Autor 22514 vizualizări


Banatul a intrat în sfera de influență a Imperiului Otoman după prăbușirea Regatului Maghiar, în urma înfrângerii de la Mohács (1526). Spre deosebire de Transilvania, care a reușit să-și păstreze statutul de principat autonom sub suzeranitatea Porții, Banatul a fost ocupat direct de otomani și transformat într-un vilayet (pașalâc), condus de un beglerbeg. 

În monografia Istoria Banatului Otoman, dr. Cristina Feneșan oferă o abordare nouă, inedită, a istoriei acestei provincii românești, cucerite de Înalta Poartă în 1552. Teritoriile din preajma Timișoarei, delimitate de Dunăre, Tisa și valea Mureșului, au fost împărțite inițial în sandjakuri, apoi au format o provincie separată în cadrul Imperiului, vilayetul Timișoara (1552-1716). 

La fel ca Transilvania, Banatul a devenit vasal al Imperiului otoman după înfrângerea Ungariei, în bătălia de la Mohács (1526). Ambele provincii au intrat oficial sub suzeranitatea Porții pe 4 septembrie 1541, când Ioan Sigismund Zápolya, principele Transilvaniei, respectiv Petru Petrovici, comitele de Timiș, au primit simultan steagul de investitură din partea sultanului Süleyman I. 

În 1551, Banatul și Transilvania s-au alăturat Sfântului Imperiu Romano-German, sfidând suzeranitatea Înaltei Porți. Acest gest l-a determinat pe sultan să decidă ocuparea Timișoarei. În acest scop, beglerbegul Rumeliei, Sokollu Mehmed pașa, a condus o expediție eșuată, în toamna anului 1551. Ofensiva otomană în Banat și Ungaria a fost reluată în anul următor, sub conducerea vizirului Kara Ahmed pașa. În vara anului 1552, oștile otomane au devastat Banatul de câmpie, ocupând principale puncte strategice, cetățile Timișoara și Lipova. Timișoara a capitulat pe 25 iulie, în schimbul retragerii pașnice a populației și a garnizoanei care apăra orașul. Însă Ahmed pașa a încălcat înțelegerea, apărătorii orașului fiind masacrați, iar comandantul garnizoanei, Ștefan Losonczy, a fost decapitat. 

Consolidarea ocupației otomane

După ce au ocupat Banatul, otomanii au trecut la organizarea noului vilayet al Timișoarei și la integrarea noilor ținuturi în structurile imperiului. Kara Ahmed pașa a fost însărcinat cu supravegherea recensământului fiscal (tahrir), o acțiune sistematică de verificare și înregistrare a tuturor veniturilor impozabile și a populației, în scopul trecerii tuturor mijloacelor de venit în proprietatea statului și a fiscului otoman. 

Ocupația otomană a schimbat fundamental sistemul de proprietate a pământului, fiind introdus timar-ul, un sistem de posesiune fragmentată, în care statul, spahii și țăranii aveau drepturi simultane asupra terenurilor agricole. Acest sistem a fost introdus în vilayetul Timișoara ca urmare a ordinului expres al sultanului Süleyman I, din 6 august 1552, prin care îl însărcina pe Kara Ahmed pașa să distribuie loturile de pământ care să aducă un venit anual de peste 100.000 de aspri, pentru a acoperi cheltuielile necesare întreținerii spahiilor. Doar o mică parte din soldații garnizoanelor vilayetului Timișoara erau plătiți cu bani trimiși de la Istanbul. Cei mai mulți erau remunerați din veniturile încasate de pe urma loturilor de pământ conferite temporar, în schimbul obligației de a presta serviciul militar (timar – n.r.). Acest sistem de plată a rămas în vigoare până în 1570, când a fost schimbat radical. 

Consolidarea ocupației otomane în Banat s-a produs și prin integrarea localnicilor creștini în rândul clasei askeri, elita administrativă imperială, proces treptat și de lungă durată. Cei care doreau să acceadă în rândurile acestei clase de elită nu erau obligați să se convertească la Islam. Un supus nemusulman putea să devină membru al clasei askeri, prin decret imperial, pentru fapte deosebite de arme. Această clasă dominantă avea un caracter de castă. Un individ care își pierdea funcția în ierarhia administrativ-militară nu era exclus din clasa askeri. 

Ocupația otomană în Banat a fost consolidată și prin colonizarea unor grupuri musulmane de origine turcică sau balcanică în centrele urbane ale vilayetului Timișoara. Până la izbucnirea războiului cu Iranul de la începutul secolului al XVI-lea, Poarta a deportat în teritoriile proaspăt cucerite din Balcani populații islamizate provenite din Anatolia și Asia Centrală. Spre deosebire de alte regiuni din Peninsula Balcanică, colonizate până în secolul al XV-lea, în vilayetul Timișoara au fost dislocate grupuri de funcționari militari și religioși, meșteșugari, negustori și învățați din ținuturile învecinate. Aceste grupuri erau formate din populație balcanică, mai ales bosniacă, recent și incomplet islamizată. Colonizările urmăreau schimbarea caracterului demografic al centrelor urbane din Banat. 

În 1552, Timișoara a devenit centrul administrativ, militar, judiciar și fiscal al noului vilayet condus de Kasim pașa. Această alegere s-a datorat atât unor motive de eficiență și funcționalitate, cât și unor interese strategice de moment ale autorităților otomane. Aceste interese au determinat ulterior deplasarea centrului administrativ, în scopul refacerii unor centre urbane de interes strategic. Spre exemplu, orașul și cetatea Lipova au fost ocupate de otomani și transformate într-o bază strategică de pe valea Mureșului. Kasim pașa a solicitat autorității centrale de la Istanbul să aprobe mutarea reședinței beglerbegului de la Timișoara la Lipova, invocând argumente de natură economică și teritorială. „Dacă beglerbegul vilayetului ar sta la Lipova, atunci ținuturile de la hotare ar putea fi lesne cârmuite iar provincia ar înflori”, scria Kasim pașa, în argumentarea sa trimisă Divanului imperial pe 1 decembrie 1555. Având în vedere că această cerere a beglerbegului corespundea planurilor de extindere a granițelor vilayetului, centrul său administrativ a fost mutat pentru doi ani la Lipova, pentru ca apoi să revină la Timișoara. Și în a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-a produs o situație asemănătoare:după cucerirea cetății Oradea (1660) și până în anul 1684, reședința beglerbegului a oscilat între Ineu și Timișoara. 

Granițele vilayetului Timișoara 

În urma transformării Banatului de câmpie în vilayet și a instaurării stăpânirii otomane asupra regiunii dintre Dunăre și Tisa, până la Crișul Negru și Crișul Repede, a fost amputat teritorial și principatul Transilvaniei, frontierele noii unități administrativ teritoriale otomane fiind extinse în dauna sa. Când au stabilit hotarul dintre noul vilayet și Transilvania, turcii au ținut cont de relief și de obstacolele naturale. Granița trecea de-a lungul lanțului muntos din stânga râului Timiș, apoi pe valea râului Pogăniș, până la Apadia. De aici, hotarul se îndrepta spre nord-vest, până la Buziaș, apoi spre nord-est, până la Belinț. 

Ca urmare a expediției otomane din 1566, când a fost cucerită cetatea Gyula, Poarta a extins teritoriul vilayetului Timișoara, înglobând mai multe cetăți și teritorii care aparțineau Transilvaniei, Ineu, Șiria, Beliu, sudul comitatului Bihor, precum și cea mai mare parte a comitatului Zarand. Transilvania s-a alăturat războiului antiotoman declanșat de Mihai Viteazul în 1594, având ca scop și redobândirea unor cetăți încorporate vilayetului Timișoara. Principatul a reușit să recâștige cetățile Lipova, Șoimuș, Arad, Șiria, Pâncota, Ineu, Vărădia de Mureș, Făget, Margina și Mănăștiur. În secolul al XVII-lea, turcii au recuperat treptat cetățile și teritoriile pierdute în dauna Transilvaniei. Poarta a ocupat din nou Lipova (1616), precum și cetățile, Șoimuș, Vărădia de Mureș, Variaș, Făget, Margina, Arad, Securiș și Mănăștiur, acesta fiind prețul plătit de principele Gabriel Bethlen pentru a evita ocupația otomană a Transilvaniei și a-și păstra domnia. Pierderea Lipovei a crescut rolul jucat de cetățile Ineu și Oradea în apărarea Transilvaniei. 

Poarta a profitat de războiul antiotoman declanșat de principele Gheorghe Rákóczi al II-lea pentru a include în vilayetul Timișoara cetățile Ineu și Dezna (1658), aproape tot comitatul Zărand și banatul Lugojului și Caransebeșului. În urma campaniei din 1660, turcii au ocupat și cetatea Oradea, cel mai important centru strategic din vestul Transilvaniei. În numai doi ani, Poarta a distrus tot sistemul defensiv din vestul principatului și i-a redus teritoriul cu o treime. Ulterior, otomanii au înființat în zona Bihor vilayetul Oradea (1661-1692), cu un rol strategic deosebit.

Condominiul osmano-transilvan 

Condominiul a reprezentat o formă de împărțire a controlului unui teritoriu între cuceritori și cuceriți. Deși nu a fost o practică curentă în Imperiul otoman, acest fenomen a reflectat limita atinsă de forța sa de expansiune. Timp un secol și jumătate, dominația Porții în Europa Centrală a stat sub semnului conflictului politic și militar aproape permanent cu Sfântul Imperiu Romano-German. 

După distrugerea Regatului Maghiar, Imperiul otoman nu a fost niciodată capabil să-și impună dominația exclusivă asupra Europei Centrale, nereușind nici să obțină o victorie decisivă, nici să colonizeze sistematic teritoriile cucerite. Un asemenea condominiu a apărut în momentul înființării vilayetului Timișoara, reflectând raportul dintre forța Porții și capacitatea de rezistență a principatului Transilvaniei, precum și gradul de stabilitate a relațiilor dintre cele două părți. Încorporarea Banatului în Imperiul otoman nu a rupt legăturile străvechi cu ținuturile care au rămas sub autoritatea principelui Transilvaniei și nici funcționarea comitatelor, vechile instituții administrative. 

Principalul aspect al condominiului osmano-transilvan este reprezentat de lupta pentru proprietatea pământului. Nobilimea locală, fostă proprietară de moșii, nu a renunțat la pământurile sale și le-a revendicat de câte ori s-a ivit ocazia. De asemenea, principii Transilvaniei nu ezitau să răsplătească meritele militare cu danii de sate în comitatele Timiș, Cenad și Arad, teritorii încorporate în vilayetul Timișoara. Din punct de vedere geografic, zona de dublă stăpânire a fost reprezentată atât de regiunile de graniță dintre vilayetul Timișoara și principatul Transilvaniei, respectiv ținutul cetății Gyula, Zărand (Ineu, Dezna, Beliu, Tăuți), Hunedoara. Durata fenomenului de condominiu și fluctuațiile sale au depins de menținerea sau pierderea unor enclave și a unor puncte strategice din regiunile de graniță, precum cetatea Gyula (1566). Principii Transilvaniei puteau colecta dări din comitatele aflate sub control otoman, profitând de prezența garnizoanei imperiale la Gyula. De asemenea, împăratul romano-german Ferdinand I a impus dări în comitatele din nordul vilayetului Timișoara, pentru întreținerea garnizoanei. 

În ceea ce îi privește pe otomani, condominiul era de neconceput pe teritoriile vilayetului Timișoara. Apariția și menținerea condominiului osmano-transilvan a fost strâns legată de menținerea sistemului de fortificații din sud-vestul și vestul Transilvaniei. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta a dus o politică consecventă de distrugere a acestui sistem defensiv, urmărind să împiedice formarea bazelor militare capabile să apere și să extindă fiscalitatea transilvană. 

Prințul Eugeniu de Savoia

Prințul Eugeniu de Savoia

Islamul în Banat

Instaurarea stăpânirii otomane asupra Banatului a condus la o schimbarea a structurii etnice și religioase a orașului Timișoara, fără a elimina însă populația locală. Introducerea administrației otomane a fost realizată cu ajutorul funcționarilor și militarilor musulmani din Peninsula Balcanică. Noua stăpânire a impus limba oficială turcă. Islamul a fost introdus în Banat de trupele și autoritățile musulmane. După cucerirea Banatului, numeroase biserici creștine din centrele urbane au fost transformate în geamii (djami), lăcașuri de cult musulmane. Cele mai însemnate biserici din Timișoara au fost adaptate cerințelor cultului islamic, imediat după cucerirea cetății. Cronicarul Mustafa Djelelzade, care a luat partea la campania otomană din vara anului 1552, relatează o astfel de modificare:„În acea zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ordia (oastea – n.r.) turcă a luat cetatea. De aceea, bisericile sale au fost transformate în djami, clopotele au fost aruncate din clopotnițele cu turnuri şi s-a început citirea ezanului (chemarea la rugăciune – n.r.)”. 

În unele localități, spre exemplu Cenad, după îndepărtarea clopotelor, clopotnițele au devenit minarete. „Înăuntrul cetății se află patru djamii mari cu minaretele transformate din clopote de biserică”, notează faimosul călător otoman Evliya Çelebi, care a vizitat Banatul în 1660. Spre deosebire de construcția unui lăcaș de cult nou, adaptarea bisericilor la cerințele cultului islamic reprezintă o acțiune simplă și rapidă, necesară impunerii stăpânii otomane. 

În însemnările sale de călătorie, Çelebi a insistat asupra obligativității întemeierii unei djamii sau case de rugăciuni (mesdjid) în orice loc fortificat. Acest lăcaș reprezenta nucleul oricărei așezări musulmane, deși uneori avea dimensiuni simbolice. Cu excepția câtorva lăcașuri de cult din Timișoara (patru djamii și un mesdjid), care erau finanțate în parte cu sume plătite direct de vistieria otomană, celelalte lăcașuri de cult funcționau datorită instituției islamice a vakif-ului (fundația pioasă). Constituite din inițiativă privată, aceste fundații pioase aveau atât un rol religios, de mântuire a sufletului, cât și un rol social, de ajutorare a săracilor aflați în nevoie, îndeplinind din cele mai vechi timpuri un rol echivalent serviciilor sociale actuale. 

Djamiile nu erau doar lăcașuri de cult, ci aveau și scop educativ, fiind centre de învățământ. În vilayetul Timișoara, copiii musulmani beneficiau de o instrucție care se desfășura în două cicluri consecutive, reprezentate de mekteb (școala elementară) și medresă (școala teologică medie și superioară). În cadrul mektebului, elevii învățau științele Islamului, Coranul și exegeza sa, în timp ce științele filozofice figurau în programele medreselor. La absolvirea primului ciclu de învățământ, elevii cu o memorie foarte bună deveneau hafiz, cuvânt arab care desemnează o persoană care a memorat integral Coranul, în ciuda faptului că nu învățau limba arabă clasică în școală. Nu există date precise cu privire la distribuția școlilor elementare în vilayetul Timișoara. Din însemnările de călătorie ale lui Evliya Çelebi aflăm că, la nivelul anului 1660, la Timișoara funcționau 7 mekteburi, iar la Oradea și Cenad câte 4. În mod surprinzător, călătorul otoman nu oferă nicio informație despre existența medreselor în Timișoara, cu toate că statele de plată ale garnizoanei și personalului administrativ al cetății din perioada 1633-1634 menționează nume ale profesorilor din aceste instituții de învățământ. 

Pierderea teritoriilor otomane din Europa Centrală ca urmare ca urmare a ofensivei imperiale după eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei (1683) a dus la refugiul, la Timișoara, a unor clerici musulmani din Ungaria. Astfel, s-a creat un nucleu mai puternic de învățați musulmani, în comparație cu epoca de maximă expansiune și stabilitate a Imperiului otoman. Cu toate acestea, în cei 164 de ani în care Banatul s-a aflat sub stăpânire otomană, Islamul nu a prins rădăcini în rândul populației locale creștine.

Vilayetul Timișoara a fost desființat în urma războiului austro-turc din 1716-1718. Trupele monarhiei Habsburgice, conduse de prințul Eugeniu de Savoia, au învins în bătălia de la Petrovaradin (5 august 1716). Poarta a pierdut de facto controlul asupra Banatului în octombrie 1716, când trupele imperiale au ocupat Timișoara. Situația a fost consfințită de Tratatul de la Passarowitz (Pojarevăț, în limba sârbă), care a fost încheiat la 21 iulie 1718 și a pus capăt războiului. Conform tratatului, Imperiul Otoman a cedat Banatul, Oltenia, nordul Serbiei (inclusiv Belgradul) și nordul Bosniei în favoarea Casei de Habsburg. 

Sursă: Cristina Feneșan, Istoria Banatului Otoman. Vilayetul Timișoara, Editura Academiei Române, București 2016