și el rămâne un puternic simbol al mândriei naționale și al rezistenței împotriva turcilor. Totuși, ar fi anacronic să presupunem că realizările lui Mihai au fost inspirate de un sentiment național sau că au fost o reacțiela necazurile românilor dincolo de Carpați. Armata sa era formată din mercenari de naționalități diverse, inclusiv unguri, secui, francezi, italieni, sârbi, albanezi și cazaci, și era plătită de puteri străine. În loc să se lupte pentru drepturile asupritei țărănimi românești, Mihai a condus Transilvania în maniera tradițională, încercând să câștige sprijinul celor trei națiuni privilegiate – sași, secui și maghiari – și, de multe ori, neezitând să le întărească privilegiile.

Mai mult, parcursul lui Mihai, chiar dacă a fost un perpetuum mobile de improvizații militare inspirate și sfidări diplomatice, a lăsat prea puțin timp pentru reforme de durată în țările pe care le-a guvernat, iar domnia sa a fost cel mult precară, depinzând de mercenarii străini care trebuiau plătiți de marile puteri europene. A avut de înfruntat inamici notabili, nu numai pe turci, ci și pe ambițiosul cancelar polonez Zamoyski, care controla efectiv politica Moldovei, ca să nu mai vorbim și de amenințarea constantă a raidurilor tătare. Cât timp Mihai Viteazul a fost instrumentul marilor puteri în lupta cu turcii, el s-a bucurat de sprijinul lor, dar în momentul în care a devenit, pe cont propriu, o forță ce se cerea recunoscută, soarta sa a fost pecetluită. În consecință, decăderea sa rapidă a fost, în multe feluri, inevitabilă, și nu doar pentru că el a fost incapabil să obțină sprijinul puternicelor națiuni transilvănene (maghiari, sași și secui), pe care îl râvnise atât de mult. În fine, sprijinul reunit al principalilor săi boieri fusese deseori obținut cu costuri considerabile pentru stat, căci Mihai își răsplătise colaboratorii apropiați cu bogății fabuloase, dar și cu o creștere notabilă a șerbiei pe seama țărănimii libere. Spre exemplu, sub Mihai Viteazul, familia Buzescu deținea nu mai puțin de 128 de moșii, multe dintre ele primite chiar de la domnitor.

Radu Florescu, în slujba lui Mihai Viteazul, dar numai în Valahia

Abandonând tradiționala politică a Floreștilor de a nu-i provoca pe turci, Radu Florescu a fost un comandant fidel și eficient al lui Mihai Viteazul, care îi încredințase misiuni diplomatice importante. Radu i-a fost loial lui Mihai chiar până la moartea sa. Când voievodul a fost înmormântat în grabă pe un câmp, Radu i-a tăiat personal capul și l-a dus la Mănăstirea Dealu, unde a fost înhumat așa cum se cuvenea. Comisul Radu nu s-a implicat în problemele Transilvaniei și ale Moldovei, iar de-a lungul aventurii transilvănene a lui Mihai, a rămas la București, continuând să servească în Divanul valah, lucrând pentru fiul domnului, Nicolae Pătrașcu. Este posibil ca asta să reflecte un conservatorism înnăscut al lui Radu Florescu, care a intuit limita realizărilor la care putea ajunge Mihai. Reflectă totodată și dorința lui Mihai Viteazul de a nu aduce un numar mare de boieri valahi în Transilvania, ci de a conduce principatul mai degrabă cu sprijinul Dietei locale, formate din nobilimea ungară, secuiască și orășenii sași. În sfârșit, ar putea reflecta și existența unei anume distanțe dintre Radu și Mihai, căci acesta din urmă nu l-a răsplătit niciodată pe Radu cu marile bogății pe care le acordase fraților Buzescu, dintre care unul (Preda) îl însoțise în Transilvania.

Radu a rămas în Divanul lui Mihai până în 1599, când s-a retras la una dintre proprietățile pe care domnitorul i le acordase cu câțiva ani înainte – la Nămăiești, în înaltul munților Carpați, pe partea munteană, lângă granița cu Transilvania. S-a mutat acolo cu soția, sora și, bineînțeles, cu mama sa, Maria Bătrâna. Știm că a construit acolo o troiță cu o inscripție simplă: „În onoarea marelui Comis și a soției sale Stanca și a mamei lui Maria, care a construit această cruce pentru familie”. Această inscripție era urmată de numele mai multor membri ai familiei Florescu. Deși troița nu mai există astăzi, inscripția a fost transcrisă de un ofițer al armatei române în anul 1906.

Retragerea lui Radu Florescu nu a durat mult, căci la scurt timp a fost chemat să se alăture Divanului lui Radu Șerban, succesorul lui Mihai Viteazul, în care a deținut rangul inferior de clucer și a fost al șaptelea dintr-un total de 11 boieri. Mai știm și că s-a aflat pe o listă de boieri pe care Împăratul Rudolf, în mod evident conștient de abilitățile diplomatice sale, o alcătuise pentru a-l ajuta să negocieze o pace cu turcii. Pe lângă Radu Florescu, lista îi includea și pe cei trei frați Buzescu, pe mitropolitul Valahiei și pe Andronic Cantacuzino. Potrivit lui Peter Grigorevici, un diplomat armean la care Mihai Viteazul apelase frecvent, și Aloisus Rudibrand, care lucrase pentru împăratul austriac, Radu era cea mai bună alegere pentru această misiune, și se pare că el era văzut favorabil și de către Marele Vizir.

Sfârșitul lui Radu Florescu: ucis de haiduci

Însă misiunea n-avea să aibă loc niciodată întrucât Radu Florescu a fost ucis la scurt timp, probabil de o bandă de hoți, după cum scria Attilio Vimercati, comandantul local al armatei imperiale, într-o scrisoare datată 23 iulie 1604:

„Clucerul Radu Florescu, un nobil important descendent dintr-o familie veche, vasal al Majestății Voastre, după ce se retrăsese la casa sa de la munte pentru a se adăposti de invadatorii tătari, era în toiul culegerii recoltei când a fost brusc atacat, pe 18 iulie, în propria sa casă de ucigași veniți din Transilvania. Aceștia i-au jefuit și ucis căminul. Femeile și câțiva dintre boierii vecini au putut să scape, căutând refugiu în munți. Radu nu a fost atât de norocos. A murit, ucis de haiduci din Transilvania.”

Astfel s-a sfârșit încă odată linia masculină a familiei Florescu. Mama lui Radu, Maria Bătrâna, i-a supraviețuit și a organizat pentru el o înmormântare de stat la Biserica domnească din Târgoviște, precum și citirea pomelnicelor pentru odihna sufletului său la mănăstirile Tismana, Cozia și Strâmbu-Găiseni, în timp ce soția sa a mai trăit 15 ani la Nămăiești. Ea nu avea însă copii, iar șiretlicul Mariei de a se căsători cu Cernica pentru a transmite mai departe numele și averea familiei nu durase mai mult de o generație.

Voievodul Matei Basarab, pictură murală din biserica mănăstirii Arnota;Socol Florescu l-a servit cu fidelitate pe domnitor

Voievodul Matei Basarab, pictură murală din biserica mănăstirii Arnota; Socol Florescu l-a servit cu fidelitate pe domnitor

Un Cornățeanu devine Florescu

Fără niciun succesor direct care să moștenească proprietățile Floreștilor, ele au ajuns la descendenții surorii Mariei, Voica, care, după cum am văzut, se căsătorise în puternica familie Cornățeanu. Voica și soțul ei, Vintilă Cornățeanu, avuseseră un fiu pe nume Staico, care la rândul său a avut un băiat, Drăghici. Fiul lui Drăghici, Socol, născut cândva între 1592 și 1599, a fost cel care, moștenind ce rămăsese din proprietățile Floreștilor, a preluat numele familiei, o decizie care n-a fost doar aprobată, ci chiar încurajată de noul domnitor Matei Basarab, care se înrudea atât cu Floreștii, cât și cu Cornățenii. Socol Florescu a încheiat apoi o alianță importantă atunci când s-a căsătorit cu Marula, fiica lui Mihai Viteazul și a amantei sale grecoaice, Teodora din Târgșor, care fusese recunoscută de Mihai și înzestrată cu domenii vaste.

Parcursul lui Socol l-a urmat îndeaproape pe cel al domnului Matei Basarab, pe care l-a servit cu fidelitate, așa cum Radu Florescu îl servise pe Mihai Viteazul. Spre deosebire de domnitorii anteriori, Matei Basarab nu a fost ținta unor comploturi constante din partea turcilor, și a reușit să rămână pe tron timp de 22 de ani, între 1632 și 1654. Principala sa problemă a fost intriga neîncetată a domnului Vasile Lupu din Moldova, sprijinit de polonezi, care își dorea tronul lui Matei. Beneficiind de pe urma realizărilor lui Mihai Viteazul, Matei Basarab a reușit să păstreze o oarecare distanță față de otomani, menținând un grad de autonomie în administrarea politicii interne și externe a Valahiei, care a implicat și întărirea relațiilor cu Transilvania și cu Sfântul Imperiu Romano-German. Tatăl lui Matei luptase la Călugăreni și Matei însuși se considera un lider militar. Realizarea sa cea mai de durată a fost crearea unei armate valahe permanente, formate din circa 40.000 de soldați, cu scopul micșorării dependenței statului de mercenarii străini. Matei Basarab este amintit, totodată, și drept ctitor de biserici importante.

Socol s-a alăturat Divanului lui Matei Basarab în funcția de clucer în 1641, devenind responsabil pentru aprovizionarea Curții domnești, ajungând apoi paharnic, stolnic și sluger. Una dintre sarcinile lui Socol a fost supravegherea construcției mănăstirii de la Câmpulung, în anii 1635-1636, unde era înmormântat cel mai timpuriu domn Basarab, și care era înzestrată cu 12 turle și ziduri înalte de șapte metri. Socol avea să calce pe urmele lui Matei Basarab, ctitorind el însuși două biserici, una la Răzvad și alta la Cornățeni. Și-a asumat și misiuni diplomatice importante pentru domnitorul Matei, depunând eforturi serioase pentru întărirea relațiilor cu învecinatul principat al Transilvaniei, pentru a consolida poziția lui Matei Basarab împotriva lui Vasile Lupu din Moldova, care complota cu turcii împotriva sa. Astfel, el a fost trimis în Transilvania pentru a negocia o alianță cu principele Rakoczi, dar și pentru a căuta un posibil loc de refugiu în caz că situația s-ar fi înrăutățit pentru domnitorul muntean.Alianța s-a dovedit a fi vitală, căci, la scurt timp după, sultanul l-a invitat pe Matei Basarab la Constantinopol printr-o scrisoare care nu lăsa nicio urmă îndoială asupra consecințelor unei viitoare nesupuneri:

„Trebuie să faci ceea ce s-a spus, altfel nu vei rămâne nepedepsit. Eu sunt cel care a demolat Bagdadul și pot să te șterg de pe fața pământului. Liderul tătarilor așteaptă un cuvânt din partea mea și se va năpusti asupra victimei mele ca un șoim. Te voi distruge și-i voi aduce pe turci în țara ta. Muezinul se va auzi din bisericile tale”.

Matei Basarab a reușit în final să reziste acestor amenințări, înfrângând chiar un contingent turc în apropiere de Târgoviște. În realitate, turcii nu își doreau să înceapă un război prelungit cu Matei și se temeau că alte ostilități l-ar împinge pe acesta și mai mult către o alianță anti-otomană alături de Transilvania.

În cele din urmă, Socol a fost ucis chiar de o revoltă a soldaților mercenari care îl ajutaseră pe Matei Basarab să-i țină în frâu pe turci. Cerând lefe mai mari, aceștia au ucis un număr de boieri, inclusiv pe Socol și pe fiul său, Cârstea, în drum spre reședința domnescă de la Târgoviște, fiindcă moșiile sale se aflau chiar lângă cele ale domnitorului. Matei Basarab avea să moară un an mai târziu, în 1654, după ce a fost rănit într-o bătălie împotriva rivalului său, domnul Vasile Lupu al Moldovei.

Un nou aranjament între domn și boieri asigură stabilitatea statului vlah

Mare parte a secolului al XVI-lea a fost marcată de comploturi nesfârșite în care au fost implicați mari boieri și diverși candidați la tronul valah, sprijiniți fie de puteri îndepărtate precum Sfântul Imperiu Romano-German, Papalitate sau de Imperiul otoman, fie de învecinatele Moldova și Transilvania. Familia Florescu n-a fost imună la aceste intrigi, iar tragica greșeală a lui Stroe – de a sprijini un candidat rival, dintre Basarabi, la tronul valah în 1539 – avea să ducă la propriul lui sfârșit și aproape la dispariția familiei Florescu. Această dispariție a fost evitată numai prin priceperea cu care sora sa, Maria Bătrâna, a reușit să salveze situația, mai întâi prin recunoașterea fiului său ilegitim, Radu, drept un Florescu, după căsătoria ei cu boierul Cernica, dar și prin atenta evitare a intrigilor valahe și un lung exil în Transilvania.

După această perioadă de instabilitate, fiul ei Radu avea să devină un servitor loial al probabil fratelui său vitreg Mihai Viteazul, luptând alături de el în toate marile campanii împotriva turcilor și ajutându-l în diverse misiuni diplomatice importante. Într-o manieră similară, Socol Florescu l-a servit cu fidelitate, aproape două decenii, pe Matei Basarab, care a ajuns pe tronul valah la scurt timp după moartea lui Mihai Viteazul.

Fără îndoială, principala realizare a statului valah în secolul al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea a fost menținerea existenței sale ca entitate autonomă în Imperiul otoman, într-o vreme în care această putere ajunsese la apogeul său absolut, convertind teritoriile învecinate – Serbia și Ungaria – în pașalâcuri. Până la domnia lui Mihai Viteazul, principalul preț al acestei autonomii a fost o creștere progresivă a tributului (haraci) plătit turcilor, care, potrivit estimărilor, s-a mărit de patru ori în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. La asta se mai adaugă diversele mite pe care candidații la tronul valah trebuiau să le plătească unor funcționari de la Constantinopol pentru a fi aleși (evaluate ca fiind echivalente, ca valoare, cu tributul), precum și costul economic al feluritelor privilegii comerciale oferite negustorilor turci care activau în Valahia. Una dintre consecințele directe ale realizărilor militare ale lui Mihai Viteazul a fost o reducere a tributului în perioada ce-a urmat morții sale.

Deși, la prima vedere, rezistența lui Mihai Viteazul amintește de faptele lui Vlad Țepeș și ale altor domni Basarab timpurii, nu s-a ajuns acolo fără sacrificii.Vlad Țepeș reușise să adune o uriașă armată temporară, oastea cea mare, formată, probabil, din până la 40.000 de oameni, printr-o chemare la arme a țăranilor liberi. Aceasta n-a fost doar eficientă pe plan militar, dar i-a și acordat domnitorului un grad de independență față de boieri, care nu trebuiau să furnizeze soldați din rândul propriilor șerbi. Însă dezvoltarea statului valah în secolul al XVI-lea a presupus și o reducere progresivă a clasei țăranilor liberi, pe măsură ce din ce în ce mai mulți țărani au trecut în șerbie. Astfel, domnitorilor le-a fost tot mai greu să recruteze o armată fără sprijinul boierilor, iar statul a devenit tot mai dependent de mercenarii străini.

Faptul că Socol Florescu a fost ucis de o revoltă a mercenarilor demonstrează riscurile și incertitudinea situației. Deși Radu Florescu nu s-a îmbogățit semnificativ de pe urma serviciului pe lângă Mihai Viteazul, colaborarea apropiată dintre marii boieri precum Radu și Socol Florescu și domnitorii lor este emblematică pentru o nouă orânduire în statul valah, în care prințul depindea mai mult de boieri pentru campaniile militare și, în același timp, trebuia să le acorde din ce în ce mai multe privilegii și moșii. A fost o orânduire nouă, care a adus o mai mare stabilitate în politica internă a Valahiei, dar care depindea tot mai mult de instituția șerbiei.

""