„Tigrul Alb”: un film despre Spaimele Rusiei de azi, de ieri și dintotdeauna

Autor 59596 vizualizări


Știind de preocuparea mea pentru Rusia, Rodica Stănoiu, fost ministru al Justiţiei, cu care am făcut câteva excelente dialoguri tv, mi-a atras atenţia asupra peliculei „Tigrul alb”. De fapt, ca să fiu mai exact, Rodica Stănoiu mi-a zis de „Tigrul alb” în contextul unei discuţii telefonice despre folosirea de către ruşii de azi, pentru a desemna duşmanul din Marele Război pentru Apărarea Patriei, a termenului de nazişti şi nu de nemţi. Vorbindu-i despre asta fostei ministre, m-am referit de îndată la poziţia publică sovietică faţă de cotropitorii din Cel De-al Doilea Război Mondial.

Din 22 iunie 1941,  până la mijlocul lui iulie 1942, când tăvălugul nemţesc se îndrepta fluierind vesel spre Stalingrad, cotropitorii se numeau nazişti. În vara lui 1942, o dată cu alte măsuri luate de Stalin pentru a transforma un război până atunci ideologic în ceea ce era de-adevăratelea – un război mai mult decât de apărare a teritoriului naţional, un război de supravieţuire a neamului rusesc – Ordinul Nici un pas înapoi!, desfiinţarea postului de Comisar politic în Armata Roşie, introducerea ordinelor şi gradelor ţariste, deschiderea bisericilor) naziştii au devenit nemţi.

Semnalul a fost dat de articolul lui Ilya Ehrenburg din „Krasnaia Zvezda”, ziarul Armatei Roşii, din 24 iulie 1942, intitulat „Ucide-l!” După evocarea câtorva scrisori nemţeşti în care apar cruzimi  oribile pe teritoriul  rusesc ocupat, textul devine Manifest arzând:

„De acum încolo, pentru noi, Nemţii nu mai sunt fiinţe umane. De acum încolo, pentru noi, cuvântul Neamţ a devenit cel mai teribil blestem. De acum încolo, pentru noi,  cuvântul Neamţ va descărca automat arma. Să nu mai spunem nimic. Să nu ne mai indignăm. Să ucidem! Dacă n-ai omorât un Neamţ într-o zi, ziua ta e pierdută. Dacă nu omori un Neamţ, el te va omorî. Dacă nu poţi ucide un Neamţ cu glonţul, ucide-l cu baioneta... Dacă ai ucis un Neamţ, ucide imediat un alt Neamţ;nimic nu-i mai reconfortat azi pentru noi decât să vedem cadavre de Nemţi. Nu număra zilele! Nu număra kilometrii!

Numără un singur lucru:Nemţii pe care i-ai ucis!

Ucide-l pe Neamţ! E ceea ce-ţi cere bătrîna ta mamă. Copilul te imploră:Ucide-l pe Neamţ! Ucide-l pe Neamţ! E ceea ce strigă pămîntul tău natal. Nu uita. Nu uita scopul: Ucide!”

La Stalingrad descoperisem că Nemţilor le luaseră locul din nou Naziştii. Despre asta îi zisesem Rodicăi Stănoiu la telefon, adăugând, amuzat, că ruşii făceau acum negoţ cu nemţii, care nu mai erau naziştii din Al Doilea Război Mondial. Şi mai era o explicaţie la transformarea Nemţilor în Nazişti, dibuită din discursurile oficialilor ruşi la Cernemonia de inaugurare a Cimitirului de Onoare al Militarilor români, la care participasem. Formula Nazişti putea acoperi acum şi pe duşmanii ucraineni, şi pe alţi duşmani din lume, denunţaţi că râvnesc la Măreaţa Rusie. Pe fundalul acestei discuţii, Rodica Stănoiu m-a întrebat dacă am văzut „Tigrul alb” şi, la răspunsul meu că Nu!, a exclamat de parcă aş fi pierdut ocazia s-o am de logodnică pe Brigitte Bardot tînără:

– Cum, nu l-aţi văzut?

Trebuie neapărat să-l vedeţi!

Să-l vedeţi şi să luaţi aminte la final.

E fabulos!

Generalul sovietic Gheorghi Jukov,  lânga un tanc T 34

Generalul sovietic Gheorghi Jukov, lânga un tanc T 34

Transpunerea temei Moby-Dick-Balena Albă-în decorul  Marii conflagrații mondiale

Cum până atunci vorbisem cu ea despre reevaluarea Nemţilor de către Ruşii lui Vladimir Putin, am rămas convins din discuţie că finalul „Tigrului alb” era o reabilitare a Nemţilor din al Doilea Război Mondial. Atât de încredinţat eram de asta că, înainte de a pune DVD-ul, tăifăsuind cu cineva despre transformarea Nemţilor în Nazişti, am invocat finalul din „Tigrul alb!”

Mosfilm, compania care şi-a păstrat emblema din anii sovietici – Muncitorul şi Ţărăncuţa, Ciocanul şi Secera, dovedind încă o dată un surprinzător pragmatism rusesc – a scos acest film pe 3 mai 2012, în ajunul Zilei Victoriei asupra Germaniei. Regizorul Karen Şahnarazov i-a zis peliculei „Un film mistico-fantastic de război”. Criticii străini susțin că e vorba de transpunerea temei Moby-Dick-Balena Albă-în decorul  Marii conflagrații mondiale. A costat 11  milioane de dolari. Fiind un film despre al Al Doilea Război Mondial, filmările cu tehnică de luptă s-au făcut pe platourile Mosfilm, companie care deține cea mai bună recuzită din lume în materie de Marele Război.

Rusia a propus filmul pentru Oscarul din 2013, capitolul „Cel mai bun film străin”. Am văzut „Tigrul alb” de două ori. O dată ca spectator pur şi simplu, cucerit de acţiune. A doua oară ca un cunoscător al artei ruseşti, dar şi al Istoriei. Din punct de vedere istoric, la capătul unui efort de documentare, am reuşit să stabilesc coordonatele corespunzând din realitate. Ca să mă exprim în termenii folosiţi de un clăpăug la Bacalaureat, acţiunea filmului se petrece un timp în hotarele operaţiunii ruseşti Bagration, desfășurată  între 22 iunie 1944 şi 24 august 1944, şi se încheie cu cucerirea Berlinului, prin Capitularea din 2 mai 1945.

Deși din film e greu de stabilit cu precizie în ce sector și în ce etapă a operațiunii apare și se dezvoltă istoria cu Tigrul alb, atât locurile invocate-Kornilovka, Bobruisk,  Mlaștinile Pripet, Vistula-, cât și unele personaje-Mareșalul Gheorghi Jukov-trimit la operațiunea Bagration, cea mai mare operațiune militară a anului 1944, pe nedrept trecută în plan secund, în favoarea Marii Debarcări-6 iunie 1944-de  cercetătorii occidentali.

Mareşalul Jukov e reprezentantul Stavka pentru operaţiunea Bagration.  Operaţiunea cu nume de cod Bagration, dat de Stalin în amintirea prinţului georgian Piotr Bagration, general rus mort în bătălia de la Borodino cu Napoleon, a început pe 22 iunie 1944, cu prilejul aniversării intrării în război a Rusiei. Multe studii includ în operațiune și ofensiva Lvov-Sandomir, din sudul Ucrainei, precum și ofensiva Iași-Chișinău din 20 august 1944. Scopul uriașei Operațiuni, întinse pe sute de kilometri, e din punct de vedere militar, eliberarea teritoriului  Rusiei, Belarusiei și Ucrainei, iar din punct de vedere politic dobândirea de către Stalin față de Aliați a unui enorm avantaj la Conferința de la Yalta.

Istoricul Antony Beevor realizează o descriere fascinantă a operațiunii în  opera sa monumentală Al Doilea Război Mondial, apărută în 2012, tradusă în 21 de limbi și vândută în 5 milioane de exemplare. Rușii  au aruncat în luptă 15 armate, cu 1.670.000 de oameni, 6.000 de tancuri, 30.000 de tunuri și 7.500 de avioane.

La finele ei, Armata Roșie înaintase 500 de kilometri spre Berlin. Operațiunea – compusă din 5 ofensive-a fost prefațată de acțiuni spectaculoase în spatele frontului nemțesc de partizanii bieloruși și marcată de Maskirovka (inducerea în eroare a adversarului).  Pe parcursul Operațiunii sunt eliberate primele lagăre de concentrare germane-Maidanek și Treblinka-, moment de dezvăluire planetară a crimelor naziste.

 Operațiunea e în strânsă legătură cu soarta României nu numai prin Ofensiva Iași-Chișinău, care duce la lovitura de stat de la 23 august 1944, dar și prin mutarea de către Hitler, de pe Frontul românesc, a 4 divizii de blindate și a 6 divizii de infanterie pe Frontul de Nord-Vest, ceea ce a dus la slăbirea cumplită a dispozitivului de apărare a României.

Filmul se deschide cu o secvenţă de după o bătălie soldată cu retragerea nemţilor.  Pe lângă morţi şi răniţi, ruşii îşi strâng şi tancurile de pe câmpul de luptă. Un tanchist venit să mişte din loc un tanc lovit de nemţi iese prin turela deschisă zicând celor din jur:

„– Nu i se desprind mîinile conducătorului!”

Ceilalţi se uită prin deschizătura tancului. Înăuntru se vede mecanicul, negru de carbonizat ce e, stând cu mâinile încleştate pe manete. Când ceilalţi se uită la el, deschide ochii.

Secvenţă din filmul „Tigru Alb”,  regizat de Karen Şahnarazov

Secvenţă din filmul „Tigru Alb”, regizat de Karen Şahnarazov

Din Real se plonjează direct în Fantastic

Avem aici un prim moment dintr-o serie care face pelicula operă de artă. Din Real se trece în chip rusesc, adică, firesc, în Fantastic. Procedeul se întîlneşte la Gogol şi la urmaşul acestuia Mihail Bulgakov. În Maestrul şi Margareta, romanul celebru al lui Mihail Bulgakov, Diavolul îşi face apariţia sub întruchiparea lui Wolland în atmosfera realistă, meschină chiar a părculeţului Patriarşie Prudî din Moscova. Şi în „Tigrul alb”, elementul fantastic – un tanchist ars tot care continuă să conducă tancul – se iveşte în plin plan realist. Tanchistul e pus pe foaia de cort şi dus la postul de prim ajutor. Medicul şi sora nu-i dau mai mult de două ore de trăit:Are arsuri de 90%.  Cu toate acestea, tanchistul se însănătoseşte în chip miraculos. Suferă însă de o amnezie aparte. Nu-şi aminteşte nimic în afara ultimelor secvenţe. Nici numele, nici familia, nici locul. Cei de la spital îl botează Ivan Ivanovici Naidionov. Naidionov adică Găsitul, pentru c-a fost găsit în tanc, Ivan Ivanovici, pentru că Ivan e un nume rusesc tipic. La Comisia de după spital e trimis pe front, în linia întâi şi nu scos din Serviciul militar,  deoarece e tanchist, iar  Ordinul lui Stalin e clar:De tanchişti e nevoie pe front.

Următoarea secvenţă marchează o nouă trecere firească din real în fantastic. O garnitură cu tanchişti şi tancuri noi s-a oprit într-o gară. Pe o altă garnitură sunt tancuri ruseşti scoase din luptă de inamic. Secvenţa îl surprinde pe Ivan Naidionov urcat pe o platformă care transportă un tanc distrus. Doi ofiţeri se apropie de platformă, curioşi să afle ce face acolo soldatul. Tanchistul le spune, după ce coboară, cu un glas monoton, tipic relatării exacte, că tancul de pe platformă a fost distrus de un Panzer:„El mi-a povestit. L-a ars Tigrul alb care m-a ars şi pe mine”, adaugă Ivan. Unul dintre ofiţeri, mai mare în grad, se întreabă cum de trimit pe front astfel de nebuni. Celălalt îi spune însă respectuos că el a auzit de Tigrul Alb:„Se zice c-ar fi un fel de fantomă”.

Introdus astfel în ţesătura realului, tancul fantastic devine personajul principal al filmului. Existenţa tancului legendar e confirmată de preocupările celor din conducerea Armatei Roşii. Maiorul Aleksei Alekseievici Fedotov, adjunctul şefului de la Contrainformaţiile Armatei conduse de generalul Mikhail Efremovici Smirnov, Departamentul care se ocupă de interogarea prizonierilor, e surprins în următoarea secvenţă întrebînd un ofiţer neamţ, prin translator, despre Tigrul alb. Prizonierul dezvăluie ce i-ar fi zis un alt neamţ. Şi anume că în bătălia de la Bobruisk, tancurile nemţeşti au fost atacate de tancurile ruseşti:„Erau peste 20. Părea că o să măture totul în calea lor. Dar a apărut în flanc un tanc, Tigrul, vopsit în alb. A început să nimicească tancurile ruseşti, unul câte unul. I-au trebuit cam 10 minute ca să distrugă acele tancuri. După care a dispărut.”

„Nu aveţi cum să distrugeţi acest Diavol alb” – conchide ofiţerul.

– De ce? întreabă maiorul de la Contrainformaţii.

„Pentru că e triumful spiritului german” – răspunde ofiţerul neamţ.

Bătălia de la Bobruisk a avut loc în realitate, ca moment al operațiunii Bagration. S-a desfăşurat între 23-28 iunie 1944 şi s-a încheiat prin zdrobirea nemţilor. La Bobruisk a luptat, ca ofițer de Artilerie, și Alexandr Soljenițîn.

Afiș de promovare în limba rusă al filmului „Tigrul Alb”

Afiș de promovare în limba rusă al filmului „Tigrul Alb”

Mareşalul Gheorghi Jukov ia Legenda în serios

Anchetarea ofiţerului german de către adjunctul Contrainformaţii al Armatei trimite la împlântarea fantasticului în real. Pentru eşaloanele superioare ale Armatei Roşii, Tigrul Alb există şi constituie o preocupare de prim rang. Cea mai bună dovadă e abordarea chestiunii la o şedinţă condusă de însuşi mareşalul Gheorghi Jukov, trimisul Stavka pentru operaţiunea Bagration, care a cuprins şi ofensiva Lvov-Sandomir, dar şi ofensiva Iaşi-Chişinău.  La şedinţă se recunoaşte că Tigrul alb a ras batalioane întregi de tancuri ruseşti. A apărut prima dată în mlaştinile Pripet. Toate tancurile Tigru s-au împotmolit în mlaştină, dar el nu. Apare în spate, loveşte şi dispare. Luând în serios existenţa Tigrului Alb, Gheorghi Jukov ordonă crearea unui Tanc rusesc special, bazat pe T-34, care să-l vâneze pe cel german și formarea unui echipaj. De alegerea echipajului şi vânarea Tigrului Alb se va ocupa însuşi maiorul Fedotov. Discuţia dintre Fedotov şi Ivan Naidionov, recomandat drept cel mai bun tanchist al Armatei, aduce noi amănunte despre Tigrul alb.  Ivan Naidionov are o pricină personală cu tancul legendar. I-a distrus tot batalionul. Potrivit spuselor sale, Tigrul alb e un tanc mort, fără echipaj. Un tanc căruia nu-i este frică. Nu ratează ţinta. Ivan Naidionov e un personaj fabulos. Maiorul Fedotov îl surprinde închinîndu-se unui Dumnezeu al tancurilor.

Potrivit lui Ivan, acest Dumnezeu stă în nori, pe tronul său, în combinezon de tanchist, cu cască de tanchist. În jurul lui se văd tancurile distruse în luptă. Dumnezeul tancurilor are un T-34. Când intră în el, pe Pămînt începe să tune şi să fulgere. Tot Ivan Naidionov pretinde că stă de vorbă cu tancurile. Doar el le aude. Tancurile îi spun cum să se ferească de tancurile dușmane. Echipajul mai cuprinde şi un servant şi un ochitor.  Cei mai buni din Armată. În film, cei doi sunt astfel prezentaţi încât să fie oameni normali prin raportare la anormalul Ivan. Ochitorul umblă după muieri, iar servantul bea de stinge. Ivan nu bea, nu mănîncă, în afara unei coji de pîine, e obsedat de Tigrul alb.

Se pune la cale un fel de capcană împotriva Tigrului Alb, despre care Ivan Naidionov e convins că pândeşte în Pădurea Kornilovka, din apropiere. Într-adevăr, Tigrul alb apare din Pădure, pe muzică de Wagner, distruge Tancul capcană şi loveşte tancul lui Ivan (fără să-l distrugă însă), după care dispare. Generalul Smirnov îi raportează lui Jukov că Tancul a dispărut, lângă Pădurea Kornilovka, terminată în mlaştină. Deşi Tigrul dispare în pădure, Ivan e convins că o să apară. Aşteaptă declanşarea ofensivei. Şi, într-adevăr, când se declanşează ofensiva pentru trecerea Berezinei, deşi toţi erau convinşi că Tigrul alb s-a scufundat în mlaştini, Tancul legendar apare. Cum el reuşeşte să facă prăpăd printre tancurile ruseşti, ofensiva e oprită.

Ivan Naidionov pleacă în căutarea Tigrului Alb, îl găseşte la capătul unui sat rusesc pustiit şi angajează un duel ca-n westernuri. Când să-i dea lovitura fatală, servantul îi spune că li s-a înţepenit tunul. Ivan iese din tanc şi trage în Tigrul alb cu pistolul, până i se termină gloanţele. Următoarea secvenţă se petrece în adăpostul generalului Mikhail Efemovici Smirnov,  după trecerea Vistulei.  Maiorul Fedotov îi spune că Tigrul alb a dispărut. La obiecţiile generalului că-n tanc sunt oameni, Fedotov îi răspunde că e un tanc fără echipaj.  Venind vorba de Ivan, care aude glasul tancurilor, generalul îl întreabă pe interlocutor cum de n-a auzit Ivan tancul său vorbind înainte de a fi ars. Maiorul Fedotov răspunde avansând un simbol al filmului:Ivan Naidionov e un rus care a ars aproape complet şi, când şi-a revenit, a fost un alt om.

Rusul – ne sugerează filmul – a ars în cel de-al Doilea Război Mondial şi a devenit un alt om. La simbol trimite și Tancul, Mașinărie nemțească fără suflet,  în confruntare cu Ivan, rusul,  care are suflet. Finalul filmului aduce în prim-plan simbolul. După secvenţe magistrale cu Capitularea, cu coloanele de prizonieri nemţi duşi între puşti ruseşti printre ruinele Berlinului, cu soldaţi ruşi stând pe margine şi uitîndu-se, îl vedem pe Fedotov, promovat între timp colonel, luând-o cu maşina printre ruine şi ajungând undeva la marginea oraşului.

Aici e un tanc sovietic. În el, se aude bocănind Ivan Naidionov.

Tanc german Tiger I

Tanc german Tiger I

Tancul simbolic o să apară!

Tanchistul iese, chemat de colonel, îi cere o ţigară şi în timp ce amîndoi fumează are loc următorul dialog emblematic:

„Ivan:-Am reparat un cablu.

– Colonelul Fedotov:-Văd că eşti echipat complet de luptă.

– Da, să trăiţi! Chiar şi mai mult. Am încărcat încă paisprezece.

– Unde e echipajul?

– Unde să fie? Ştiţi unde. Am învins”.

Colonelul simte nevoia să-l avertizeze pe Ivan:

„– Războiul s-a terminat, Naidionov.

Auzi, Ivan?

Războiul s-a terminat. Gata!”

Răspunsul lui Ivan Naidionov:„Până când nu-l ard, războiul nu se va termina, tovarăşe colonel”.

Colonelul intervine:„Nu mai este. După bătălia de la Vistula, nu mai este.”

E interesant că Tigrul alb dispare în clipa când ruşii trec frontierea Rusiei şi ajung în Polonia.

Simbolul e limpede:E un duşman care atacă Rusia şi nu unul care se războieşte cu Rusia în afara teritoriului naţional.

Răspunsul lui Ivan:

„– El aşteaptă... Aşteaptă. O să aştepte 20 de ani, 50 de ani, chiar şi o sută de ani... Şi o să apară. Trebuie să fie distrus. Ştiţi bine că acest lucru trebuie făcut.”

Se aude muzica lui Wagner. Ivan dispare în tanc. Când să se urce în maşină, colonelul, unul dintre cei care cred în  Tigrul alb, întoarce capul şi, în marginea păduricii, vede schiţându-se dintr-un fum alb, dintre cele scoase de un blindat în mers, Tancul fantomă. Finalul vine să întărească simbolul. Aflat la reşedinţa sa de la Berghof, Hitler se confesează. E de fapt fantoma lui Hitler.

Hitler începe prin a mărturisi că ştie ce se va întîmpla de acum încolo, după Capitularea necondiţionată:

„Biata Germanie!

Şi noi, eu şi Germania, vom fi în faţa lumii nişte monştri”.

„Dar – ţine Hitler să pună lucrurile la punct – noi am avut curajul să punem în aplicare ceea ce visa Europa”. Ceea ce au înfăptuit el şi Germania – susţine Hitler – sunt visele europenilor, vise pe care aceştia n-au avut curajul să-l spună public.

Primul îl vizează pe evrei. Al doilea, Rusia:„Toată viaţa lor s-au temut de acea ţară întunecată şi sumbră, din Est, de acel centaur gigant, sălbatic şi străin Europei – Rusia!” Prin urmare – încheie Hitler din film – atât în chestiunea evreilor cât şi în cea a Rusiei, el şi Germania au spus:„Haide să rezolvăm aceste două probleme. Să le rezolvăm o dată pentru totdeauna. Am conceput noi, oare ceva nou? Nu! Noi doar am lămurit problemele pe care întreaga Europă le voia clare!”

Secvenţa cu tanchistul încărcat de simboluri (se numeşte Ivan, nume tipic rusesc, a ars în Războiul cu nemţii şi a devenit un alt om) ar lăsa impresia unui film artistic (excepţional, zic eu!) pus sub semnul unui simbol:Rusia trebuie să fie vigilentă tot timpul, pentru că Germania poate fi un pericol pentru ea.

Ceva în genul propagandei sovietice, de pe vremuri – Pericolul revenirii Nazismului în RFG! Finalul modifică radical mesajul filmului:Rusia de azi trebuie să fie vigilentă nu numai faţă de Germania, ci şi faţă de întreaga Europă, ba chiar şi faţă de întreaga lume. S-a discutat mult în Rusia dacă Imperiul de la Răsărit aparţine sau nu Europei. Filmul ne transmite mesajul că Rusia nu aparţine Europei sau, mai bine zis, că Europa nu consideră Rusia ca aparţinând Europei. E aceasta credinţa Europei în chestiunea Rusiei? Greu de răspuns.

Mai uşor de răspuns e la întrebarea:Ce cred ruşii despre cum e văzută ţara lor de către Europa, mai ales de către Europa Occidentală? Filmul, finanţat de Ministerul Culturii al Federaţiei Ruse, propus de Rusia să reprezinte ţara la Premiile Oscar, dă un răspuns:Ruşii cred că ţara lor e văzută de Europa, de Occident, în general, ca un Duşman misterios care trebuie învins o dată şi-odată.

Din această convingere a ruşilor s-a ivit şi a crescut atingând proporţii politica lui Vladimir Putin, venită după rătăcirile Rusiei din perioada Boris Elţîn. 

Spaima Rusiei de încercuire

Cea mai importantă stare de spirit a ruşilor a constituit-o spaima de încercuire, readusă din adâncurile perioadei dintre cele două războaie, când Occidentul crease coridorul sanitar în jurul Rusiei bolşevice. Potrivit unora, tendinţa rusească de a se lăţi cât mai tare nu se trage din expansionism. E nevoia de a împinge hotarele cât mai departe de inima Rusiei, pentru ca un eventual duşman să ajungă mai târziu la Mosova, după ce-a fost nevoit să străbată teritorii imense. Ruşii au avut totdeauna în suprafaţă un aliat decisiv. Napoleon, Hitler s-au împotmolit în imensitatea spaţiului rusesc. Înainte de a trage un foc de armă, inamicul pică răpus de atâta umblat. Potrivit lui Henry Bogdan în a sa Histoire des pays de l'Est, Ed. Perrin, Paris, 1992, nevoia de a asigura un spaţiu de protecţie prin împingerea hotarelor cât mai spre Vest posibil şi-a spus cuvântul atât în anexa secretă la Ribbentrop-Molotov, cât şi în expansiunea sovietică de după 1945:

„.. ca stat, URSS, după Revoluţia din Octombrie şi, mai ales, după agresiunea germană din 22 iunie 1941, consideră că se găseşte sub ameninţare permanentă, reală sau doar presupusă a statelor capitaliste occidentale. Rezultă de aici, pentru ea, necesitatea imperioasă de a asigura securitatea de-a lungul frontierelor sale occidentale. Există în ochii conducătorilor sovietici un mai bun mijloc de a asigura securitatea decât de a constitui dincolo de frontierele susceptibile de a fi ameninţate un spaţiu de protecţie cât mai întins posibil? Acest argument a fost avansat mereu de diplomaţia sovietică şi-a făcut să prevaleze în timpul negocierilor diplomatice duse atât cu Hitler la încheierea pactului germano-sovietic, cât şi cu puterile occidentale în timp şi după război“.

Luându-i un interviu ambasadorului rus în România, un diplomat trimis special la Bucureşti pentru a împrimăvăra relaţiile iernatice româno-ruse, am rămas surprins de îngrijorarea mărturisită de interlocutor faţă de plasarea scutului anti-rachetă în România.

— Mare brînză! îmi ziceam, ascultându-l, că doar n-or crede ruşii că va începe un nou război mondial!

După interviu, am căzut pe gînduri. Şi mi-am amintit tot ce citisem despre tragedia Rusiei luate prin surprindere în 22 iunie 1941, la 5, 30 dimineaţa. Lui Stalin nu-i venea să creadă că Germania va ataca URSS. Nu era între cele două state Tratatul Ribentrop-Molotov din 23 august 1939, un Tratat de neagresiune, care funcţionase până atunci fără cusur? Ruşii nu-i vor ierta în veci lui Stalin că a fost atât de idiot încât să creadă într-un petec de hârtie. 

Urmare a acestei credulităţi nemţii au ajuns în decembrie 1941 lângă Moscova, Stalingradul a fost transformat în ruine, şi Leningradul a trăit groaznica blocadă;27 de milioane de ruşi au murit, o parte din ţară a fost pârjolită. Având în sînge experienţa unor Puteri care surâd dar, în acelaşi timp, se pregătesc să pună mâna pe Moscova, ruşii nu mai cred în surâsuri. De aceea, ei, ruşii, au urmărit cu nelinişte tot mai marea strânsoarea Occidentală a Rusiei în timp ce ruşilor li se trimitea, pe post de bezele, gumă de mestecat. Politica occidentală de încercuire a Rusiei în timp ce se fac gesturi aşa-zis amicale a continuat. După fostele ţări socialiste, a venit rândul fostelor republici:Moldova, Ucraina. Sentimentul de încercuire s-a adâncit la ruşi. Și, o dată cu el, suspiciunea față de adevăratele intenții ale Europei față de Rusia. 

Filmul o spune  clar: Rusia nu crede în dispariţia Tigrului Alb după Al Doilea Război Mondial. Şi dacă Tigrul alb o să apară din nou? Peste 10, peste 50, peste 100 de ani. Nu trebuie să fie pregătită Rusia pentru asta?!

""