Autor 18830 vizualizări


Acum un veac şi mai bine, pe Calea Victoriei 49, boema noastră artistică şi literară îşi durase fief trainic şi primitor la „Terasa Oteteleşanu”, cârciumă găzduită în casele prestigioasei familii de boieri olteni. Toată crema culturii noastre începând de la Eminescu, Caragiale şi Macedonski, Vlahuţă sau Coşbuc, ori mai tinerii Ilarie Chendi, Emil Gârleanu, Al. Stamatiad, Minulescu, Sadoveanu sau Rebreanu, pictorii Ressu şi Iser, toţi au trecut prin această aurită intersecţie a spiritului cu loisirul. Cu toţii ocrotiţi sub umbrela politicii zen a regelui Carol I, în timpul domniei căruia Bucureştii, măcar sub aspectul debordării energiilor culturale, deveniseră, respectând proporţiile, pandantul balcanic al Vienei lui Franz Joseph. 

Amfitrionii nevăzuţi ai acestui loc minunat erau soţii Ioan şi Elena Oteteleşanu, care mai înainte, pe timpul petrecerii lor pe pământ, patronaseră baluri dintre cele mai fastuoase, la acelaşi nivel cu cele organizate de vechea Legaţie rusă ori de către alte mari familii aristocrate, precum Bellu, Bibescu sau Suţu. Doamna Elena era un spirit ales ce nu s-a împăcat niciodată cu durerile lumii:„era cea dintâi doamnă primitoare, generoasă, miloasă şi Mecena Capitalei. Primirile ei, balurile ei, seratele, serbările, în marele parc din strada Matei Millo, erau unice în Bucureşti. Nu era om de calitate, tânăr care începea, om care voia să intre în societatatea de sus, care să nu înceapă prin salonul doamnei Oteteleşanu. [...] Această femeie era o instituţie, era o mare autoritate socială, o recomandaţiune a ei, o intervenţie, o rugăminte, erau întotdeauna ca şi un ordin”. Această „matroană a Bucureştilor”, cum a fost numită, „după două luni pe patul boalei”, s-a prăpădit, în decembrie 1888. A fost a doua soţie a boierului oltean, prima fiind Safta Câmpineanu, care s-a bucurat de ocrotirea şi de găzduirea fostului soţ până la moarte. 

 Bătrânul boier, la fel ca şi alţi aristocraţi români care se simţeau inferiori în cămaşa strâmtă a istoriei valahe, şi-a inventat un strămoş legendar, cu prestigiu, în persoana unui cavaler, Otto de Lisch, care ar fi descălecat în acel no man’s land al lumii civilizate europene, ce era atunci spaţiul românesc extracarpatic, pe la 1250. În timp, ţinutul ce l-a primit pe cavaler va primi numele său. Istoria neromanţată reţine, însă, că primul purtător al numelui de Oteteleşanu a fost un anume postelnic Radu, pomenit de hrisoave pe la 1550. 

Dincolo de aceste mofturi genealogice, Ioan Oteteleşanu a fost unul dintre primii mari admiratori ai lui Eminescu, pe care l-a găzduit la castelul său de la Măgurele, unde poetul s-a inspirat pentru versurile din „Scrisoarea IV”:„Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, / Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri”.

„Şapte saloane, cameră de goblinuri, o seră bogată şi o grădină frumos accidentată...”

Un contemporan privilegiat, diplomatul N. Pătraşcu, fratele pictorului Gheorghe Pătraşcu, surprinde aproape fotografic atmofera şi opulenţa cu totul lipsite de răceală sau ostentaţie a acestei case, vizita petrecându-se de Crăciun:„Ceea ce te isbeşte încă de la uşa intrării sunt florile, o profuzie de flori peste tot. E patima Elenei Oteteleşanu. Mirosul de trandafiri, de garoafe, de liliac, îţi dă o senzaţie de primăvară. [...] Balurile sunt cele dintâi din Bucureşti prin chiar dispoziţia sărbătorească a casei, care are şapte saloane, cameră de goblinuri, o seră bogată şi o grădină frumos accidentată prielnică idilicelor garden-party-uri”.

Terasa Oteteleşanu (fotografie realizată de Iosif Berman)

Terasa Oteteleşanu (fotografie realizată de Iosif Berman)

Cu puţin înainte de moartea sa, în 1876, boierul Oteteleşanu face un testament prin care lasă această proprietate, precum şi pe cea de la Măgurele, dimpreună cu suma de 5 milioane de lei, lui Ioan Kalinderu, care era, de fapt, reprezentantul Academiei Române. Astfel, după moartea soţiei sale Elena, Kalinderu va intra în posesia acestor bunuri, actul testamentar dezvăluindu-ne că „fostul meu hotel” din curtea casei de pe Victoriei 49 era deja vândut, iar casa din curtea acestuia o găzduia pe prima sa soţie. Acest „fost hotel” se prea poate să fi fost vechea casă de la Bucureşti a boierilor Oteteleşeni, folosită în timpul vizitelor pe „la domnie”. Dependinţa din curtea acesteia putea foarte bine să fi fost locuită de servitori. Acest amănunt interesează pentru că în aceste imobile vor fiinţa cafeneaua şi hotelul „Frascatti”, destinaţii de prestigiu ale Bucureştiului vechi, despre care vom face vorbire mai jos.

„o dată cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorul să-şi ia un bilet de băi la Tekirghiol”

În 1892, Academia intră în posesia donaţiilor boiereşti, proprietatea de pe Victoriei fiind închiriată „Clubului Regal”;acesta se înfiinţase în casele Oteteleşanu în 1888, având în frunte pe Constantin Cornescu, ce făcea parte dintr-o familie aristocratică străveche.

După aceea, „Cercul Militar” va fi chiriaş în casa Oteteleşanu, până când Academia, nemulţumită de aportul financiar adus de acesta, va vinde proprietatea societăţii de asigurări „Dacia”, care, la rândul său, o va închiria unor restauratori. Primul dintre aceştia va fi Mihai Stere, care, la începutul secolului XX, se asociază cu un vestit animator de grădini bucureştene, Mitică Georgescu. Astfel, în primăvara lui 1903, cei doi au durat grădină de spectacole din acel parc de odinioară, „frumos accidentat”:„au tăiat câţiva arbori din mijloc, au lăsat alţii care nu stinghereau, au ridicat o scenă mare cu cabine, decoruri şi cortină, au făcut loji, au adus mese şi scaune”. Stere s-a şi mutat în casa din spatele reşedinţei boiereşti, care avea patru-cinci camere, şi care fusese rezervată servitorilor. Aici, a funcţionat şi bucătăria locantei. 

Începutul a fost dificil, faima de loc răcoros atribuit acelei mici depresiuni urbane înţesate de arbori bătrâni creând multă reticenţe în rândurile unui public extrem de sensibil la pericolul afecţiunilor pulmonare, care făceau ravagii în La Belle Époque. Astfel, actorul V. Maximilian descrie în amintirile sale acest inconvenient pe care noi abia dacă îl mai înţelegem:„Se mai spune că plantaţia parcului este periculoasă sănătăţii. Răutăcioşii spuneau că o dată cu biletul de intrare în parc, e bine ca spectatorul să-şi ia un bilet de băi la Tekirghiol. Reumatismul cică este sigur ...Se mai spunea că este atâta igrasie şi frig în parc, încât antreprenorul restaurantului «Tomek» (care era situat în imediata apropiere – n.a.) nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele cu sfoară, le lăsa în jos în parc şi după un minut le ridica îngheţate”. N-a fost suficient acest neajuns al aşezării că s-au mai adăugat şi derapajele profesionale grave permise de conu’ Mitică Georgescu, responsabil cu partea artistică a programului grădinii. Mai întâi s-a încercat înşelarea publicului prin prezentarea unui cântăreţ oarecare drept marele chansonetist francez Paul Dalmed. După foarte puţin timp se produce recidiva decisivă, reprezentaţia cu „Traviata” a fost ratată deoarece două dintre vedetele spectacolului, Niculescu-Buzău şi Nicu Corfescu, s-au prezentat cu partiturile neînvăţate. Protestele publicului au dus la închiderea stagiunii după numai o lună şi la întreruperea colaborării dintre cei doi restauratori, Mitică Georgescu retrăgându-se din asociere.

Grădina era „plină ciucure”

După acest eşec, Compania de teatru Grigoriu a preluat grădina, de astă dată cu succes. Astfel, la 23 iunie 1903, aceasta începe stagiunea cu opereta „Prinţesa de Canaris”, dar marea reuşită la public va înregistra următoarea punere în scenă, „Vânt de primăvară” de Oscar Strauss, „ce a ilustrat până la celebritate acea companie de minunaţi artişti”. Memoria vremii reţine că acum „grădina era plină ciucure. Aci se putea vedea nu numai un teatru bun, dar se putea lua şi o masă excelentă. Intrarea, la mesele acoperite cu o pânză de olandă albă ca zăpada, costă 2 lei”.

În timp, parcul Oteleleşanilor a devenit unul dintre reperele faimoase ale teatrului liric bucureştean, aici evoluând printre alţii Gabrielescu, considerat una dintre cele mai bune voci ale vremii;unul dintre cei mai mari artişti lirici români, tenorul Nicolae Leonard, un Rudolf Valentino de România, sau orchestra lui Rubinstein, una din cele mai bune ale epocii. În restul timpului puteau fi ascultate varii orchestre ce nu mai interpretau muzică militară, ci încercau să le imite pe suratele lor din Prater-ul vienez, în acest scop fiind aduşi chiar din capitala valsului dirijori cunoscuţi în epocă, precum Peters ori Eduard Strauss. Dar cel mai mare succes de public îl va înregistra o doamnă capelmaistru, foarte frumoasă, germană la origini, pentru care un mare număr de militari veneau predilect. Totodată, aici era fieful ziariştilor vremii sau loc de întâlnire pentru unii actori sau oameni de muzică, „toţi, cafegii pătimaşi”. 

Cea mai importantă schimbare s-a produs în 1910, când s-a deschis în sala din dreapta a „Terasei” o cameră cafenea rezervată scriitorilor şi artiştilor care rămăseseră fără „reşedinţă” după mutarea cafenelei „Kubler” pe strada Academiei, cea care fusese continuatoarea vestitei „Fialcowski”. Era o încăpere modestă unde încăpeau doar câteva mese de patru persoane, de ajuns însă pentru crearea unui pol al boemei. Cârciumarii cu fler ai vremii au intuit faptul că atragerea artiştilor aduce după sine o reclamă uriaşă chiar dacă aceştia nu făceau consumaţii deosebit de profitabile, ba chiar din contra. După modelul locantelor din Montparnasse, fieful artiştilor parizieni, restauratorii români credeau în efectul magnetic produs asupra tinerilor aristocraţi sau burghezi ce se asociau inevitabil pe post de chibiţi sau de Mecena al acestui puls nonconformist. Şi aici, la fel ca la „Hugues”, trona un chelner vedetă, Moritz, care ajunsese să fie interpretat şi pe scenă de Niculescu-Buzău în opereta lui Oscar Strauss amintită mai sus.

Obişnuiţii „Terasei”:Cincinat Pavelescu, oculistul Stănculeanu...

Bătrânii spun că între 1911 şi 1916 s-au scurs cei mai frumoşi ani ai „Terasei”, toată floarea artistică a Vechiului Regat găsindu-şi loc aici. Era nelipsit marele om de lume şi epigramist cu floretă fină, Cincinat Pavelescu, magistrat fără vocaţie şi văr primar al inventatorului român al insulinei, dr. Nicolae C. Paulescu. Era total opus acestuia, un ascet dedicat în totalitate cercetărilor ştiinţifice, dar şi al microuniversului semit, din care făcuse o obsesie ce friza patologicul. Contemporanii l-au reţinut pe Pavelescu ca pe un boem şarmant, metropolitan rafinat coborât printre băştinaşi împietriţi în timpurile patriarhale – „elegant, frumos, cu ochii săi vii, scăpărători de inteligenţă. Purta lavalieră neagră, jiletcă de catifea, pantaloni cu dungi, ghetre de lac cu piele de antilopă. Proaspăt ras şi pudrat întotdeauna”. Mai ciudat era la acesta faptul că se replia greu din şarjele de spirit ale altora, păstrând ranchiună. Altfel, era un improvizator de talia lui Păstorel, atrăgându-i atenţia şi lui nenea Iancu, ce l-a cooptat printre partenerii săi de cârciumă târzii. La fel ca marele său idol, Cincinat şi-a potenţat loisir-ul cu tutun, fiind veşnic învăluit în rotocoale sale de fum, care, într-o dimineaţă de noiembrie 1934, l-au făcut invizibil la numai 62 de ani. După el au rămas versurile romanţei „Îţi mai aduci aminte, doamnă”, cu parfumul său de tenor graseiat.

Unul dintre personajele remarcabile ale cafenelei a fost doctorul oculist Stănculeanu, un entuziast ce încerca să adune fonduri pentru rezolvarea neajunsurilor nevăzătorilor Capitalei. În acest scop, societatea sa „Amicii orbilor” organiza dineuri de binefacere la care participau şi poeţi de la „Cafeneaua Oteteleşanu”:„Deschisese astfel, în Pasajul Imobiliara, un dispensar, pe care-l înzestrase cu diferite aparate. Da acolo consultaţii gratuite pentru păstrarea vederii şi potrivea ochelari. Stingea fonduri cu care alimenta aşezarea «Vetrei Luminoase» [complex de case dedicat orbilor ridicat din sume strânse de regina Elisabeta, care-şi dorise edificarea unui adevărat oraş al nevăzătorilor, dar care, din păcate, nu s-a putut realiza din cauza delapidării fondurilor de către unul din administratori – n. a.], creaţiunea acelei regine, a cărei soartă era, în zilele bătrâneţei şi apoi ale văduviei, să-şi piardă vederea. Organiza în sălile dispensarului ceaiuri literare şi muzicale, din produsul cărora sporea fondurile destinate operei de binefacere. Programele acestor festivaluri le organiza la Terasa Oteteleşanu, de unde, în schimbul onorariilor modeste, pe care le debursa [către] poeţii şi prozatorii zilei, îi înfăţişa publicului şi ei citeau din scrierile lor. Dintre aceştia, Puiu Iancovescu şi Ion Manu erau gustaţi pentru umorul ce ştiau a-l pune în recitările lor. Iar Pillat şi Horia Furtună, ca poeţi şi conferenţiari, erau cei mai mondeni. Minulescu şi Al. T. Stamatiad erau hieratici. Dragoslav, prea boem, era privit cu bunăvoinţă şi ironie”. În timpul Primului Război, doctorul Stănculeanu s-a refugiat în SUA, de unde nu s-a mai întors, încetând din viaţă la o vârstă la care mai putea face încă foarte multe pentru pacienţii săi.

Câinele Leandru face turul cârciumilor, în căutarea stăpânului

Altă figură reprezentativă a „Terasei” a fost gazetarul şi dramaturgul Grigore Ventura, rudă prin alianţă al liderului conservator Lascăr Catargiu. Soţia sa, Fanchette Vermont, era sora pictorului Nicolae Vermont şi actriţă la „Naţional”, fiica lor, celebra Marioara Ventura, fiind una dintre cele mai mari artiste de teatru de la noi, cariera sa derulându-se cu precădere la Paris, unde a devenit societară a Teatrului de Comedie. 

Autor al piesei „Curcanii”, închinată ostaşilor noştri participanţi la Războiul de Independenţă, Grigore Ventura se bucura de un prestigiu binemeritat în sfera timpului său. Iarna stătea mai mult la „Capşa”, unde se alătura clasei sale exclusiviste, iar vara adăsta la cafea peste drum, plonjând în larma boemei creatoare. În ultima parte a vieţii, ajuns aproape orb, umbla însoţit de câinele său Leandru. Acesta a devenit foarte repede cunoscut de toţi pensionarii „Terasei”, care l-au adoptat şi îndrăgit. Se spune că Ventura l-ar fi primit în dar de la un petrolist american sau englez;câinele era complet negru şi contagios de prietenos. Pe deasupra, era şi poliglot, preluând comenzi în germană, română sau engleză. Câine de vânătoare, Leandru îşi mai vâna doar stăpânul, prin centrul Bucureştilor, făcând turul cârciumilor unde era cunoscut şi iubit de toţi:„Îl căuta pe la domiciliu, în strada Edgar Quinet nr. 5, în Academiei nr. 1, pe la Capşa, pe la Fialcowski, pe la Broft, pe la Gambrinus, pe la Mircea, pe la Clubul Conservator, pe la redacţia Timpul, pe la teatre – chiar şi pe la cuconiţe, ştiindu-l cam crai – până îl descoperea. Nu era nevoie să-i deschidă nimeni uşa, deoarece Leandru ştia să se servească de clanţă singur. Când, în sfârşit, obosit mort, da de papa Ventura, gudurătura lui nu se mai poate descrie. Se pomeneşte că atunci când se văicărea la uşa cluburilor, era semn pentru cei de pe stradă că stăpânu-său pierde la bacara”.

În 1909, când moare Ventura, Leandru rămâne neclintit la poarta cimitirului Bellu timp de mai bine de o lună. După puţină vreme, câinele iubitor de cheflii îşi află stăpân în persoana lui Iorgu Metexa, un alt mare consumator de plăceri bahice. Acesta l-a şi înhumat pe Leandru, în 1913, în grădina Oteteleşanilor.

Apusul lumii vechi:locul „Terasei” e luat de Palatul Telefoanelor

Ani cei buni s-au dus însă – iar la începutul războiului, în vara lui 1916, autorităţile au limitat drastic programul cafenelelor şi cârciumilor, ori le-au obligat chiar să tragă obloanele, considerându-le posibile centre de difuzarea ale zvonurilor alarmiste. Ocupaţia Puterilor Centrale ce a urmat n-a fost nici ea mai fastă, din cauza absenţei majorităţii artiştilor noştri lirici, plecaţi împreună cu regele, guvernul şi armata în Moldova;aceştia au revenit abia după armistiţiul din primăvara lui 1918. Astfel, revista „Scena” anunţa pe 31 mai al acelui an redeschiderea „Terasei” cu spectacolul „Fata din Shiraz”, dat de „Compania lirică Maximilian şi Leonard”, moştenitoarea Companiei Grigoriu. 

Sfârşitul ostilităţilor a dus şi la apusul lumii vechi şi al cutumelor sale, scriitorii răspândindu-se prin alte cârciumi sau terase nou apărute, cum e, de exemplu, „Corso”. Unii au invocat apariţia inoportună în cafenea a unui pian automat, care „cânta asurzitor şi fără întrerupere”. Alt motiv, poate mai întemeiat, ar fi acela că bătrânii corifei dispăruseră deja – Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc sau Macedonski – lipsind „Terasa” de partea lor de prestigiu. Pe de altă parte, acum se dezlănţuie o luptă între generaţii fără precedent, aceasta având ecou şi în viaţa politică ce devine mult mai agitată. Lumea literară începe a se împărţi şi ea în curente ireconciliabile, iar aşa cum se întâmplă de obicei după mari cataclisme belice, ascendentul bătrânilor maeştri asupra noii generaţii a dispărut, la noi, aceasta din urmă fiind mult mai conectată la marile tendinţe culturale europene, pe care încearcă să le imite;chiar şi naţionalismul, până la un punct, e unul de import. Atmosfera capătă un paroxism artificial, pe care La Belle Époque-ul, ce trăia în armonie cu sinele, nu-l putea înţelege:„Democratizarea galopantă a epocei postbelice a adus automat nu ştiu ce uniformizare şi bandizare sufletească a grupurilor şi a inimilor, distrugând iluziile şi poezia. De aceea vechiul cerdac era condamnat”. 

„Terasa” caută în zadar să se aclimatizeze cu noul;astfel, ea găzduieşte, se spune, primul concert de jazz de la noi, în 1928, în plus, cochetează şi cu cinematograful. Adevăratul sfârşit a venit în 1931, când compania americană ITT a preluat telefonia din România, construind pe locul casei Oteteleşenilor şi al „Terasei” Palatul Telefoanelor. Reporterul „Ilustraţiunii Române”, care relatează acest eveniment, notează aerul dezolant în care a sfârşit vechea locantă a boemei artistice:„Era uimitor că mai subzistă sub aspectul de cârciumă infectă, în care nu mai aveau ce căuta toţi acei ce-i dăduseră taina cu cincisprezece ani în urmă”. 

Grădina şi fosta dependinţă a servitorilor au mai rezistat însă o vreme, aici amenajându-se primul patinoar artificial de la noi, care avea 1.500 de locuri. Un cârciumar profită de prilej şi deschide locanta „Bandy”, care avea şi locuri rezervate pentru sportivi. Aceştia, patinatori sau hocheişti, încep să crească vertiginos ca număr, sub influenţa cinematografului, unde zâna norvegiană a gheţii, tripla campioană olimpică Sonja Henje, făcea furori în producţiile hollywoodiene. Noua firmă de telefonie acceptă oferta de fuziune a vechiului „Tenis Club” şi astfel apare echipa de hochei „Telefon Club”, care are o istorie scurtă, dar determinantă în palmaresul acestui sport la noi. Aici evoluează poate singurul produs de import al sportului cu pucul şi crosa de la noi care a stârnit pasiuni populare – canadianul Bill Waters. Cu acesta în echipă, trupa „telefoanelor” reuşeşte o performanţă istorică, învingând „naţionala” Germaniei, în două meciuri, chiar la ea acasă, înainte de Jocurile Olimpice de la Garmisch Partenkirchen, unde sportivii localnici se anunţau printre favoriţi. Ca fapt divers, merită să menţionăm că aici a evoluat şi prima echipă feminină de hochei de la noi, „Tenis Club Român”.

De la „Frascatti” la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”

Rămăseserăm însă datori cu povestea celorlalte două clădiri din curtea Oteteleşanilor, care-şi vor avea şi ele o pagină meritată în istoricul locantelor bucureştene. Animatorul a fost, în acest caz, aşa numitul Papa Gilet, un bucătar vestit în epocă, ce a lucrat şi pentru feţe domneşti. Găsind un finanţator ce a crezut în el, italianul Frascatti, Gilet a trecut pe cont propriu şi a deschis restaurantul „Frascatti” în clădirea Casei Resch de pe Calea Victoriei, aflată între hotelul „Hugues” şi Casa Bossel, exact vis a vis de reşedinţa Oteteleşanilor. La 1875, Eliad Cârciumărescu, un self made man al epocii, semianalfabet, a cumpărat casa cu un etaj a bijutierului austriac, a mai durat două etaje şi a deschis Hotel „English”, care, neiubit de nimeni, oficialităţi sau locatari, rezistă, încă nebiruit, în centrul Bucureştilor de azi. 

Antreprenorul italian dimpreună cu bucătarul francez au traversat strada cu afacerea, după ce o scurtă perioadă au funcţionat în Casa Bossel. Aici au ocupat mai întâi vechiul hotel Oteteleşanu, durând un etaj, apoi deschizând restaurant şi cafenea la parter, iar în restul spaţiului funcţionând un hotel, „o clădire cu mai multe camere împrejurul unui «hall»”. Mai târziu au ocupat şi casa de bătrâneţe a doamnei Safta Câmpineanu-Oteteleşanu. Aveau şi o terasă, unde elita bucureşteană se ascundea de vipia endemică a verilor de Bărăgan. Brandul celor doi întreprinzători va dăinui încă aproape 60 de ani, când e „rezidit şi tras la aliniere”. Aici funcţionează de acum un cinematograf, „Rio”, care în iarna 1933-1934 îl găzduieşte pe marele Tănase, care joacă între spectacole diferite reviste în câte un act. Chiar dacă era o variantă de avarie, sala fiind mică, iar condiţiile vitrege, respectul faţă de public determină acelaşi standard ridicat, orchestra fiind ririjată de Gherase Dendrino, iar baletul coordonat de Floarea Capsali.

În 1935-1936, arhitectul Jean Monda durează o clădire nouă, după model american, pe locul Caselor Frascatti, clădire care găzduieşte astăzi la parter Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”. 

""