Tezaurul Băncii Naționale a României în timpul Primului Război Mondial. Evacuarea la Moscova

Autor 5954 vizualizări


După doi ani de neutralitate și de tratative dificile, România a intrat în Primul Război Mondial alături de puterile Antantei (Franța, Anglia, Imperiul Rus, Italia din 1915), prin declarația de război transmisă Austro-Ungariei la 14 august 19161. Franța a avut un rol important în netezirea asperităților dintre România și Imperiul Rus, astfel încât s-a putut ajunge la semnarea celor două convenții care au precedat angajarea României în război.

Mersul războiului a obligat însă autoritățile române să se retragă la Iași începând cu mijlocul lunii noiembrie. În decembrie 1916, după discuții între Guvernul român și Banca Națională a României pe de o parte, între Guvernul român și reprezentantul Rusiei, pe de altă parte, Tezaurul Băncii Naționale a României a fost încărcat în gara din Iași și a plecat la Moscova pentru a se afla în siguranță în fața neprevăzutului războiului. Neprevăzutul istoriei a acționat însă în sens contrar, fapt pentru care Primul Război Mondial este legat în memoria colectivă românească de sacrificiile de pe front și din spatele lui, de dramele individuale ale refugiului, de miracolul înfăptuirii României Mari, dar și de pierderea Tezaurului țării.

Împlinirea unui secol de la primul transport al Tezaurului la Moscova a stimulat mass–media să dedice spații importante acestui subiect, pentru care opinia publică românească a manifestat și manifestă o sensibilitate aparte. În ceea ce privește istoriografia problemei, chiar dacă în perioada interbelică această sensibilitate a fost o prezență constantă, abia ultimul sfert de secol a înregistrat cele mai multe lucrări consacrate subiectului în discuție. Astfel, inițial, cele două și singurele restituiri parțiale au fost asociate cu publicarea câte unei lucrări: Tezaurul român de la Moscova, de Mihail Gr. Romașcanu, apărută în 1934, adică în anul restabilirii relațiilor diplomatice dintre România și URSS, ceea ce a dus la restituirea din 1935, și Studii asupra tezaurului restituit de URSS, sub coordonarea lui George Oprescu, tipărită în 1958, la doi ani după cea de-a doua restituire, din 1956.

Sediul Băncii Naționale a României fotografiat în 1917

Niciuna din cele două restituiri nu a inclus Tezaurul din aur al BNR. Chestiunea tezaurului de la Moscova a reținut atenția factorilor politici români în 1941 și în 1965. În primul caz, la cererea Președinției Consiliului de Miniștri, a fost întocmit un dosar al problemei de Mihail Gr. Romașcanu și Octavian Beu, document care se păstrează la Arhivele Naționale ale României. La rândul său, Nicolae Ceaușescu a introdus chestiunea tezaurului în discuțiile cu Leonid Brejnev de la Moscova, moment în care istoricul Dinu C. Giurescu a întocmit un documentar asupra subiectului. Prăbușirea comunismului în Estul Europei și dezmembrarea URSS au readus problema atât în atenția specialiștilor, cât și a politicienilor.

În acest context, în ultimii 25 de ani au fost publicate mai întâi documentele referitoare la decizia de transportare a tezaurului la Moscova și cele care atestă predarea valorilor românești către autoritățile ruse: Tezaurul României la Moscova: documente (1916 – 1917), de Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu, Constantin Botoran, 1993 și 1999; Tezaurul Băncii Naționale a României la Moscova, Cristian Păunescu, Marian Ștefan, 1999, 2011, inclusiv variantă în limba engleză, și apoi cele două lucrări semnate de Ioan Scurtu, Tezaurul României de la Moscova. Note și mărturii despre activitatea Comisiei comune româno – ruse (2004 – 2012), 2014, respectiv Marian Voicu, Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani, 2016.

Tezaurul Băncii Naționale a României și Tezaurul României 

Evoluția sinuoasă a relațiilor româno–sovietice și româno–ruse de-a lungul ultimului secol și fascinația provocată de aur în orice epocă au fost de natură să genereze interes și așteptare din partea opiniei publice, dar și numeroase confuzii. Una dintre cele mai frecvente este confuzia dintre Tezaurul Băncii Naționale a României și Tezaurul României.

Tezaurul Băncii Naționale a României a intrat primul în iureșul evenimentelor din intervalul cuprins între toamna anului 1916 și vara anului 1917. Importanța acestei rezerve era dată de prevederile legale prin care moneda națională, leul, în mod normal, avea 40% acoperire în aur, proporție care se reducea la 33% în condiții excepționale, așa cum erau cele de război. Prin urmare, cantitatea de bancnote aflate în circulație depindea de mărimea rezervei metalice din tezaurul Băncii Naționale. Un aspect mai puțin cunoscut este acela că Tezaurul Băncii Naționale a fost mutat la Iași încă din prima parte a lunii septembrie 1916, măsura fiind luată ca urmare a pierderii bătăliei de la Turtucaia și a deciziei Marelui Stat Major Român de a opri ofensiva din Transilvania.

Cei care au coordonat transportul rezervei metalice au fost directorul Theodor Căpitanovici și cenzorul Anghel Saligny. Împreună cu mai mulți funcționari și o gardă militară, ei au însoțit transportul aurului la Iași, sosirea în orașul moldav fiind anunțată pentru seara zilei de 8 septembrie 1916. O săptămână mai târziu, la 15 septembrie 1916, Anghel Saligny revenise la București, fapt pentru care a prezentat Consiliului general al BNR modul cum a fost transportat tezaurul și lucrările care se efectuaseră la Sucursala BNR Iași, astfel încât aurul să fie păstrat în „condițiuni mulțumitoare” și „verificarea de către domnii cenzorii să se poată face cu cea mai mare înlesnire2. Așezarea lădițelor în tezaurul Sucursalei Iași era în desfășurare, urmând ca cenzorii Anghel Saligny şi Constantin Krupenski să le inspecteze, în prezența directorului Căpitanovici, la terminarea operațiunii.

Apropierea inamicului de București a determinat evacuarea capitalei și mutarea instituțiilor centrale ale statului la Iași. În acest context, la 12 noiembrie 1916, Consiliul de administrație al BNR a stabilit că „se strămută în mod provizoriu cu începere de luni, 14 noiembrie 1916, sediul juridic și reședința Băncii Naționale la Iași”. Deși, la 9 decembrie 1916, Parlamentul și-a deschis lucrările la Iași cu tot fastul care mai putea fi organizat, atmosfera generală era pesimistă. Mai mult decât atât, supraviețuirea statului român depindea de eficiența colaborării militare româno–ruse, ori cei doi aliați se suspectau reciproc de intenții și scopuri diferite.

Cu toate acestea, în situația cea mai gravă, ultima soluție pentru statul român se contura a fi strămutarea în Rusia a armatei, instituțiilor și valorilor românești. General-locotenentul A. Mossoloff, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al Rusiei în România, a insistat atât pe lângă prim-ministrul Ion I. C. Brătianu și ministrul de Finanțe Emil Costinescu, cât și pe lângă Regina Maria și prințul Barbu Știrbei, argumentând că transferul aurului ar fi fost expresia încrederii reciproce și ar fi anulat ideea care prindea contur la Marele Stat Major Rus, anume că intrarea României în război și extinderea frontului au fost două erori grave3.

Gara CFR București Nord, luată cu asalt de bucureștenii care doreau să părăsească Muntenia (septembrie 1916)

În această atmosferă, în prima jumătate a lunii decembrie 1916, a avut loc o intensă corespondență între Consiliul general al BNR și Ministerul de Finanțe. Având în vedere gravitatea deciziei mutării tezaurului, Consiliul general al BNR a condiționat strămutarea acestuia de implicarea guvernului român și de „tratări cu guvernul imperial rus, prin care să se asigure paza şi păstrarea lui4. Au urmat negocieri între Emil Costinescu și general-locotenentul A. Mossoloff, la care a participat și George G. Danielopolu, director în Banca Națională a României5.

În urma acestor negocieri, Ministerul de Finanțe român a transmis Băncii Naționale a României că „stocul metalic al băncii, garantând întreaga circulaţiune a biletelor de bancă, care reprezintă astăzi o mare parte din averea publică, trebuie să fie apărat cu mare băgare de seamă” de riscul războiului. De aceea, se propunea BNR „mutarea stocului metalic şi a oricăror valori ar crede banca la Moscova, unde tezaurul imperiului aflat la Kremlin oferă o mai mare securitate decât oriunde”, fapt pentru care „demersuri sunt făcute de pe acum pe lângă guvernul rusesc6.

Consiliul general a transmis guvernului român condițiile concrete în care tezaurul putea pleca, între care însoțirea acestuia de către o comisie a BNR și stipularea „în protocolul ce se va încheia cu autorităţile ruseşti, care vor primi tezaurul în păstrare, că el este şi rămâne proprietatea băncii, care va putea dispune de el, conform cu interesele ei, şi-l va putea inspecta, oricând, prin directorii sau cenzorii săi, conform cu Statutele7. Pe lângă acestea, guvernatorul I. G. Bibicescu preciza că:

„Nu vom putea proceda la încărcarea tezaurului, adică la predarea lui în mâna unui funcţionar străin, decât dacă ni se va comunica conven­ţiunea încheiată cu guvernul imperial rus, pentru garantarea acestui tezaur şi autorizarea dată unor anume funcţionari de a primi acele valori în numele şi sub responsabilitatea Guvernului Imperial Rus“8.

Între timp, la 11 decembrie 1916, Banca Națională era informată că A. Mossoloff a primit de la ministrul Afacerilor Externe Rus, Pokrovski, autorizarea din partea ministrului rus de Finanțe, Bark, pentru a semna protocolul prin care guvernul rus garantează integritatea valorilor ce vor fi trimise în Rusia de Banca Națională a României atât pe timpul parcursului cu trenul, cât și în timpul păstrării lor la Moscova, urmând ca un al doilea protocol referitor la depozitarea valorilor să fie semnat la Moscova cu reprezentantul Ministerului de Finanțe al Rusiei9.

În aceste condiții, la 12 decembrie 1916, în „Jurnalul Consiliului de Miniștri” se publica decizia guvernului român, care găsea „că este nevoie să se pună în siguranță în Rusia tezaurul Băncii Naționale și aprobă transportarea lui10.

Prin urmare, în intervalul 12–14 decembrie 1916, în cele 17 vagoane ale trenului trimis de Rusia și aflat în gara Iași au fost încărcate 1.738 de casete cu tezaurul Băncii Naționale a României și două casete cu bijuteriile Reginei Maria. Vagoanele „s-au șnuruit și sigilat cu sigiliul BNR și din partea autorităților rusești s-a pus la fiecare ușe câte un șnur cu plumb11.

După încheierea operațiunii de încărcare, A. Mossoloff, reprezentantul împuternicit al Rusiei, pe de o parte, și Victor Antonescu, noul ministru român de Finanțe, împreună cu reprezentanții BNR (Th. Căpitanovici, Anghel Saligny și M. Z. Demetrescu), pe de altă parte, au semnat Protocolul încheiat la Iași la 14/27 decembrie 1916 cu ocazia încărcării tezaurului Băncii Naționale12. Potrivit acestui document, valoarea totală a tezaurului BNR, în aur efectiv, alcătuit din diferite monete și lingouri de aur, a fost de 314.580.456,84 lei, iar valoarea totală a transportului a fost de 321.580.456,84 lei. De asemenea, în acest protocol se mai preciza că:

„Din ziua în care a fost încredințat delegatului Guvernului Imperial Rus și încărcat în vagoane, tezaurul se află sub garanția Guvernului Imperial Rus, în ceea ce privește siguranța transportului, siguranța depozitării, ca și a revenirii în România”, iar după depozitarea tezaurului în Rusia, „într-un compartiment rezervat de Guvernul Imperial”, „se va face un inventar al conținutului casetelor”13.

„Tezaurul se află sub garanția Guvernului Imperial Rus, în ceea ce privește siguranța transportului, siguranța depozitării” 

La 20 decembrie 1916, ora 16, trenul cu tezaurul BNR a ajuns la Moscova, în gara Nicolaewska. În timpul nopții, tezaurul BNR a fost transportat de la gară și depozitat la Kremlin, în Sala Armelor, în compartimentul rezervat Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat a Rusiei. Cu acest prilej, s-a semnat un protocol provizoriu până la verificarea casetelor și a valorii acestora14. Sosirea tezaurului la Moscova a fost anunțată la Iași prin telegrama din 22 decembrie 1916 a consulului Pierre Guérin, care transmitea că: „funcționarii Băncii și transportul au sosit cu bine ieri seară. Operații terminate cu bine în această dimineață la ora 515.

Verificarea conținutului casetelor și inventarierea lor minuțioasă a avut loc la Moscova în perioada 9 ianuarie – 4 februarie 1917, adică timp de 19 zile. La această operațiune au participat: delegații Ministerului de Finanțe Rus (Vasile Iacovlevici Kovalnițki, N. V. Veniaminov și W. I. Iacovleff), membrii delegației Băncii Naționale a României și consulul României la Moscova, Pierre Guérin. Cu acest prilej, a fost redactat un nou protocol, în care s-a consemnat că „practic, toate valorile verificate, adică inventariate sau cântărite, s-au dovedit a fi, cantitativ și contravaloric, în deplină concordanță cu declarațiile Băncii Naționale a României”.

La sfârșitul încărcării vagoanelor cu tezaurul BNR a fost redactat un protocol în trei exemplare originale, unul fiind predat reprezentantului guvernului rus, altul ministrului român de Finanțe și cel de-al treilea delegaților BNR. Documentul purta semnăturile lui A.A. Mossoloff, ministrul Rusiei, al lui Victor Antonescu, noul ministru de Finanțe, și ale lui Th. Căpitanovici, A Saligny și M. Z. Demetrescu (delgații BNR)

Conform inventarului detaliat care însoțește acest protocol, tezaurul era alcătuit din trei casete cu lingouri, restul casetelor conținând medalii din aur și următoarele tipuri de monede: lire engleze, coroane austriece, mărci germane, lire otomane, carolini (20 lei), napoleoni, monede rusești vechi și noi. În același document, a fost reglementat accesul la tezaurul BNR:

„Pe timpul cât valorile se vor afla la Moscova, reprezentanții BNR, împuterniciți corespunzător, au acces oricând la depozitul unde se păstrează valorile Băncii și pot efectua verificări parțiale și controale ale acestora. Dar atât accesul la depozit, cât și orice altă acțiune cu valorile nu sunt posibile altfel decât în prezența funcționarilor corespunzători ai Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat, înștiințați din timp.”

Operațiunile efectuate pentru depozitarea și inventarierea tezaurului BNR au beneficiat de sprijinul autorităților ruse, aspect care a fost subliniat în scrisoarea din 16 februarie 1917 a celor trei delegați BNR. Potrivit acesteia, „domnul director Căpitanovici au căutat a aduce, în numele delegațiunii noastre, Principelui Odoiewski, guvernatorul Kremlinului, domnului general Iosef Ivanovici Mrozowski, guvernatorul Moscovei, și dlui general Schebeca, prefectul poliției, mulțumiri din partea Băncii Naționale pentru tot concursul ce ne-au acordat”. De asemenea, în scrisoare se adaugă că:

„Redacțiunea atât a primului proces-verbal, cât și a protocolului final s-a făcut de Delegațiunea Guvernului Rus, care a ținut a-și rezerva această onoare”16.

În februarie 1917, Petrogradul a devenit însă scena grevelor și a demonstrațiilor, care au dus la abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 15 martie 1917, proclamarea republicii și instituirea guvernului provizoriu condus mai întâi de Gheorghi Evghenevici Lvov și apoi de Alexandr Kerenski. În mai 1917, reprezentanții celor două bănci au inspectat „compartimentului special în care a fost depus tezaurul Băncii Naționale a României”, sigiliile și cele 1.740 de casete fiind aflate intacte17.

În vara anului 1917, autoritățile române de la Iași estimau că va urma o puternică ofensivă a armatelor Puterilor Centrale pe frontul din sudul Moldovei. De aceea, au reluat tratativele cu reprezentantul Rusiei, Stanislaw Poklewski Koziell, revenit la post după interimatul lui A. Mossolof, în vederea evacuării altor valori ale instituțiilor românești la Moscova.

În același timp, la 18 iulie 1917 a fost publicat „Jurnalul Consiliului de Miniştri”, prin care Banca Națională a României era autorizată „să ia, la epoca ce se va socoti necesară, toate măsurile trebuitoare pentru transportarea în ţară străină a întregului său avut: efecte, depozite, valori, titluri ale sale sau aflate în păstrarea sa, precum şi pentru strămutarea sediului său, făcând aceste operaţiuni împreună sau succesiv, după cum va crede de cuviinţă”18.

În consecință, la 23 iulie 1917, Consiliul general al BNR a hotărât „să se transporte în Rusia, la Moscova, conform precizării făcute de ministrul Finanţelor, toate valorile BNR sau aflate în păstrarea sa: titluri, efecte, depozite, precum şi acele registre şi parte din arhiva de care la rigoare s-ar putea dispensa Centrala BNR în funcţionarea sa19.

De această dată, tratativele au fost duse pentru partea română de Nicolae Titulescu, ca ministru de Finanțe. La 27 iulie 1917, Stanislaw Poklewski Koziell a primit împuternicirea guvernului rus pentru a semna protocoalele de „evacuare în Rusia a valorilor Băncii Naționale a României și altor instituții publice din România”. În aceeași zi, Banca Națională a încărcat 188 de casete în trei vagoane: aur în valoare de 574.523, 57 lei, arhivă în valoare de 500.000 lei, iar restul până la 1.594.836.721,09 reprezenta titluri, efecte, valori, alte depuneri etc. Protocolul încheiat cu acest prilej a fost semnat, din partea Rusiei, de Stanislaw Poklewski Koziell și, din partea României, de Nicolae Titulescu, ministru de Finanțe, și de delegații BNR (C. Nacu și generalul N. C. Cantacuzino). Valorile transportate se aflau „sub garanția guvernului rus în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitului, ca și întoarcerea în România20.

În același tren, în alte 1.621 de casete au fost încărcate valori ale Casei de Depuneri și Consemnațiuni și ale altor bănci, opere de artă ale muzeelor și mănăstirilor, documente și opere de artă ale Academiei Române, documente prețioase de la Arhivele Naționale ale României. Trenul a plecat din Iași la 27 iulie 1917 și a ajuns la Moscova la 5 august 1917, zi în care s-a semnat la Moscova, între reprezentanții Băncii de Stat din Moscova și cei ai BNR, Protocolul pentru darea în depozit, prin care s-a confirmat depunerea celor 188 de lăzi ale BNR în același compartiment al Sucursalei Moscova a Băncii de Stat de la Kremlin21.

„Ne-am întors fără tezaurul aur, care este temelia emisiunii noastre de bilete”

Izbucnirea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie și căderea guvernului Kerenski la 25 octombrie/7 noiembrie 1917 au adus noi complicații pentru România atât în ceea ce privește situația frontului din Moldova, cât și aceea a tezaurului depus la Moscova. Constituirea sovietelor în cadrul trupelor ruse din Moldova l-a determinat pe generalul Scerbacev să semneze armistițiul de la Focșani din 9 decembrie 1917. Existând riscul izbucnirii revoluției bolșevice, guvernul român a decis dezarmarea trupelor ruse și trecerea lor peste graniță la răsărit de Prut, acțiunea fiind solicitată atât de generalul Scerbacev, comandantul trupelor ruse din Moldova, cât și de reprezentanții statelor Antantei aflați la Iași22.

La cererea Sfatului Țării din Basarabia, trupele române au trecut Prutul la 10 ianuarie 1918 și au intrat în Chișinău pentru menținerea ordinii. La 13 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului a anunțat ruperea relațiilor diplomatice cu România, arestarea ministrului României la Petrograd și confiscarea tezaurului României depus la Moscova23.

Potrivit declarației Sovietului Comisarilor Poporului: „Fondul de aur al României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român24. În același context, au fost confiscate: tipografia BNR, care fusese cumpărată la Moscova cu 225.000 ruble, stocul de bilete, în valoare de 40 milioane lei25, precum și disponibilitățile Băncii Naționale în conturile deschise la agențiile Creditului Lyonnais din Petrograd, Odessa și Moscova (2.498.525 ruble).

Prezentând Raportul Consiliului de administrație al BNR către Adunarea generală a acționarilor la 17 februarie 1919, guvernatorul Ioan G. Bibicescu spunea celor prezenți:

„Ne-am întors /.../ plini de bucurie pentru succesul dobândit de țară prin unirea cu România a țărilor românești vecine, dar ne-am întors fără tezaurul aur, care este temelia emisiunii noastre de bilete./.../ Aurul nostru este răspândit în trei state: Rusia, Germania26 și Englitera27. Partea cea mai însemnată a acestui tezaur este în Rusia, în sumă de peste lei 315 milioane aur efectiv și un miliard și jumătate alte valori și titluri, tezaur garantat de Guvernul Imperial când l-am transportat în Rusia și se află și acum neatins la Kremlin”28.

Au urmat încercările diplomatice de recuperare a Tezaurului, care au debutat cu memoriile înaintate Conferinței Internaționale de Pace de la Paris (1919–1920). Marile puteri nu au mai recunoscut însă garanțiile verbale acordate reprezentanților României și nu au acceptat că transferul Tezaurului a fost consecința ofensivei Puterilor Centrale. În tratativele bilaterale care au avut loc la Londra și Varșovia în anul 1921 și la Viena în 1924, precum și în cadrul conferințelor internaționale de la Geneva (1922) și Laussane (1922–1923), deși au obținut sprijin internațional, demersurile românești au rămas fără niciun rezultat concret. Dimpotrivă, delegațiile sovietice au venit cu contra-propunerea Tezaurul contra Basarabiei, ceea ce guvernele de la București nu au acceptat. 
5/18 august 1917. Protocolul încheiat între reprezentanții Sucursalei din Moscova a Băncii de Stat și cei ai BNR privind depozitarea în Sala Armelor a valorilor BNR și a altor Bănci. Sunt stabilite modalitățile de păstrare a cheilor

La rândul său, Banca Națională a României a păstrat „aurul depozitat la Moscova” în bilanțul său până în 1929, în cadrul valorilor ce garantau emisiunea de bancnote. După adoptarea Legii de stabilizare monetară din februarie 1929, au fost eliminate din stocul de acoperire „creanțele litigioase asupra străinătății”, așa cum era denumit stocul de aur al băncii evacuat la Moscova, dar acestea au continuat să fie înscrise în bilanț „pentru memorie29. Bilanțul anului 1943 a fost ultimul care a mai consemnat acest aspect, căci la finele anului următor Armata Roșie era prezentă în România.

Tratatul privind relațiile prietenești și de colaborare dintre România și Federația Rusă, semnat la 4 iulie 2003, a fost cadrul în care problema Tezaurului României de la Moscova a fost din nou introdusă în discuțiile româno–ruse. Absentă în textul Tratatului, chestiunea Tezaurului s-a regăsit în Declarația comună a miniștrilor de Externe, soluția constând în înființarea unei comisii comune de interes public, constituită din istorici și în componența căreia puteau intra specialiști din alte domenii (finanțe, economie, arhive, muzeologie), pentru a se ocupa de studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului românesc.

Sub conducerea a doi copreședinți, prof. univ. dr. Ioan Scurtu, din partea română, și acad. Alexandr Ciubarian, din partea rusă, Comisia comună a avut trei sesiuni: în octombrie 2004 la București, în iunie 2005 și în aprilie 2006 la Moscova. În anul 2012, copreședintele părții române și-a prezentat demisia, noul copreședinte fiind acad. Ioan Aurel Pop. În martie 2016, Comisia comună a avut o nouă sesiune, după un deceniu de pauză. Având cele mai clare evidențe, Banca Națională a României a fost prezentă la toate cele patru sesiuni ale Comisiei, în cadrul cărora a prezentat documentele originale care atestă predarea tezaurului său reprezentanților statului rus, fapt acceptat de componenta rusă a Comisiei. Activitatea Comisiei comune nu reprezintă însă decât un prim nivel, acela care furnizează argumentele necesare pentru luarea deciziilor la nivel politic.

Foto sus: Trupele germane defilează în București

Note:

1 Data în stil vechi, folosită și în continuare;
2 C. Păunescu, M. Tone, N. Manea, Istoria Băncii Naţionale a României în date (Istoria BNR), vol. II (1915 – 1918), p. 188, 190;
3 Marian Voicu, Tezaurul, p. 40;
4 Arhiva BNR (ABNR), Consilii de conducere, Dosar 152/1915, f. 112–115v ; cf și Istoria BNR, II, p. 214.
5 ABNR, Consilii, Dosar 152/1915 – 1918, f. 116; Istoria BNR, II, pp. 218 – 219;
6 ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918, f. 116; Istoria BNR, II, p. 218;
7 ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918; Istoria BNR, II, p. 222;
8 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918;
9 ABNR, Consilii, Dosar 152/1915-1918, f. 120; Istoria BNR, II, p. 124;
10 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale a României la Moscova. Documente, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, cuvânt înainte Mugur Isărescu, Comentariu istoric și ediţie de Cristian Păunescu și Marian Ștefan, București, Editura Oscar Print, 2011, p. 185;
11 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 227;
12 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 186 – 188;
13 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 186 – 188.
14 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 209;
15 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 192;
16 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918;Tezaurul Băncii Naţionale, p. 210;
17 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 241;
18 Istoria BNR, II, p. 268;
19 Ibidem, p. 270;
20 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, p. 278;
21 ABNR, Secretariat, Dosar 5/1916 – 1918; Tezaurul Băncii Naţionale, pp. 288 – 289;
22 Istoria românilor, vol. VII, tom II, pp. 448 – 449;
23 Ibidem, vol. VII, tom II, p. 485;
24 Relaţiile româno – sovietice. Documente, vol. I (1917 – 1934), București, Editura Enciclopedică, 1999, p. 17;
25 Tezaurul Băncii Naţionale, p. 331;
26 La Reichsbank (Berlin) - 80.469.650 lei aur;
27 La Banca Angliei - 98.105.800 lei aur;
28 Raporturile Consiliului de administraţie și Consiliului de censori către Adunarea generală a acţionarilor din 17 februarie 1919, București, Imprimeria Băncei Naţionale a României, 1919, p. 7;
29 G.C. Marinescu, Banca Naţională, pp. 498 – 523.
""