Tezele din Iulie, punctul de cotitură al regimului Ceaușescu

Autor 9710 vizualizări


În 1965, când Ceaușescu vine la conducerea Partidului Muncitoresc Român[1], se observau deja semnele unor schimbări în direcția pe care o lua comunismul românesc. Poate cele mai cunoscute două evenimente care atestă „noul val” sunt cele care marchează anul 1964: 1) așa-zisa declarație de independență din aprilie 1964, care urmează complicării relațiilor României cu comunitatea CAER; și 2) eliberarea deținuților politici, semn că regimul se simțea suficient de încrezător încât să permită eliberarea din închisoare (dar nu și încetarea urmăririi) vechilor opozanți considerați periculoși.

După toate mărturiile, în primii ani Ceaușescu dădea semne că va urma linia de deschidere începută de predecesorul său și că era dispus să accepte o modernizare/democratizare (în limite socialiste) a regimului. În acest context se plasează accentul pus pe conducerea colectivă, „democratică”, din primii ani. Astfel, în perioada august 1965 – decembrie 1967, conducerea partidului este asigurată de un trio:Secretarul General (Ceaușescu), Președintele Consiliului de Stat (Chivu Stoica) și Premierul (Ion Gheorghe Maurer)[2]. Această fațadă a conducerii colective nu a fost însă decât atât:o fațadă temporară care i-a oferit lui Ceaușescu timpul necesar pentru a instrumenta viitoarea îndepărtare din funcții a vechilor tovarăși și concentrarea puterii în mâinile sale.

Această perioadă coincide cu ceea ce istoricul Vlad Georgescu a numit anii „relaxării ideologice”, în care a existat o „politică de relativă liberalizare, descentralizare și destindere internă”[3]. Tocmai din această perspectivă, a anilor așa-ziși liberi, perioada care urmează va fi percepută drept o întoarcere bruscă la stalinism, la dogmatismul tipic anilor '50 și, în plan politic, la conducerea autoritară. În ce măsură însă putem vorbi de o adevărată liberalizare? A existat ea cu adevărat? A fost atât de neașteptată schimbarea din 1971? Sau existau încă din anii 1965-1970 semne care arătau că Nicolae Ceaușescu, noul lider comunist în care multe persoane (inclusiv de orientare anticomunistă) și-au pus speranța (mai ales în 1968), nu a fost niciodată un comunist reformator, adept al liberalizării, ci doar un simplu succesor al stalinismului?

Așadar, din perspectiva ideologiei și a culturii, în anii 1965-1970 a fost percepută o liberalizare, o relaxare a frâului ideologic, atât asupra creațiilor artistice, cât și a celor științifice, în domeniul istoriei. Același Vlad Georgescu atribuie această relaxare unui anumit dezinteres oficial pentru istorie și istoriografie[4], care permite istoricilor, odată dispărută supravegherea foarte atentă, să abordeze teme noi, să scrie mai liber, să plece în străinătate la evenimente internaționale de profil  etc[5]. Lucian Boia, tânăr istoric la vremea respectivă, afirmă însă că și în domeniul cultural-ideologic, ca și în cel politic, liberalizarea a fost doar o iluzie: „lanțul a devenit ceva mai lung, atât de lung încât unii nu l-au mai observat sau nu au mai vrut să-l observe, dar el nu a fost rupt.”[6]

Foto: Aspecte de la alegerea primului preşedinte al R.S.R., Nicolae Ceauşescu, secretar general al P.C.R. (29 apr.1974) [Fototeca online a comunismului românesc, cota 1/1974]

Originile Tezelor din Iulie

După 1990, s-a discutat mult pe tema redogmatizării culturale impuse de Ceaușescu în 1971, cu atât mai mult cu cât fenomenul a părut și mai pronunțat după așa-zisa liberalizare a anilor 1965-1971. Una dintre cele mai răspândite teorii este cea privind influența semnificativă a turului asiatic făcut de Ceaușescu în perioada 9-24 iunie 1971: conducătorul României vizitează atunci Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană, Republica Democrată Vietnam și Republica Populară Mongolia. Astfel, discursul din 6 iulie vine la doar două săptămâni după întoarcerea din Asia, unde – s-a spus – Ceaușescu ar fi rămas impresionat de cele văzute în China și Coreea de Nord.

O a doua teorie, răspândită chiar de către oameni din cercul interior al conducătorului, precum Dumitru Popescu sau Paul Niculescu-Mizil, propune că Tezele din Iulie au fost o reacție la conflictul cu sovieticii. Pentru că Ceaușescu continuase linia de depărtare de Moscova începută de Dej și dusese lucrurile chiar mai departe, în 1968, reafirmarea controlului ideologic ar fi fost o măsură de a le arăta liderilor de la Moscova că, în pofida fațadei antisovietice, conducerea de la București rămâne fidelă liniei comuniste și că nu se va îndepărta de socialism.

În fine, există și o a treia posibilitate, care pornește de la premisa că, de fapt, nu anul 1971 este momentul-cheie în schimbarea ideologică. Teza pe care o propunem este că redogmatizarea impusă începând cu 1971 a fost o reacție la ce s-a întâmplat în Cehoslovacia în 1968, adică modul prin care Ceaușescu a acționat pentru a preveni o liberalizare periculoasă așa cum avusese loc în timpul Primăverii de la Praga, liberalizare care, după cum știm, s-a soldat cu invazia sovietică și înlocuirea conducerii cehoslovace reformiste. Așadar, după ce în primii ani de conducere, pe plan cultural fusese permisă o oarecare liberalizare, Ceaușescu își dă seama că dacă acest proces va continua, el se va întoarce, la un moment dat, împotriva sa, prin slăbirea regimului. Tezele ar fi, așadar, o măsură de protecție, atât pe plan intern (împotriva contestării), cât și pe plan extern (împotriva amestecului sovietic).

        i.           Vizita în Asia: cât de mult l-a influențat pe Ceaușescu?

Primii ani de conducere ai lui Ceaușescu au adus o apropiere a relațiilor dintre România și China, pe fondul direcției antisovietice duse de ambele țări (China mai mult, România mai puțin) și a apropierii ambelor state de inamicul comun al URSS, Statele Unite. Se ajunge, așadar, la contacte politice și relații economice mai strânse[7]. Un pas important în această direcție a fost vizita planificată de liderii comuniști de la București în China pentru vara anului 1971, integrată turneului asiatic al lui Ceaușescu. Astfel, vizita în China a fost, de departe, cel mai important moment al turneului și, se poate argumenta, cel care a avut cea mai mare influență asupra lui Ceaușescu. Liderul român a văzut cu ochii săi rezultatele Revoluției Culturale chineze, modelul cultului personalității și tipul de activități de masă (parade și spectacole cu zeci de mii de oameni) organizate de P.C. Chinez, și se pare că aceste lucruri l-au impresionat.La întoarcerea din Asia, în cadrul unei ședințe a Comitetului Executiv al CC, el va declara că tovarășii chinezi „au făcut o cotitură revoluționară și într-adevăr se poate vorbi de revoluție culturală. Au dat la o parte – poate prea brusc, dar după părerea mea au făcut bine – toate aceste mentalități mic-burgheze și au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluționare. Au spus așa: aici nu vrem în nici un fel să pătrundă concepțiile burgheze.”[8] De asemenea, Ceaușescu povestește că a fost impresionat de rezultatele economice ale Chinei, mai ales de faptul că toate realizările lor au fost făcute prin muncă proprie, fără importuri și fără contribuții străine, idee care va apărea și în discursurile din 6-9 iulie.

La prima vedere, asemănarea dintre cele văzute de Ceaușeacu în China și Coreea de Nord și măsurile impuse după iulie 1971 este copleșitoare, astfel încât concluzia cea mai simplă ar fi să spunem că discursurile lui Ceaușescu și măsurile pe care le cere în materie de ideologie au fost clar inspirate de turneul asiatic. Problema este următoarea: „minirevoluția culturală”, așa cum a fost denumit programul Tezelor din Iulie, reprezintă o acțiune prea complexă, prea bine gândită, încât este neverosimil ca ea să fi fost pusă la punct în doar două săptămâni, adică între momentul întoarcerii lui Ceaușescu din Asia și ziua discursului în fața Comitetului Central. Cel mult, vizita în Asia nu a făcut altceva decât să-i arate lui Ceaușescu că măsurile pe care le avea deja plănuite puteau avea rezultate dorite[9], și să-i hrănească apetitul pentru dezvoltarea propriului cult al personalității.

Foto: Nicolae Ceauşescu şi Kim Ir Sen cu prilejul vizitei delegaţiei de partid şi guvernamentale în R.P.D. Coreea. (15 iunie 1971) [Fototeca online a comunismului românesc, cota 4/1971]

      ii.           Anul 1968. Manifestația din noaptea de Crăciun: studenții scandează „Jos Ceaușescu!”

Cercetătorul polonez Adam Burakowski propune anul 1968 ca izvor de inspirație pentru programul ideologic din 1971, dar nu din perspectiva evenimentelor mai cunoscute ale acelui an (Primăvara de la Praga), ci al unui moment mai puțin mediatizat, însă cât se poate de relevant: o manifestație spontantă a studenților bucureșteni, din noaptea de Crăciun a anului 1968. Despre ce este vorba? Datele privind manifestația (număr de participanți, de unde a pornit etc.) nu sunt foarte clare; se pare însă printre sloganurile studenților de „liberatate pentru studenți” s-ar fi strecurat și un „Jos Ceaușescu!”[10]. Manifestația n-a fost reprimată violent, ea s-a dispersat de la sine, iar informațiile au ajuns la urechile lui Ceaușescu abia în ziua următoare, când s-a discutat despre ea în cadrul unei ședințe a Comitetului Executiv. Așadar, este posibil ca acest eveniment să fi reprezentat un semnal de alarmă pentru conducerea comunistă, care realizează că, fără o întârire a controlului asupra ideologiei, există riscul apariției unor contestări. La aceasta se mai poate adăuga creșterea numărului de critici la adresa partidului venite, cu precădere, din partea tineretului: spre exemplu, Dumitru Popescu povestește cum, tot în 1968, în cadrul unei întâlniri cu un grup de studenți, a fost asaltat cu întrebări și cereri privind liberalizarea dreptului la exprimare.

    iii.            Gest față de Moscova

Ajungem, astfel, la a doua variantă, aceea a Tezelor din Iulie ca reacție la relațiile tensionate cu sovieticii. Dumitru Popescu, apropiat al lui Ceaușescu și implicat direct în noul program ideologic în calitatea sa de președinte al noului Consiliu al Culturii și Educației Socialiste (și, mai târziu, rector al Academiei de partid „Stefan Gheorghiu”), declară în memoriile sale că nu se poate vorbi de o „mini-revoluție culturală” din 1971, căci „înghețul începuse din 1968” pe fondul relațiilor româno-sovietice[11]. Astfel, Tezele ar fi fost o măsură de protecție a conducerii de la București, după ce se văzuse clar unde se poate ajunge din cauza unei liberalizări excesive (Primăvara de la Praga, înăbușită din cauză că sovieticii au perceput mișcarea drept o amenințare la adresa socialismului). Pe aceeași linie, Valeriu Râpeanu, critic literar activ în publcațiile epocii (Scânteia, Luceafărul, Gazeta literară), consideră că scopul Tezelor a fost de a le arăta sovieticilor că „din punct de vedere ideologic, [regimul] nu se abate de la linia socialismului[12]. Și istoricul Florin Constantiniu consideră că Ceaușescu dorea să le arate sovieticilor că liberalizarea nu va merge mai departe și că sistemul nu va fi pus în pericol, așa cum se întâmplase, spre exemplu, în Cehoslovacia[13].

Discutând despre Tezele din Iulie, Dumitru Popescu comentează și presupusa influență a vizitei în Asia. El nu o consideră însă un eveniment-cheie, spunând că aceasta nu a schimbat radical perspectiva lui Ceaușescu asupra activităților ideologice. Efectul ar fi fost însă altul: de a-i reaminti lui Ceaușescu două idei mai vechi: că omul este educabil și că, „în condițiile penuriei mijloacelor materiale, conștiința devine factorul motor al progresului social.”[14] N-ar fi vorba, așadar, doar de o admirație față de modelul chinez (cultul personalității, politică de masă), ci de înțelegerea substratului acestui model: importanța educației socialiste și a modelării și controlării conștiinței omului în socialism. Aceeași teorie o propune și cercetătoarea franceză Catherine Durandin, care consideră că vizita în Asia n-a însemnat o revelație pentru Ceaușescu, ea nefăcând altceva decât să îi confere lui acestuia „încrederea în ceea ce poate realiza dogma asociată cu disciplina și autoritatea[15].

     iv.            Factorii interni

Într-o oarecare măsură, aceste două elemente – relația cu Uniunea Sovietică și vizita în Asia – au avut, fiecare, o influență asupra cursului ideologic de după 1971, fie că vorbim de nevoia de întârire a regimului intern ca modalitate de a-și păstra imaginea de regim stabil în fața URSS, fie că vorbim de adoptarea modelului manifestațiilor publice în stil chinez/nord-coreean. Considerăm însă că momentul-cheie ar fi fost anul 1968 și Primăvara de la Praga, eveniment cu un impact extrem de important asupra politicii de la București. În istoria comunismului românesc, Primăvara de la Praga și atitudinea conducerii PCR față de invazia sovietică reprezintă momentul de glorie al lui Ceaușescu[16], în care acesta și-a afirmat clar poziția antisovietică, câștigându-și astfel o legitimitate reală în fața populației. Însă mai importantă este influența evenimentelor din Cehoslovacia asupra liderilor comuniști români, anume influența reformelor cu sens liberal adoptate sub conducerea lui Dubček, a efectelor acestora în societate și, în fine, a modului în care Uniunea Sovietică a „rezolvat” amenințarea. Astfel, Nicolae Ceaușescu a sprijinit mișcarea cehoslovacă, dar doar în privința îndepărtării sale de Moscova, nu și a reformelor interne sau a socialismului cu față umană cerute de Dubček”[17]. Comuniștii români nu ar fi putut fi de acord, spre exemplu, cu măsuri precum desființarea cenzurii și restabilirea libertății de exprimare. Nu e o coincidență că la câteva luni după invazia Cehoslovaciei, liderul P.C.R. participă la o întrunire a Uniunii Scriitorilor și vorbește despre problema conținutului literaturii și racordarea acestuia la concepția marxist-leninistă (asta în condițiile în care, în Cehoslovacia, scriitorii și intelectualii fuseseră cel mai activ grup al mișcării de reforme).

Foto: Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa de închidere a lucrărilor Congresului al XI-lea al P.C.R. (28 noiembrie 1974). [Fototeca online a comunismului românesc, cota 8/1974]

Așadar, e posibil ca liderul comunist român să-și fi dat seama, încă din 1968, că o continuare a unei politici relativ liberale în materie de cultură s-ar putea întoarce, la un moment dat, împotriva sa, ajungându-se la cereri de reformă internă și chiar la contestarea regimului. Paul Niculescu-Mizil[18] declara că nemulțumurile lui Ceaușescu față de activitatea ideologică datau dinainte de 1971, și că în cercurile înalte ale puterii se dicuta despre atitudini de cedare față de ideologia burgheză[19]. Astfel, pentru a zădărnici atât critica internă, cât și amenințarea sovietică (care, prin noua doctrină Brejnev, își rezerva dreptul de a interveni acolo unde simțea că socialismul este în pericol), P.C.R: decide instituirea unui control mai strâns asupra culturii și intervenții mai active în ideologie și propagandă. Chiar dacă importanța momentului 1968 în geneza Tezelor din Iulie nu poate fi negată, el nu reprezintă nici singura cauză a schimbării survenite trei ani mai târziu. 

Programul ideologic instituit în 1971 are, bineînțeles, și cauze interne. Poate că cea mai importantă dintre ele este însăși liberalizarea din '60 și renașterea culturală care putea amenința regimul;după cum am spus, încă dinainte de 1971, conducerea comunistă discuta despre aceste riscuri. Mai există însă o posibilitate, care ține de mecanismele interne ale Partidului și de distribuția puterii în interiorul său. Astfel, Tezele din Iulie pot fi considerate un mesaj către activul de partid din domeniul ideoogiei, că aceștia nu vor fi înlocuiți de intelectuali;asta în condițiile în care, în anii anteriori, Ceaușescu se folosise de sprijinul intelectualilor (datorat emancipării culturale) pentru a-și consolida poziția în partid[20]. Așadar, crearea unui nou program ideologic atrage automat fidelitatea activiștilor de partid promovați de însuși Ceaușescu, asigurând prin asta stabilitatea sistemului. Discutând despre geneza Tezelor din Iulie și a „renașterii” ideologiei din anii ’70, istoricul Dinu C. Giurescu argumentează că acest program a restabilit statutul activiștilor de partid, asta după ce, începând cu 1964, deveniseră membri de partid numeroși profesioniști și intelectuali și „exista posibilitatea ca, treptat, partidul să fie condus de tehnocrați”[21]. Începând cu anul 1971 se pune capăt acestei tendințe, iar activiștii de partid, considerați „executanți fideli” ai politicii de partid, își recapătă vechiul statut în defavoarea intelectualilor.Dacă privim lucrurile din această perspectivă, este necesară o întrebare:în ce măsură ideea unui reideologizări a culturii pornește de la Ceaușescu sau este ea introdusă chiar de activiștii care doresc să se remarce, fiind deci o necesitate creată de aceștia?

Indiferent care au fost cauzele elaborării Tezelor din Iulie, scopul acestora a fost de a reda Partidului Comunist controlul absolut asupra activităților culturale din România și de a revitaliza activitatea ideologică și de propagandă a regimului. În ce măsură Partidul a reușit să-și îndeplinească țelurile rămâne încă de văzut;în ciuda eforturilor din activitatea ideologică, care acaparează viața culturală din România, partidul a eșuat în țelul său ultim, cel prezentat în discursurile din 6-9 iulie ale lui Ceaușescu:modelarea conștiinței socialiste a cetățenilor și formarea Omului Nou. Astfel, chiar dacă la început folosirea ideologiei naționale ca modalitate de a-și atrage simpatia populară a funcționat într-o oarecare măsură[22], mizând pe sentimentele naționale ale românilor, în cele din urmă, exagerările propagandei, abuzul ideologic și cultul personalității lui Ceaușescu, cuplate cu gravele probleme economice din anii '80, au creat criza ideologică pe care partidul încercase să o prevină.

 

NOTE


[1]Pentru mecanismele ascensiunii sale, vz. Pierre du Bois, Ceaușescu la putere : anchetă asupra unei ascensiuni politice, București, Editura Humanitas, 2008

[2]A. Cioroianu, Pe umerii lui Marx, București, Curtea Veche, 2004, p. 395

[3]Vlad Georgescu, Politică și istorie: cazul comuniștilor români 1944-1977, București, Editura Humanitas, 2008, p. 54

[4]Ibidem, p. 54

[5]Ibidem, p. 57-58

[6]Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ed. a VI-a, București, Editura Humanitas, 2010, p. 154-155

[7]Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților, București, Editura Polirom, 2011, p. 150-152.

[8]Ibidem, p. 158

[9]Ibidem

[10]Ibidem, p. 131-133

[11]Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se, București, Editura Curtea Veche, 2005-2007., vol. II, p. 232

[12]Sfârșitul perioadei liberale a regimului Ceaușescu: minirevoluția culturală din 1971, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2005, p. 68

[13]Fl. Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2007, p. 338

[14]Dumitru Popescu, op.cit., vol. II, p. 232

[15]Catherine Durandin, Nicolae Ceaușescu: adevăruri și minciuni despre un rege comunist, Iași, Editura Nemo, 1992, p. 107

[16]Vezi Lavinia Betea (coord.), Apoteoza lui Ceaușescu: 21 august 1968,   Iași, Editura Polirom, 2009

[17]Joseph Rothschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale și de Est după Al doilea Război Mondial, București, Editura Antet, 1997, p.245

[18]La momentul respctiv, era membru în Comitetul Politic Executiv al P.C.R., secretar al C.C. și membru al Prezidiului Permanent. În trecut, condusese secția de propagandă a C.C., iar după 1971 va ocupa mai multe funcții în guvern (ministru al educației, ministru al finanțelor, viceprim-ministru).

[19]Sfârșitul perioadei liberale a regimului Ceaușescu: minirevoluția culturală din 1971, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2005, p. 45-46

[20]Gabriel Dimisianu, Îngheț și dezgheț cultural, în „Analele Sighet: Anii 1973-1979. Cronica unui sfârșit de sistem”, vol. 10, Fundația Academia Civică, 2003, p. 613

[21]Dinu C. Giurescu, De la Sovromconstrucții nr. 6 la Academia Română, București, Editura Meronia, 2008, p. 324

[22]Criticul literar Mircea Martin declara: „în anii '60, noi n-am simțit ideea națională ca pe o ideologie, dimpotrivă, ca pe non-ideologie (dacă nu cumva ca pe o contra-ideologie), oricum, ca pe o eliberare de sub povara ideologiei terorist-comuniste. În anii '80, ideea națională s-a transformat în ideologie în sensul că a fost aservită unei politici oficiale” – Mircea Martin, Despre național-comunismul ceaușist, „Analele Sighet:Anii 1973-1979. Cronica unui sfârșit de sistem”, vol. 10, Fundația Academia Civică, 2003, p. 601

""