Autor 2862 vizualizări


Jürgen Habermas constata în “Tehnica și știința ca ideologie” că veritabilul cult al rațiunii existent în două dintre cele mai importante și relevante domenii ale contemporaneității și-a depășit de mult limitele. Raționalitatea s-a extins extrem de mult asupra vieții sociale și politice și asta se vede în modul în care funcționează (cel puțin la nivel teoretic) statul în societățile moderne. Statul caută mai degrabă să stabilizeze sistemul economic, să elimine dificultățile liberei circulații de exemplu, adică să rezolve probleme de ordin tehnic, nu să ia în considerare finalități practice.

A stabili mijloace pentru a atinde scopul este o problemă tehnică, a examnia scopurile reprezintă o problemă practică. Politica nu mai are în vedere ideea îmbunătățirii vieții, a relațiilor dintre oameni, ci se limitează la niște sarcini tehnice, care țin de domeniul administrativ. Nimeni nu pare să fie preocupat de proiecte  pe care să le valorifice, discursul se centrează pe capacitatea de a conduce aparatul economic . Discuțiile privind criterii bune sau rele, drepte sau nedrepte sunt în general evitate în favoarea discutiilor supra problemelor tehnice.

“Tehnicizarea” problemelor politice, ne spune tot Habermas, se traduce de fapt printr-o depolitizare a marii mase a populației. Este vorba desigur de o disimulare a politicului, nu de dispariția lui. Cum are loc această disimulare? Pare a fi vorba de probleme tehnice, dar de fapt este vorba de probleme practice. Și cum se asigură aparența?

În fapt, interesele sociale sunt cele care stabilesc direcția, ritmul, funcțiile progresului tehnic. Dar odată cu secolul al XIX-lea, nu materiile prime, ci științele devin forța de producție cea mai însemnată. Progresele economice și tehnice sunt cele care asigură creșterea economică. Progresul tehnologic și științific pare să determine și evoluția sistemului social. Dinamicii progresului ii corespund și constrângeri, precum și anumite politici funcționale. De exemplu, răspândirea mijloacelor informatice mărește productivitatea întreprinderilor, creând constrângeri pe piața muncii față de care politicienii se supun.

Există așadar un fel de depolitizare în statele moderne occidentale. Se descalifică educația democratică a voinței politice și totodată se recunoaște rolul elitei experților. Adică discursul care examinează politica ca proiect devine mai puțin important decât cel tehnic, care caută de fapt să etaleze competențele în fața publicului pentru a obține încredere, pentru ca apoi să se susțină tot dea ea pentru a justifica imposibilitatea unor anume realizări.

Știinta este astfel oarecum o unealtă de legitimare aputerii politice. Discursul tehnicist caută să releve imagini de gestionari pricepuți, care sunt capabili să se înconjoare de tehnicieni pentru a guverna. Gestionarul își dobândește prestigiul pe baza știintei și tehnicii, iar legitimitatea se întemeiază pe competență, nu pe reprezentativitate. Guvernarea înțelepților a fost și ea, alături de cea a poporului, o opțiune de-a lungul istoriei. Mulți ar opta pentru prima astăzi, problema este că această înțelepciune se limitează adesea la cunoașterea unor mecanisme economice, nu ajung în direcția unor viziuni mai largi.  Așa se exercită, după cum ne atrage atenția Habermas, autoritatea științei. Și cum se poate păstra caracterul democratic într-o societate în care știinta și tehnica joacă un rol atât de important.

Tot Habermas ne dă răspunsul. Adept al definițiilor clare, acesta face distincția dintre domeniul muncii și domeniul interacțiunii. Fiecare are propria sa rațiune. În primul, adică în activitatea tehnică, subiectul acționează asupra obiectului și îl transformă pentru a atinge anumite obiective. În domeniul interacțiunii, subiectul comunică cu alt subiect așa încât transformarea este mutuala. Dacă ar fi să ne ghidăm după acestea două definiții, am constata că ecologiștii, care văd natura ca pe un partener, reduc munca la interacțiune. Societatea științifică procedează invers, reducând relațiile umane la tehnică.

Interacțiunile umane au însă propria lor rațiune, iar încercarea știintei de a se impune ca garantul ordinii sociale și politice este ușor iluzorie. Să vedem acum, concret, ce fel de decizii politice sunt specifice statelor cu un înalt nivel de dezvoltare și cum se aplică ce am menționat până acum. De exemplu, modelul decizionist:dacă specialistul este atât de competent încât determină tehnici proprii pentru administrare și securitate, impunând și mijloacele adoptate de practica politică, este posibil ca în spatele deciziilor sale sa fie o legitimare bazată exclusiv pe rațiune. Cu alte cuvinte, competențele tehnice sunt utile  omului politic, dar el, cel care decide, trebuie să facă totuși niște alegeri bazate pe valori. Iar valorile sunt variate și nu au rațiuni științifice. Deciziile politice au o doză de irațional în ele.

Un alt mod de a înțelege decizia politică este cel tehnocratic. Adică, atunci când sunt multe noutăți tehnologice la dispoziția practicii politice, constrângerile obiective ale specialiștilor tind să se impună în fața politicului, legitimate de calcule și strategii bine determinate. Cu alte cuvinte, în cazul acesta informațiile specialiștilor ar fi suficiente pentru alegerile politice. Alegeri care sunt strict tehnice. Este exact ceea ce Habermas detestă cel mai mult, pentru că printr-un astfel de model tehnocratic decizia politica este disimulată pentru a servi claselor dominante.

In schimb, modelul pragmatic presupune comunicare reciprocă între experții știintelor și oamenii politici. Primii îndrumă factorii de decizie, care la rândul lor aplică recomandările savanților în funcție de nevoile practice. Aplicarea acestor recomandări se poate face cu succes doar prin medierea opiniei publice. Este un model democratic. Asta pentru că susține că informațiile specialiștilor nu sunt suficiente, ci ca este nevoie de dezbatere democratica. Valorile nu sunt cele stabilite de dinainte, ci cele legitimate prin dezbatere argumentată.

Cu alte cuvinte, Habermas ne invită să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă valori adevărate, asupra insuficienței expertizei specialiștilor și necesitatea obținerii unor adevăruri în virtutea consensului public, ceea ce înseamnă de fapt democrație. Adevărul se află undeva între raționament și libertate. Bun și corect din punct de vedere politic ar fi asadar ceva ce ar avea șanse să obtină acordul tuturor la finele dezbaterii democratice. Putem vorbi deci de o raționalitate care se desprinde din comunicare. Năzuim spre adevăr, dar anticipăm și consensul. Adoptarea unui astfel de mod de a gândi politicul ne poate oferi cele mai multe soluții pragmatice.

Recomandare:

J. Habermas, Technik und Wissenschaft als „Ideologie“,  Frankfurt am Main, 1968.