Autor 8485 vizualizări


Separarea celor două Corei rămâne și în zilele noastre un puternic reminder al unuia dintre cele mai importante conflicte ale secolului XX. Este, de asemenea, rezultatul neașteptat al conflictului din 1950-1953, care s-ar fi putut derula cu totul altfel dacă Statele Unite (sau China) nu ar fi decis să intervină. Cum s-a ajuns la această decizie a administrației Truman? Care a fost rolul generalului McArthur în desfășurarea războiului și în impasul acestuia, determinând, în cele din urmă, un armistițiu care durează și până astăzi?

În deja faimoasa lucrare Why nations go to war, politologul american John G. Stoessinger caracterizează situația din Coreea ca fiind determinată de tentația americană privind o victorie rapidă și, mai ales, de percepția greșită asupra adversarului (chinez).

Cum explicăm izbucnirea Războiului din Coreea?

Potrivit lui Stoessinger, putem vorbi de patru posibile explicații, mai mult sau mai puțin plauzibile. Cea mai probabilă este cea a războiului ca acțiune împotriva Vestului incitată de Stalin. După înființarea NATO în 1949, avansul sovietic în Europa de Vest a cunoscut o rezistență din ce în ce mai hotărâtă, astfel că Uniunea Sovietică, care dorea să-și lărgească tot mai mult sfera de influență, a trebuit să se reorienteze către Asia. Și, parcă oferindu-le un cadou sovieticilor, în ianuarie 1950 Secretarul de Stat Dean Acheson a ținut un discurs în care a delimitat perimetrul de apărare al Statelor Unite fără a include și spațiul corean. Prin urmare, probabil că Stalin i-a încurajat atunci pe nord-coreeni să atace Sudul.

O altă variantă presupune tot implicarea lui Stalin, dar nu pentru a-i provoca pe americani, ci pe chinezi. Mao venise la putere fără ajutorul lui Stalin, astfel că liderul sovietic vedea în el o amenințare pe care trebuie să o controleze. Într-adevăr, Mao și Stalin semnează un pact în februarie 1950, dar acesta putea fi doar o fațadă. Dacă luăm în considerare această variantă, atunci trebuie să presupunem că Stalin nu i-a avertizat pe chinezi cu privire la atacul asupra Coreei de Sud. Din acest plan, Stalin mai putea câștiga de pe urma deteriorării relațiilor dintre China și Statele Unite.

O a treia posibilitate ar fi ca intervenția în Coreea de Nord să fi fost o inițiativă din partea Chinei. Aceasta este însă puțin probabilă, căci Mao abia venise la putere și era prea preocupat de consolidarea regimului său, pentru care naționaliștii lui Chiang Kai-Shek încă reprezentau o problemă serioasă. În plus, Coreea de Nord se afla clar în orbita sovietică, iar Mao nu ar fi riscat să se amestece.

În fine, ultima variantă, cea mai puțin probabilă, prezintă conflictul din Coreea ca o problemă de politică internă, o inițiativă a premierului Kim Il Sung sprijinită de URSS. Prin invazia Coreei de Sud, premierul nord-coreean ar fi dorit să-și consolideze imaginea de lider comunist internațional.

Deși cauzele ofensivei în Coreea de Sud rămân în continuare neclare, istoricii sunt de acord că Stalin a fost probabil în spatele atacului. Din ce motive, nu se știe, însă mai mult ca sigur că liderul sovietic se aștepta la o victorie rapidă, altfel nu s-ar fi implicat. De parcă lecțiile celui de-Al Doilea Război Mondial, recent încheiat, nu fuseseră învățate, avea să înceapă iar un război în care toți vedeau o victorie rapidă, dar care avea să se prelungească ani de zile cu prețul a milioane de victime.

Conflictul s-a prelungit datorită transformării sale din război local în război internațional, și asta prin intervenția Statelor Unite ca mandatar al Națiunilor Unite. Cum s-a decis la Washington implicarea în conflictul din Extremul Orient? Politologul Stoessinger propune trei faze cruciale ale implicării SUA-ONU:i) decizia din iunie 1950 a președintelui Truman de a trimite trupe în Coreea și rolul ONU în inițierea acțiunii;ii) decizia generalului MacArthur de a traversa paralela 38;iii) asaltul lui MacArthur către râul Yalu, care atrage intervenția chineză.

„A fost cea mai grea decizie pe care a trebuit să o iau ca Președinte.”

Coreea de Nord invadează Sudul în dimineața zilei de 25 iunie 1950 cu mai bine de 100.000 de soldați. La Washington, asta a pus Statele Unite în fața unei alegeri:fie administrația americană vedea atacul din Coreea ca pe o oportunitate, fie vedea în ea un pericol. În cele din urmă, președintele Truman – a cărui decizie personală a cântărit cel mai mult – avea să vadă ambele fațete ale evenimentului, alegând să acționeze hotărât pentru a apăra atât interesele SUA, cât și pe cele ale ONU.

Stoessinger consideră că în decizia lui Truman a contat enorm de mult ideea sa că președintele trebuie să se arate mereu puternic și hotărât. Din acest motiv, el nu s-a eschivat niciodată de la decizii importante, pe care le-a luat întotdeauna fără a avea ulterior mustrări de conștiință. Spre exemplu, când a luat decizia atacului nuclear împotriva Japoniei, îi scria surorii sale că „aproape orice criză pare a fi cea mai grea dintre toate, dar după ce trece, nu mai pare atât de grea”. La fel de important a fost angajamentul profund al lui Truman față de Națiune Unite:„cât sunt președinte, vom sprijini Națiunile Unite cu toate mijloacele de care dispunem” declara el în mai 1950.

Imediat după începutul invaziei din Coreea de Sud, Dean Acheson l-a informat pe Truman cu privire la cele întâmplate și a recomandat întrunirea de urgență a Consiliului de Securitate. Președintele a fost de acord, considerând că problema trebuie prezenată Organizației Națiunilor Unite. Astfel, în această primă fază, în administrația americană factorii decizionali au fost cu toții de acord că SUA trebuie să răspundă la provocarea nord-coreeană prin intermediul ONU.

În dimineața zilei de 25 iunie, membrii misiunii americane la ONU, sub conducerea ambasadorului Phillip Gros, și-au pus la punct strategia privind întrunirea Consiliului de Securitate. Temându-se de un veto din partea Uniunii Sovietice, ei au făcut un plan de rezervă pentru întrunirea de urgență a unei sesiuni a Adunării Generale. Au mai discutat despre termenii pe care urmau să-i folosească în rezoluția propusă spre adoptare Consiliului:se putea vorbi fie de un ordin, fie de o recomandare. În cele din urmă, Gross a propus varianta ca rezoluția „să facă apel la” partea nord-coreeană;termenul era potrivit din punct de vedere diplomatic, însă nu foarte precis!

Potrivit memoriilor sale, Truman – care în acea zi se întorcea de la casa sa din Missouri – și-a petrecut timpul în avion reflectând asupra lecțiilor istoriei. În opinia sa, atacul nord-coreean nu era decât o continuare a șirului de agresiuni germane, italiene sau japoneze care conduseseră la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial. De asemenea, el era convins că sovieticii se află în spatele inavziei și că, dacă amenințarea comunistă nu este păstrată sub control, atunci războiul dintre lumea comunistă și cea non-comunistă este inevitabil. Ca atare, se gândea Truman, principiile Națiunilor Unite, așa cum fuseseră ele stabilite în 1945, trebuiau apărate printr-un răspuns colectiv ferm la agresiunea Coreei de Nord. Astfel, președintele american a decis că trebuie să acționeze prin intermediul ONU, dar că ar face-o și fără aceasta în caz de nevoie.

ONU intervine

În timp ce Truman se întorcea la Washington, în Consiliul de Securitate se întruneau 9 dintre cei 10 reprezentanți ai statelor membre:China, Cuba, Ecuator, Egipt, Franța, India, Norvegia, Marea Britanie, Statele Unite și Iugoslavia. Marele absent era Uniunea Sovietică, care decide să boicoteze consiliul în semn de opoziție față de includerea Chinei naționaliste.

Secretarul general Lie a luat cuvântul declarând că, potrivit informațiilor primite, Coreea de Nord a violat Carta ONU și că, prin urmare, este datoria Consiliului să ia măsurile necesare pentru restabilirea păcii și securității în regiune. Apoi, Gross, reprezentantul SUA, a prezentat propunerea de rezoluție prin care se făcea apel la administrația nord-coreeană să înceteze ostilitățile și să se retragă la linia paralelei 38. Rezoluția a fost supusă la vot în aceeași ședință:doar Iugoslavia s-a abținut, în timp ce restul reprezentanților au votat în favoarea rezoluției propuse de americani. Mai mult decât atât, spune Stoessinger, unii delegați și-au asumat chiar riscul de a vota în absența unei recomandări oficiale din partea guvernelor lor.

În pofida succesului din Consiliul de Securitate, Truman și consilierii săi știau că nu era de ajuns și că Statele Unite trebuiau să ia inițiativa militară. Odată ajuns la Washington, el s-a întrunit de urgență cu 13 dintre cei mai importanți lideri diplomatici și militari ai SUA pentru a discuta problema poziției pe care guvernul avea să o adopte față de evenimentele recente. La această întâlnire, Acheson a făcut patru recomandări:1) generalul MacArthur să fie autorizat să ofere Coreei de Sud echipamente militare;2) forța aeriană a SUA să fie autorizată să organizeze și să protejeze evacuarea civililor americani din Coreea de Sud;3) să se dezbată chestiunea întâririi rolului Consiliului de Securitate;4) ca flota a VII-a să fie interpusă între Taiwan și China continentală.

Primele două recomandări ale lui Acheson au fost acceptate în unanimitate, căci încă nu se punea problema ca armata americană să intervină direct. Cu privire la cea de-a treia, președintele Truman a subliniat că, în această criză, Statele Unite acționează pentru ONU, și că trebuie să aștepte rezoluția Consiliului de Securitate înainte de a lua măsuri adiționale. Cu toate acestea, i-a instrucționat pe liderii militari să facă pașii necesari pentru pregătirea forțelor americane. În fine, a existat un consens privind deplasarea flotei a VII-a, ca modalitate de a-i descuraja atât pe chinezii comuniști, cât și pe cei naționaliști de la operațiuni militare ce puteau extinde teatrul de război.

„Aceasta este Grecia Orientului Extrem. Dacă suntem suficient de duri acum, nu va mai exista un pas următor.”

Până în ziua următoare, situația s-a agravat, iar Gross a raportat președintelui că în cadrul ONU pare să existe un sprijin din ce în ce mai mare față de ideea impunerii unor măsuri mai severe. Apoi, veștile privind evoluția militară din Coreea de Sud au ajuns la Washington, când însuși președintele Syngman Rhee îl sună pe Truman pentru a-i cere să-i salveze guvernul de la dezastru. Prin urmare, în seara zilei de 26 iunie Truman s-a întâlnit din nou cu aceiași consilieri și a propus ca marina și aviația americană să acorde sprijin imediat forțelor sud-coreene. Nu s-a vorbit încă despre trimiterea soldaților pe teren, dar era clar că deplasarea forțelor americane în zonă era primul pas în aceasă direcție. S-a discutat și despre posibilitatea implicării Ununii Sovietice sau a Chinei, dar s-a ajuns la concluzia că cele două state nu ar interveni direct în Coreea.

Pe 27 iunie, generalul MacArthur a fost informat de decizia președintelui. A primit-o cu plăcere, căci nu se aștepta la o asemenea acțiune fermă, pe care o dorea totuși. Problema a fost supusă și Congresului, care a răspuns favorabil la inițiativa lui Truman. În aceeași zi, Consiliul de Securitate s-a întrunit din nou. Și de această dată americanii s-au temut că reprezentantul sovietic, Yakov Malik, ar putea bloca decizia printr-un veto. Din fericire pentru ei, el a lipsit din nou. De ce? N-a fost, probabil, un boicot intenționat din partea Uniunii Sovietice, căci era clar, în acel moment, că se va discuta despre o acțiune fermă cu privire la Coreea. Sovieticii ar fi avut, așadar, ocazia să-i încurce pe americani, însă probabil că Malik nu a primit la timp instrucțiuni de la Moscova, conducerea sovietică întârziind în luarea unei decizii cu privire la atititudinea pe care trebuia să o adopte la ONU.

Intervenție americană, dar sub egida ONU

Astfel, americanii și-au putut prezenta fără probleme proiectul de rezoluție, prin care se recomanda ca membrii ONU să ofere Coreei de Sud orice tip de asistență necesar pentru respingerea atacului armat și restaurarea păcii și securității. Votul a fost amânat timp de câteva ore, până ce toți delegații au primit instrucțiunile din partea guvernelor lor;în fine, rezoluția a fost supusă la vot și adoptată cu 7 voturi favorabile, 2 abțineri (Egipt și India) și o împotrivire (Iugoslavia). Prin urmare, Consiliul de Securitate recomanda luarea de măsuri militare pentru oprirea asaltului nord-coreean.

În dimineața următoare, Truman primea un raport de la MacArthur prin care generalul raporta că singura modalitate prin care granița pe paralela 38 poate fi restabilită este prin implicarea activă a soldaților americani. MacArthur a călătorit apoi personal pe teren pentru a vedea care este situația și i-a raportat președintelui că „singura garanție pentru păstrarea liniei din prezent și abilitatea de a recupera terenul pierdut este prin introducerea forțelor de luptă americane”. Mai precis, generalul a declarat că ar putea păstra Coreea cu doar 2 divizii americane.

Prin urmare, Statele Unite au luat decizia de a acționa sub umbrela Națiunilor Unite, iar hotărârea a fost prezentată într-o nouă întâlnire a Consiliului de Securitate, în care Gross a subliniat că acțiunea americană se va face sub steagul ONU. A spus însă că ceilalți membri ONU vor trebui să colaboreze pentru a transforma acțiunea într-o adevărată măsură de securitate colectivă. Deși zeci de state au răspuns favorabil invitației secretarului-general Lie, contribuțiile propriu-zise nu au fost semnificative. Până în lupta septembrie, 14 state trimiseseră ajutor militar în Coreea, dar tot americanii au fost cei care au purtat greul, cu+50% din forțele implicate în război. Totuși, contribuția statelor membre ONU a venit și sub alte forme, prin asistență medicală sau donații de alimente și diverse produse.

Generalul MacArthur a fost desemnat comandant al forțelor ONU, însă legătura sa cu organizația a rămas nominală, el primind instrucțiuni din partea președintelui Truman.

După 1 august, deciziile ONU nu au mai putut fi luate în Consiliul de Securitate din cauza veto-ului sovietic (se pare că Malik își primise în sfârșit ordinele), astfel că responsabilitatea a trecut în mâinile Adunării Generale. Însă când aceasta s-a întrunit pentru prima dată de la izbucnirea crizei, situația se schimbase radical:generalul MacArthur lansase cu succes o debarcare la Inchon, spre surprinderea nord-coreenilor, care începuseră deja să se retragă. Astfel, forțele sub egida ONU ajunseseră la linia paralelei 38. Se punea acum o altă problemă:puteau ele trece dincolo de această linie?

Criza inițială fusese rezolvată, dar acum americanii se aflau în fața unei oportunități tentante:să-i învețe pe nord-coreeni o lecție și să-i învingă pe terenul propriu. Traversarea frontierei punea însă mari probleme politice și diplomatice care trebuiau clarificate în cadrul ONU. În plus, în curând situația avea să se schimbe din nou prin intervenția Chinei, care îi punea americani într-o cu totul altă poziție, infinit mai complicată.

Cum a ajuns China să se implice?

Două evenimente i-au adus pe americani față-n față cu China, iar ambele se datorează personalității generalului MacArthur. Este vorba de acțiunea de traversare a paralelei 38 din octombrie și asaltul către frontiera chineză de pe râul Yalu, din noiembrie. Generalul MacArthur era considerat cel mai important soldat al Statelor Unite. Probabil că așa se considera și el;în plus, succesul debarcării de la Inchon i-a întârit acestuia încrederea în propriul său geniu militar.

Pe măsură ce forțele comandate de MacArthur se apropiau de paralela 38, s-a pus problema traversării acesteia. Pe de o parte, Coreea de Nord nu putea învinsă decisiv dacă forțelor ONU nu li se permitea trecerea frontierei. În plus, se putea argumenta că prin invazia din iunie, nord-coreenii încălcaseră oricum această frontieră și că urmărirea inamicului era acceptabilă. Pe de altă parte, dacă scopul misiunii ONU fusese doar de a respinge atacul, atunci nu trebuia să li se permite să continue lupta dincolo de paralela 38, într-o regiune care nu era oficial recunoscută ca făcând parte din Republica Coreea. În același timp, reprezentantul Indiei la ONU a atras atenția că, cel mai probabil, un avans al forțelor ONU va determina implicarea Chinei în conflict. El a fost însă ignorat...

Inițial, Truman a declarat că va lăsa decizia în mâinile ONU. Câteva zile mai târziu, s-a răzâgndit și a spus că rezoluțiile Consiliului de Securitate din iunie-iulie le dădeau, implicit, dreptul de a trece frontiera. Decizia a fost, așadar, luată, și nu avea să fie contestată puternic în cadrul ONU, statele membre fiind de acord cu inițiativa americană. Prin urmare, pe 7 octombrie 1950, Adunarea Generală vota (cu 45 de voturi pentru, 5 împotriva și 7 abțineri) pentru o nouă acțiune în Coreea care avea ca scop distrugerea forțelor nord-coreene și unificarea întregii țări sub steagul ONU.  

Soldații sud-coreeni au trecut linia paralelei 38 pe 1 octombrie și au fost urmați de soldații americani, în data de 7. A început, astfel, avansul forțelor ONU către frontierea Coreei de Nord cu China, perceput la Beijing drept amenințare directă. Implicarea Chinei era, deci, iminentă. Americanii însă nici nu au băgat de seamă, ei fiind convinși că regimul comunist chinez lansează avertismente goale. Pe 15 octombrie, Truman a discutat cu MacArthur despre posibilitatea intervenției chineze, despre care generalul a declarat că este puțin probabilă și că, oricum, dacă ar interveni, ar fi învinși foarte repede.

Chinezii însă au intervenit, demonstrând că vorbiseră serios. Până în acel moment, decidenții politici de la Washington crezuseră ferm în prietenia sino-americană, în pofida instaurării regimului comunist, ceea ce arată, în fond, că Statele Unite încă nu luau în serios noua Chină. Greșeala a fost a americanilor, care au continuat să creadă într-o Chină care nu mai exista. De cealaltă parte, chinezii vedeau în americani moștenitorul ambițiilor imperialiste ale Japoniei, și au ajuns la concluzia că doar o intervenție fermă în Coreea va preveni o invazie americană în China.

Greșeala generalului MacArthur

La fel de importantă-și dezastruoasă – a fost percepția generalului MacArthur privind puterea chineză, pe care o subestima. În mintea sa, disciplinatul și îndoctrinatul soldat comunist din 1950 era același cu soldatul naționalist, demoralizat și slab, din 1948. Această subestimare avea să-l coste grav pe MacArthur, care s-a aventurat într-o ofensivă periculoasă.

Astfel, pe 26 octombrie, chinezii lansează un atac surpriză asupra forțelor americane și sud-coreene aflate la 80km de granița chineză. Rezultatul a fost devastator, mai multe regimente fiind practic decimate. Apoi, pe 1 noiembrie, chinezii au atacat un batalion american, pe care l-au distrus, după care au început o retragere bruscă. Căzând în capcana chinezilor, MacArthur a crezut că inamicul fusese slăbit de pe urma celor două atacuri și că s-a retras pentru a se regrupa. În plus, generalul american estimase greșit forța chinezilor la doar 40-60.000 de soldați, în timp ce chinezii mobilizaseră de fapt aproape 200.000 de oameni.

Prin urmare, MacArthur face greșeala de a încerca un atac împotriva chinezilor, percepuți drept slabi, dar nu a făcut altceva decât să se avânte și mai mult pe teritoriul nord-coreean, unde liniile de aprovizionare erau mai slabe, iar unitățile de luptă trebuiau dispersate din cauza terenului. Americanii au avansat deci în ceea ce credeau a fi „ofensiva finală”;chinezii au așteptat, i-au lăsat să înainteze timp de aproape 3 săptămâni, până la atacul sângeros din 27 noiembrie, în care moderna armată americană a fost învinsă „o armată de țărani”.

În ciuda pierderilor umane, China comunistă a obținut ceea ce urmărise:și-a câștigat, în final, statutul de mare putere și respectul celorlalte state. Atitudinea SUA față de chinezi se va schimba greu, căci americanilor le-a fost greu să acceptă că această nouă Chină este din ce în ce mai puternică și, mai ales, ostilă.

În fine, după această confruntare, războiul avea să continue și să intre într-un impas până în 1953, când ambele tabere, epuizate, au căutat să încheie armistițiul, chiar dacă nu-și îndepliniseră țelurile (vagi din start). Cu privire la intervenția americană, concluziile pe care le putem trage sunt următoarele:mai întâi, că decizia lui Truman de a se implica în conflict a fost corectă, nu însă și cea de a continua lupta dincolo de paralela 38 și de a-i provoca pe chinezi. Americanii au căzut victimă tentației de a-și impune punctul de vedere sub egida ONU și, parțial, pierderile suferite se datorează generalului MacArthur, ale cărei acțiuni au dus la prelungirea războiului. Pe de altă parte, confruntarea dintre China și SUA a dus, pe termen lung, la clarificarea și îmbunătățirea relațiilor dintre cele două puteri, odată ce americanii au renunțat la preconcepții. Războiul a avut consecințe și asupra Organizației Națiunilor Unite:în momentul în care eforturile sale s-au identificat cu politica americană, ONU a pierdut puterea de a fi un mediator cu adevărat neutru.

 

 

 

 


John G. Stoessinger, Why nations go to war