Autor 3111 vizualizări


În istoria Franței din secolul al XX-lea, momentul 1944 este de maximă importanță. În primul rând, deoarece în anul respectiv s-a produs eliberarea teritoriului francez de sub armata ocupantă germană, ceea ce în plan mental a reprezentat pentru populația țării o adevărată renaștere a națiunii franceze, avându-se în vedere frustrările pe care le provocase dramatica înfrângere a Franței în debutul celui de-al doilea Război Mondial și capitularea „dezonorantă” din iunie 1940.

În al doilea rând, anul 1944 înseamnă pentru istoria politică franceză vârful de popularitate atins de cele două puteri născute din lupta de Rezistență, Generalul de Gaulle (foto sus) și Partidul Comunist Francez. Disputa dintre aceste două forțe pentru putere a avut ca miză viitorul Franței ca națiune europeană.

P.C. Francez în al doilea Război Mondial

În ce privește Partidul Comunist Francez, succesul obținut cu ocazia Rezistenței a făcut din el primul partid al țării, atât ca număr de aderenți, cât și ca număr de potențiali votanți. Momentul pe care îl avem în vedere (toamna anului 1944) a fost singurul moment, din istoria sa, propice luării puterii și unei eventuale instaurări a unui regim socialist, în una dintre cele mai importante state ale Europei occidentale. Victoria sa ar fi însemnat un regim, dacă nu subordonat, cel puțin apropiat Uniunii Sovietice, prilej de complicații foarte mari pentru situația geostrategică ulterioară.

Vom încerca să determinăm, în cele ce urmează, care au fost factorii ce au determinat succesul inedit al comuniștilor în mediul politico-social francez, care au fost modalitățile prin care Partidul Comunist a înțeles să acționeze în vederea cuceririi puterii politice, care au fost motivele pentru care această luare a puterii nu a mai avut loc. La puțin timp după declarația de război adresată de Franța Germaniei naziste (3 septembrie 1939), Partidul Comunist Francez a fost scos în afara legii.

Pe data de 26 septembrie 1939, guvernul Daladier a decis disoluția Partidului Comunist Francez și a tuturor organizațiilor sale membre în Internaționala a III-a comunistă. Motivele acestei acțiuni guvernamentale au ținut de interesele naționale ale Franței de la acel moment. Primul, și cel mai important, a fost dependența manifestată de Partidul Comunist față de Uniunea Sovietică a lui Stalin, țară care, pe 23 august 1939, semnase Pactul de neagresiune germano-sovietic, pact ce instituia din partea URSS o neutralitate binevoitoare față de acțiunile Germaniei conduse de Hitler.

Un alt motiv al disoluției Partidului Comunist Francez l-a reprezentat pacifismul pe care acesta îl promova în Franța, inclusiv în forul parlamentului, atitudinea sa împotriva războiului afectând deciziile guvernamentale în privința războiului cu Germania.

Pentru comuniștii francezi, care, începând cu 1934, promovând politica de Front Popular, se afirmaseră drept cei mai mari inamici ai fascismului și ai ascensiunii Germaniei hitleriste pe scena politică europeană, Pactul germano – sovietic a reprezentat o lovitură greu de suportat. Lor li s-a cerut, spre exemplu, prin directiva Internaționalei Comuniste din 9 septembrie 1939, să renunțe la propaganda antifascistă, pentru a nu provoca reacția Germaniei. Lupta antihitleristă a fost abandonată în profitul luptei „contra războiului imperialist și pentru pace”1.

În aceste condiții, scos în afara legii și marcat de inconsecvența de care dădea dovadă, partidul a avut de suferit, în perioada 1939 – 1942. O mare parte a aleșilor săi, consilieri municipali, a ales să îl părăsească. Dintre membrii simpli de partid, la începutul anului 1941 rămăseseră doar 5.000 de membri, în condițiile în care în august 1939 partidul număra 280.000 de aderenți2.

După înfrângerea Franței și schimbările politice din vara anului 1940 (instaurarea regimului de la Vichy), Partidul Comunist, inițial dezorganizat total, s-a angajat încetul cu încetul în lupta de Rezistență, devenită din iunie 1941 cuvânt de ordine. Pe data de 22 iunie 1941, armatele lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică. Acesta era momentul de care s-au temut și pentru care s-au pregătit dintotdeauna comuniștii de pretutindeni: patria socialismului era în pericol; ea trebuia apărată cu orice preț. Modul cel mai accesibil de luptă pentru comuniștii francezi, ce răspundea în același timp unei dorințe patriotice, era de a se angaja cu toate forțele în mișcarea de Rezistență în Franța. Deja, începând cu primăvara lui 1941, când a lansat primul apel pentru formarea unui Front Național al Independenței, toate elementele se reuniseră pentru ca o organizație decimată să cedeze locul unei mașini de luptă cu dublă eficacitate: în lupta propriu-zisă, dar și în arta de a trage foloasele politice ale acestei angajări3.

În iulie 1941, revista Cahiers du communisme publica un apel la unitatea împotriva ocupanților: „Poporul francez înțelege necesitatea de uniune împotriva invadatorului hitlerist și, de acum înainte, comuniști și anticomuniști, atei și credincioși, muncitori și țărani, intelectuali și oameni de toate condițiile, deciși să elibereze Franța, au ca misiune să lupte cot la cot”4.

Din acel moment, partidul și-a organizat rețeaua, începând lupta armată împotriva germanilor. Comuniștii au organizat mișcarea de Rezistență, fiind, în acel moment, singura formațiune ce dispunea de o organizare centralizată ce opera pe ansamblul teritoriului francez. PCF era organizat în patru zone de luptă, corespunzând zonelor de demarcație a Franței de după 1940: zona interzisă (sub administrație directă germană), Estul anexat (Alsacia – Lorena), Nordul ocupat de Wehrmacht, dar sub control francez, Sudul (Franța de la Vichy)5.

Modul de luptă al comuniștilor s-a dovedit a fi ardent, chiar și în condiții de izolare. Bătălia de la Stalingrad și lupta împotriva Serviciului de Muncă Obligatoriu, instituit în februarie 1943 în Franța ocupată, dar și în Franța de la Vichy (prin care cetățenii francezi erau trimiși la muncă în Germania) au oferit popularitate comuniștilor, mai ales în rândul tinerilor, permițându- le să recruteze un număr masiv de luptători6.

În perioada Rezistenței, Partidul Comunist a fost beneficiarul unui fenomen de atracție masivă. Cauzele sunt multiple: dexteritatea de manevră a aparatului, prestigiul Armatei Roșii, revelarea calităților eminente de devotament și de curaj de care au dat dovadă militanții comuniști în fața unei represiuni feroce7. La sfârșitul războiului în Franța, comuniștii au dorit să încununeze lupta împotriva ocupantului printr-o ridicare a poporului întreg, o insurecție națională. Această insurecție, în final, nu a avut efectul scontat: din totalitatea celor 212 de orașe ale Franței, doar 5 au cunoscut o eliberare de tip insurecționar: Paris, Lille, Marseille, Limoges, Thiers. Oricum, în cadrul acestora întâlnim trei dintre primele patru orașe ale Franței ca mărime8.

Comuniștii francezi ieșeau așadar din război mai puternici ca niciodată. Ei beneficiau de prestigiul luptei împotriva ocupantului, erau aureolați de gloria obținută în timpul clandestinității și de prestigiul URSS și al Armatei Roșii, beneficiau de un capital enorm de simpatie.

Acțiunile P.C. Francez în vara-toamna anului 1944

Popularitatea de care se bucura Partidul Comunist Francez în urma eliberării Franței de sub ocupația germană era concurată de cea a lui Charles de Gaulle, conducătorul Rezistenței externe. Între cele două forțe se realizase, pe timpul războiului, un compromis, Partidul Comunist participând la Consiliul Național al Rezistenței, organizat la Alger în 1943 de Generalul de Gaulle, care avea să se transforme, la revenirea în Paris, în august 1944, în Guvernul provizoriu al Republicii Franceze. Între cele două tabere, în pofida colaborării de suprafață, existau adânci divergențe. De Gaulle, opunându-se tacticii de luptă a PCF, revendicase conducerea întregii acțiuni de Rezistență (internă, ca și externă). După eliberarea Franței, divergențele între cele două tabere se concentraseră în disputa privind viitoarea distribuție a puterii în stat: dacă Generalul considera că statul trebuie reconstituit de sus în jos, prin intermediul liderilor, comuniștii preferau ca puterea în stat să emane de la baza sistemului politic. În opinia lor, de Gaulle dorea să stabilească „o dictatură militară asupra poporului francez”9.

Insurecția națională, preconizată de comuniști pentru eliberarea principalelor orașe ale țării, avea ca scop simbolic de a permite PCF să-și manifeste puterea, de a crea entuziasmul propice apariției unui climat revoluționar susceptibil să genereze un proces revoluționar, care să ducă la instaurarea unui regim socialist. În urma insurecției însă, comuniștii nu au reușit să obțină puterea, iar acest lucru s-a datorat organizării eficiente a politicii de vid de putere, pe care au pregătit-o în mod minuțios serviciile gaulliste începând cu vara lui 1943. Dacă de Gaulle își propunea o restaurare a statului în prerogativele sale din 1939, comuniștii urmăreau să acorde puterea forțelor și instituțiilor provenite din Rezistență și din insurecție. La 17 august, unul dintre liderii comuniști André Marty declara: „coexistența pacifică dintre forțele populare și forțele reacționare sprijinite de oligarhia financiară se apropie de sfârșit”10.

Partidul Comunist Francez a început să pună în aplicare o strategie a dublei puteri, prin organismele sale (în Octombrie la Avignon 37 de Comitete Departamentale de Eliberare din Sud s-au reunit în Stări Generale care cereau „democrație economică și socială”), blocând pe cât posibil acțiunile guvernului și multiplicând la bază puterile locale și regionale. Comuniștii se sprijineau pe trupele paramilitare ale Milițiilor Patriotice născute de mișcarea de Rezistență. Ofensiva lor a fost desfășurată în multiple domenii: presă, sindicate (în această perioadă s-a realizat cucerirea CGT – Confederația Generală a Muncii de oamenii partidului), economie, poliție, tineret11.

Însă, pe lângă Generalul de Gaulle, partidul a avut de înfruntat și alte obstacole în impunerea propriului punct de vedere: armata americană prezentă pe teritoriul Franței, un puternic curent anticomunist prezent în instituțiile-cheie ale administrației (armată, poliție, justiție), dar și în profunzimea societății franceze, rezistența unor partide și a unor oameni politici (precum SFIO, Partidul Socialist condus de Leon Blum), participanți și ei la Rezistență, incapacitatea societății franceze de a demonstra veleități revoluționare, imaginea pătată și credibilitatea redusă a liderului Partidului, Maurice Thorez12 (foto dreapta).

O conjuncție a tuturor acestor factori au făcut, ca în pofida auspiciilor prezentate mai sus, Partidul Comunist să nu reușească să preia puterea. Începând cu noiembrie 1944, el și-a schimbat  orientarea, ajungând să coopereze cu guvernul Generalului de Gaulle. Discursul lui Thorez din ianuarie 1945, „Să ne unim, să combatem, să muncim” a constituit un apel adresat partidului în direcția integrării în eforturile comune ale întregului popor francez, pentru ieșirea din situația dezastruoasă provocată de război. Disoluția Milițiilor Patriotice a fost urmată de participarea la alegerile din octombrie 1945 pentru Adunarea Constituantă: partidul pornea pe calea acțiunii legale.

Ce s-a întâmplat?

Schimbarea bruscă de comportament din toamna anului 1944 a determinat istoriografia franceză să se interogheze asupra dorinței reale a partidului de a prelua puterea. Philippe Buton menționează trei întrebări ce sintetizează cercetările istoriografiei asupra subiectului: 1. PCF a renunțat în mod definitiv în timpul războiului la orice perspectivă de a cuceri puterea de manieră revoluționară? 2. A existat o „turnantă strategică” în toamna lui 1944? 3. Dacă da, a fost aceasta de natură endogenă sau a rezultat dintr-o decizie sovietică?13

Tot el realizează o împărțire a istoriografiei acestui subiect în trei categorii. Prima categorie de istorici ar fi aceia care consideră că partidul a avut o strategie de cucerire a puterii bazată pe strategia leninistă a dublei – puteri (Annie Kriegel, Henri Michel, Stephane Courtois, Jean-Jacques Becker). Conform istoricilor apropiați Partidului Comunist, partidul s-ar fi limitat la o luptă strict patriotică (Jean-Paul Scot, Annie Lacroix- Riz, Yves Durand). În fine, a treia categorie de istorici crede că partidul nu a încercat să preia puterea din cauza „partajului” de la Yalta, PCF fiind supus Moscovei (Jacques Fauvet, Charles Tillon, Philippe Robrieux, Grégoire Madjarian,). Annie Kriegel considera comunismul și gaullismul „un cuplu opus, dar complementar, un sistem de agresiune reciprocă controlată, în care PCF putea merge până la a fi o opoziție fără a fi o alternativă”. Odată de Gaulle plecat, PCF ar fi reluat o strategie clasică de front unic cu socialiștii pentru a cuceri puterea din interior14.

Philippe Buton considera în 1993 că sovieticii au permis, între 1943 și 1944, Partidului Comunist Francez să încerce stabilirea unui raport de forțe în favoarea sa pentru a-l elimina pe de Gaulle, dar, situația evoluând în defavoarea PCF, Stalin l-a determinat pe Thorez în noiembrie 1944 să renunțe la pretențiile de preluare a puterii15.

În favoarea acestei interpretări vine și stenograma întâlnirii dintre Thorez și Stalin de la Moscova, pe 19 noiembrie 1944, în care Stalin făcea o evaluare clară a situației, sugerându- i lui Thorez să nu continue pe calea revendicării puterii:

„comuniștii [francezi] nu țin cont și continuă să urmeze vechea linie în condițiile în care situația s-a schimbat […] Există un guvern recunoscut de Marea Britanie, Statele Unite și Uniunea Sovietică și comuniștii continuă să acționeze mecanic. Între timp situația este diferită, nouă, favorabilă lui de Gaulle. Situația s-a schimbat și trebuie operată o schimbare. Partidul Comunist nu este suficient de puternic pentru a lovi guvernul în cap”16.

Din documentul ce prezintă întâlnirea celor doi lideri, cel sovietic și cel al partidului francez, se observă raportul de subordonare al celui de-al doilea față de primul. Partidul Comunist Francez a nutrit, în vara anului 1944, speranța impunerii unui regim de democrație populară, chiar a unui regim socialist în Franța, însă liderul sovietic, preocupat de obiectivele sale politice, a descurajat tentativa sa de a prelua puterea.

Comuniștii francezi, în ciuda faptului că în urma alegerilor din noiembrie 1946 au obținut cel mai mare scor electoral (28,3% din voturi), s-au văzut nevoiți să participe într-un guvern prezidat de socialiști. Excluderea lor din guvernul Ramadier din mai 1947 a pus capăt speranțelor comuniste de accedere la putere, chiar și pe cale democratică.

Note:

1. Stephane Courtois, Marc Lazar, Histoire du Parti Communiste Français, Paris, Presses Universitaires de France, 2000, p. 172
2. Michel Dreyfus, Bruno Groppo, Les partis communistes français et italien, în dans Michel Dreyfus et alii, Le siècle des communismes, Paris, Ed. de l’Atelier / Ed. Ouvrieres, 2000, p. 293
3. Laurent Douzou, La gauche, Vichy et la resistance, dans Jean-Jacques Becker, Gilles Candar, ss. dir., Histoires des gauches en France. Volume 2 – XXe siècle: à l’épreuve de l’histoire, Paris, La Découverte, 2004, p. 387
4. citat de Stephane Courtois, Marc Lazar, op. cit., p.185
5. Stephane Courtois, Marc Lazar, op. cit., p. 193
6. Marc Lazar, Le communisme, une passion française, Paris, Perrin, 2002, p. 142
7. Laurent Douzou, op. cit., p. 397
8. Philippe Buton, Les lendemains qui déchantent. Le Parti communiste français à la Libération, Paris, PFNSP, 1993, p. 104
9. Stephane Courtois, Marc Lazar, op. cit., p. 202
10. Ibidem, p. 208
11. Ibidem, p. 212
12. Ibidem, p. 245
13. Philippe Buton, Méthodologie et historiographie de la stratégie communiste à la Liberation, în Communisme, nr 45 – 46, 1996, p. 7
14. Annie Kriegel, Le Parti communiste français, la Résistance, la Libération et l´établissement de la IVe République (1944 – 1947) în Communismes au miroir français, Gallimard, 1974 citat de Stephane Courtois, Marc Lazar, op. cit., p. 224
15. Philippe Buton, Les lendemains qui déchantent. Le Parti communiste français à la Libération, Paris, PFNSP, 1993, p. 104 citat de Philippe Buton, Méthodologie et historiographie de la stratégie communiste à la Liberation, în Communisme, nr 45 – 46, 1996, p. 16
16. Notes de l´entretien du Cam. I. V. Staline avec le secrétaire général du C.C. du Parti communiste français le camarade Thorez, în Communisme, nr 45 – 46, 1996, p. 25
""