Autor 26894 vizualizări


Conform textului „Ordinațiunii” din 27 iunie 1858, prin care Guberniul (guvernul transilvănean) a reglementat strict „cercământul (verificarea) de morți în orașe și în sate”, autoritățile locale erau obligate să supervizeze „introducerea” cât mai rapidă a funcției de inspector de morți și să supravegheze îndeplinirea exactă a prevederilor actului legislativ. 

Comunitatea era responsabilă de identificarea unui „bărbat mai bătrân, moral”, care să știe să scrie, pentru a primi calificarea de inspector de morți. Candidatul era propus organelor administrative și, după acceptare, acesta era înștiințat în legătură cu „locul și timpul” unde urma să primească „învățătura doftoricească despre inspecțiunea morților” și despre procedura de recunoaștere a „morții părute” (aparente). 

Teama de moartea aparentă era o realitate care a dominat tot secolul al XIX-lea. De exemplu, în anul 1892, medicul Em. Elefterescu scria că este foarte important să se cunoască dacă un om e mort sau nu, „căci de multe ori s-a întâmplat ca o persoană să fie numai leșinată” și cine a văzut-o, neștiind semnele morții, „îndată au și îngropat-o și în urmă s-a aflat că a fost numai leșinată”.

Pentru instruire era preferat personalul medical din localitatea cea mai apropiată, care ulterior avea și obligația de a superviza activitatea „vizitatorilor de morți”. Instruirea trebuia să se facă gratis, fie la reședințele de prefectură (unități teritorial-administrative, echivalentul comitatelor de mai târziu), fie la cele de pretură (circumscripție administrativă care reunea mai multe sate), în cursuri de 10 până la 14 zile, în sesiuni de cel puțin două ore/zi. Era sugerată participarea mai multor candidați deodată și instruirea, pe cât posibil, prin demonstrații pe cadavre. 

Absolvenții „cursului” primeau un „atestat despre capacitatea pentru treaba inspecțiunii de cadavre” și depuneau un jurământ standard la circumscripția administrativă de care aparținea localitatea de proveniență. Textul jurământului era formulat astfel: 

„Formula Jurământului

Pentru inspectorii de morți, care nu-s doctori

Eu N. N. jur înaintea lui Dumnezeu cel a tot putinte ș. m. d., cum că datorințele și lucrările mele ca inspector de morți, după învățământul ce mi s-a predat, pe care l-am înțeles deslușit, le voi împlini cu silință și în frica lui Dumnezeu și că nu voi să întrelas nimic ce poate contribui spre înconjurarea înmormântării oamenilor morți păruți, spre reînsuflețirea acelora cât va fi cu putință, spre darea întâiei mâini de ajutor la nepregugetatele periclitări de viață, precum și la descoperirea soiurilor de morți silnice, după instrucțiunile ce s-au publicat pentru cei ce nu-s doctori. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

La modul ideal, conform „Ordinațiunii”, în fiecare localitate ar fi trebuit să existe un inspector de morți. Singura excepție era reprezentată de situația în care două sau trei comune erau atât de apropiate una de alta încât un inspector, după ce era înștiințat de deces, ajungea la casa decedatului în maximum o oră. 

Scopul „inspecțiunii de morți” și atribuțiile inspectorului

Potrivit documentului din 27 iunie 1858, scopul „inspecțiunii de morți” era constatarea morții și stabilirea cauzei decesului, respectiv „dacă moartea a fost firească sau silnică (violentă sau din cauze nenaturale, n.n.)”. Inspectorii trebuiau să împiedice înmormântarea oamenilor aparent morți, să descopere neglijența aparținătorilor față de bolnavii ulterior decedați, să identifice folosirea unor „leacuri băbești” în detrimentul consultului medical și să recunoască bolile epidemice, endemice și contagioase.

După inspectarea cadavrului, dacă moartea era din cauze naturale, inspectorul de morți avea datoria de a elibera o adeverință/certificat („țidulă”) standard „de inspecțiune”, redactată în două exemplare. Una era pentru autoritățile locale și alta pentru oficiul parohial de care aparținea, în care consemna: numele și prenumele persoanei decedate, vârsta, religia, semnalmentele fizice, ziua, ora și cauza decesului, și, în fine, ziua și ora când se putea înmormânta. Conform legislației vremii, nu era „iertat a înmormânta trupul înainte de a trece 48 de ore”, cu excepția celor care au murit din cauza unor boli contagioase sau în cazul unor perioade caniculare, care grăbeau procesul de putrefacție al corpului, dar nu mai devreme de 24 de ore de la momentul decesului. 

O altă atribuție a inspectorilor de morți era și aceea de a completa la finalul fiecărei luni un „conspect de inspecțiune de morți” (o evidență a decedaților „vizitați”), sub forma unui registru („protocol”) cu rubrici standard, care trebuia depus la primăria comunală pentru a fi trimis autorităților administrative superioare. 

Desfășurarea „inspecțiunii” cadavrului

Pentru îndeplinirea cerințelor menționate mai sus, după ce era informat despre un caz de deces, inspectorul se prezenta la casa decedatului. După ce îndepărta „privitorii nechemați, pe prunci și persoanele tinere”, începea inspectarea corpului persoanei în cauză și, înainte de toate, verifica dacă mai erau semne de viață. În cazul în care descoperea astfel de semne, avea obligația să încerce resuscitarea presupusului cadavru. Dacă nu avea succes, după ce constata încetarea din viață, pasul următor era să stabilească cauza morții și, în funcție de aceasta (dacă era o boală contagioasă sau nu), hotăra ce se întâmpla cu corpul și cu obiectele personale ale răposatului. De exemplu, dacă se confirma drept cauză a decesului o boală „lipicioasă” (contagioasă), inspectorul avea autoritatea de a cere anularea pomenilor, transportarea „mortului prin oameni tineri” și expunerea sa în biserică, chiar dacă sicriul era închis.

O atenție deosebită trebuia să o acorde semnelor de pe corp care ridicau suspiciuni în legătură cu probabilitatea unei morți violente sau datorată otrăvirii. Printre acestea menționăm: zgârieturile de pe piele, „strânsătura” de sfoară, rănile, petele negre sau „murge închise”, umflăturile de stomac, o „încovoiere” bătătoare la ochi a trupului mort ș.a.. Prezența oricărui semn dintre cele menționate sau alte împrejurări suspecte îl obligau pe „vizitatorul de morți” să anunțe de urgență forurile civile locale și să interzică înmormântarea până la clarificarea cazului. 


Țăran năsăudean, fotografiat la începutul secolului XX. Sursa: Colecția de fotografii a Muzeului Grăniceresc Năsăudean

De exemplu, George Mutu, inspectorul de morți din Salva (în prezent, localitate în județul Bistrița-Năsăud), a fost citat ca martor în procesul intentat lui Ilie Iacob pentru moartea suspectă, prin „maltratare”, a soției sale, Matrona. Din depoziția acestuia aflăm că a „vizitat” cadavrul femeii în data de 26 septembrie 1864. Și pentru că a constatat semne de maltratare pe spate și pe gât, nu a eliberat autorizația necesară pentru înmormântare, lăsând în competența autorităților locale investigarea morții suspecte.

În 25 iulie 1871, și lui Gavrilă Gâlici, inspectorul de morți din localitatea Năsăud, i s-a părut suspectă moartea lui George Macavei de 22 de ani. L-a aflat pe acesta „de tot umflat și albastru” și, ca urmare, fiind „moartea grabnică și suspicioasă”, nu și-a putut asuma responsabilitatea eliberării adeverinței necesare pentru înmormântare. Prompt a anunțat judele (primarul) comunal despre moartea îndoielnică a tânărului, solicitând numirea unei comisii formate din medici care să realizeze autopsia cadavrului, cu atât mai mult cu cât în comunitate circula zvonul că George ar fi murit otrăvit. 

Remunerarea inspectorului de morți

Pentru serviciile prestate (inspectarea cadavrului și eliberarea adeverinței care certifica decesul), textul „Ordinațiunii” menționa achitarea unei taxe de 15 creițari (monedă mică de aramă care a circulat în Transilvania până la finalul secolului al XIX-lea, valorând a suta parte dintr-un florin). Deoarece în bugetele locale ale satelor nu existau fondurile necesare pentru plata acestei sume sau a unui salariu lunar/anual, respectiva taxă trebuia achitată de către familia decedatului din averea rămasă după acesta. Doar în situații excepționale, când rudele celui decedat erau foarte sărace, taxa se achita din bugetul local („cutia” comunei). Exista și o excepție menționată în actul legislativ, respectiv posibilitatea ca în satele mai mari sau împrăștiate, în limita veniturilor comunale, inspectorul de morți să primească, pe lângă taxa menționată, și un salariu anual în cuantum de 20 de florini din bugetul comunei.

Acest text este un fragment din articolul „Meserie insolită sau poziție râvnită? Despre inspectorul de morți din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea”, publicat în numărul 232 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 mai - 14 iunie 2021, și în format digital pe paydemic.com.

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum