Autor 16976 vizualizări


Detaşată de Ţara Moldovei în 1812, regiunea pruto-nistreană, numită de noile autorităţi Basarabia, a fost treptat limitată în contactele ei cu românii de peste Prut. De atunci, provincia răsăriteană a Moldovei a avut o „istorie paralelă” cu cea a Principatelor Române, fiind puţine momentele când destinul lor putea să se intersecteze. Una dintre acele rare ocazii a fost Războiul ruso-turc din 1877-1878.

Războiul ruso-turc din 1877-1878 a constituit un rezultat al evoluţiei „chestiunii orientale”. Reformele „modernizatoare” declarate de Imperiul Otoman nu au satisfăcut noile entităţi etno-politice din Balcani, fapt care a generat o mişcare de rezistenţă extrem de virulentă din partea lor. În 1875 se răscoală Bosnia şi Herţegovina, iar peste un an şi bulgarii. Reacţia extrem de dură, invers proporţională cu aspiraţiile europene ale guvernului turc, ce a condus la măceluri organizate în provinciile răsculate, a fost privită în capitalele europene drept un afront, deoarece nu putea fi justificată în faţa opiniei publice, un factor care începea să joace un rol din ce în ce mai important în lumea modernă. Mult mai complicată era situaţia în Rusia. Reformele modernizatoare demarate de Alexandru al II-lea necesitau un grad sporit de mobilizare a societăţii, care putea fi asigurat atât pe plan politic, cât şi pe cel simbolic. Un rol important l-a jucat aici dorinţa de a diminua memoria traumatică a Războiului Crimeii, prin reluarea iniţiativei în „problema orientală”.

(Ilustraţie de la 1877,  intitulată „Situaţia la Marea Neagră”:un bărbat având desenată pe cap o semilună se ridică încet din Marea Neagră, în vreme ce un vultur cu două capete se apropie vrând să fure semiluna. Vulturul cu două capete simbolizează ţările din zona Mării Negre, în vreme ce ursul din depărtare reprezintă Rusia. Omul cu semiluna în creştet simbolizează un Imperiu otoman aflat în suferinţă (desen din perioada războiului ruso-turc)

De data aceasta, Rusia şi-a făcut bine lecţiile, pregătind cu migală sprijinul internaţional, printr-o ofensivă diplomatică model:a se vedea acordurile cu Prusia, Austria, România, şi neutralizarea Angliei, care, cu tot sprijinul acordat otomanilor, nu putea să tolereze la nesfârşit comportamentul „atavic” al clientului său din Balcani.

Zeci de corespondenţi de război vin în Basarabia

Lucrurile au început să se precipite către toamna anului 1876, când ţarul a luat decizia să trimită la graniţa cu Imperiul Otoman armata regulată. A fost declarată mobilizarea parţială, care a adus sub arme peste un milion de soldaţi, dar, de teama mişcărilor revoluţionare, guvernul a decis să nu fie implicate în război trupele de elită – gărzile imperiale, corpul de grenadieri etc. Chiar şi fără aceştia, „armata dunăreană” concentrată în Basarabia număra în jur de 200.000 de oameni, iar în fruntea ei a fost numit Marele Duce Nicolae Nicolaevici. Acesta a sosit în capitala guberniei la 23 noiembrie 1876, împreună cu fiul său, şi a fost cazat în Casa Catargi, în spatele Catedralei, unde s-a constituit şi Statul Major al Armatei.

(Armata  rusă concentrată în Basarabia în primăvara lui 1877 a făcut subiectul a numeroase articole şi ilustraţii în ziare din întreaga lume (în acestea, Chişinăul era ba „Kischineff”, ba „Kisceneff”, ba „Kicheneff”)

Prezenţa unui număr atât de mare de trupe a atras atenţia asupra regiunii, aici venind zeci de corespondenţi de război de la ziare importante din Anglia, Franţa, Italia, Germania, România, astfel încât Chişinăul, care număra la acea dată ceva mai mult de 100.000 de locuitori, devine una dintre „capitalele mediatice” ale Europei. În aşteptarea marelui eveniment, declararea războiului, presa descria de la faţa locului, cu lux de amănunte, evenimentele legate de negocieri, starea şi moralul trupelor, donaţiile ce veneau din diferitele colţuri ale Imperiului pentru combatanţi, pericolul ciumei, chestiuni privind spionii, dezertorii etc. Era, probabil, unul dintre primele evenimente mediatizate la aşa nivel, dorindu-se să se arate gradul de deschidere a Noii Rusii.

În „glodul” din Chişinău s-ar fi înecat un bou

În general, opinia publică rusă era extrem de interesată de cele petrecute în Basarabia, fiindcă nu era vorba doar despre un război pentru „eliberarea fraţilor slavi” din Balcani. Chiar dacă „panslavismul” devenea la acea vreme curentul cel mai popular, susţinut deschis de către puterea de la Petersburg, fiind un important factor mobilizant, ideea principală era de a arăta lumii întregi că Rusia nu mai era o putere secundară în lume şi că era gata la sacrificii mari pentru a demonstra acest lucru. Guvernul avea nevoie de un război victorios în Europa şi din motive de politică internă. Amplele reforme social-politice cu caracter modernizator au bulversat societatea rusă, trezind şi un puternic val contestatar de expresie socialistă şi anarhistă. De aceea, era nevoie de prezentarea unei imagini a unei societăţi sudate în jurul tronului, atât pentru „consum” intern, cât şi pentru cel extern. De aceea, presa scria cu satisfacţie despre moralul înalt al trupelor, despre ofiţerii conştienţi de misiunea lor patriotică, care treceau cu stoicism de privaţiunile unui cantonament îndelungat, despre tot felul de escroci care s-au strâns din toată Rusia pentru câştiguri uşoare în jocul de cărţi, dar care erau nevoiţi să părăsească dezamăgiţi capitala Basarabiei, deoarece ofiţerii ruşi nu doreau să irosească timpul şi banii, pentru lucruri „minore”. Chiar şi problemele inerente erau prezentate ca mici victorii ale „armatei şi poporului”.

Într-adevăr, condiţiile nu erau dintre cele mai plăcute:iarnă grea (1876/1877), situaţie epidemiologică dificilă, mai ales în condiţiile unei concentrări de trupe atât de mare, o infrastructură a oraşului care lăsa mult de dorit. Astfel, aşa cum arăta Gheorghe Bezviconi, în acele zile, în noroiul („glodul”) din preajma Cartierului Statului Major, adică în plin centrul oraşului, s-ar fi înecat un bou, astfel încât corespondentul ziarului „Daily News” nu voia să creadă că oraşul Chişinău este o „capitală”. Chiar dacă localnicii încercau să se disculpe prin vorbe de duh de genul „s-a înecat fiindcă era bou”, impresia generală a rămas aceeaşi:condiţiile dificile în care se afla armata rusă în Basarabia.
Pe de altă parte, exista şi un alt pericol, şi anume, că tratativele de pace se vor încheia cu succes, iar armata va trebui demobilizată, în ciuda cheltuielilor personale ale recruţilor (cazacii şi alte categorii de soldaţi se echipau şi ajungeau la punctul de destinaţie pe cont propriu), ceea ce putea genera alte tensiuni sociale nedorite.

Totuşi, în luna aprilie 1877, după blocajul Conferinţei de la Londra, s-a înţeles că soluţionarea paşnică a conflictului este imposibilă. De aceea, ţarul şi-a anunţat vizita la Chişinău în ziua de 11 aprilie. În acele zile au fost puse la punct şi relaţiile cu statul român, pe teritoriul căruia trebuiau să treacă trupele ruse, fiind semnat un acord bilateral (baronul Stuart din partea Rusiei şi Mihail Kogălniceanu din cea română). Acesta includea două convenţii. Prima, compusă din patru puncte, stipula trecerea liberă a armatelor ruse prin teritoriul Principatelor, ca rezultat al recunoaşterii politice din partea Rusiei, garantarea integrităţii teritoriului românesc, respectarea legilor locale şi plata imediată a serviciilor prestate de către locuitori. A doua convenţie, în 26 de puncte, stipula exact ordinea trecerii armatelor ruse prin Principate, pornind de la dorinţa de a evita problemele ce s-au iscat în trecut cu asemenea ocazii.

Vizita împăratului

Ţarul Alexandru al II-lea a ajuns la Chişinău la orele 11 seara, în ziua de 11 aprilie 1877. Chiar dacă era miezul nopţii, în timpul traversării sale de la gară spre reşedinţa guvernatorului oraşul a fost iluminat, iar toate bisericile au tras clopotele. Alaiul imperial a mers pe artera principală a oraşului, bulevardul Moscovei, care, după această vizită, a fost rebotezat în Alexandrovskaya.

În dimineaţa zilei de 12 aprilie, împăratul a semnat Înaltul Manifest de declarare a războiului împotriva Turciei şi a mers la Catedrală, unde episcopul Chişinăului, Pavel Lebedev, i s-a adresat cu următoarele cuvinte:„Evlavioase Doamne! Doar Tu, cu poporul Tău credincios, iubeşti popoarele creştine călcate de talpa islamului, nu doar cu cuvântul, dar şi cu fapta!”. La sfârşitul slujbei, Alexandru a sărutat Icoana Făcătoare de Minuni de la Gârbovăţ şi a mers la Ipodromul din afara oraşului, unde-l aşteptau trupele. Acolo, episcopului Pavel i s-a înmânat pentru citire o scrisoare sigilată în care se afla Înaltul Manifest.

Martorii spun că în timpul citirii manifestului s-a lăsat o linişte absolută, iar emoţiile au atins cota maximă după ce împăratul a ordonat trupelor să cadă în genunchi, el însuşi rugându-se cu lacrimi în ochi pentru victoria în război. De altfel, pentru majoritatea contemporanilor, citirea Manifestului a fost o surpriză, deoarece se aştepta că acesta va fi făcut public într-una dintre capitalele imperiului, dar nicidecum la Chişinău. După acest moment emoţionant, împăratul a inspectat trupele regulate ruse şi batalioanele de voluntari bulgari, rămânând impresionat de starea şi determinarea lor. Pentru a marca acest eveniment, peste câţiva ani, în acel loc a fost ridicată o capelă.

„Basarabia românească nu mai există“

O parte dintre trupele ruse au trecut hotarul la Prut chiar în aceeaşi zi, iar Marele Duce Nicolae a semnat o proclamaţie către poporul român:„Locuitori ai Principatului Român! Armata condusă de mine este destinată acţiunilor militare împotriva Turciei şi ea intră acum pe teritoriul vostru, care nu o singură dată a întâlnit cu bucurie armatele ruse (sic!)... Strămoşii noştri şi-au vărsat sângele pentru eliberarea strămoşilor voştri... de aceea contăm pe ajutorul acordat armatei care trece prin ţara voastră şi care doreşte să dea ajutor creştinilor oprimaţi din Balcani, suferinţa cărora a trezit compasiune nu doar în Rusia, dar şi în întreaga Europă. Chişinău, 12 aprilie 1877, Nicolae”.

În timpul şederii sale de opt zile la Chişinău, Alexandru al II-lea a vizitat mai multe instituţii de învăţământ din oraş – Gimnaziul eparhial de fete, gimnaziul regional de băieţi, Seminarul teologic –, fiind impresionat de calitatea corpului didactic şi al elevilor. Ţarul le spunea în permanenţă că sunt viitorul Rusiei şi că are încredere în sprijinul lor. De altfel, centrul imperial a investit foarte mult în formarea unei pături culte basarabene loiale Rusiei. Pe data de 17 aprilie, împăratul Alexandru şi-a sărbătorit ziua de naştere la Chişinău, unde nobilimea basarabeană i-a oferit o frumoasă recepţie în sala Adunării Nobiliare. Cu această ocazie, ţarul i-a mulţumit public Marelui Duce Nicolae pentru pregătirea trupelor, exprimându-şi încrederea în sfârşitul victorios al războiului.

La plecare, pe 19 aprilie, trenul ţarului a fost petrecut de câteva mii de locuitori ai Chişinăului, parcă presimţind că-l văd ultima oară. Peste nouă ani, în memoria acestei vizite, vizavi de Casa Varfolomeu, unde a stat Alexandru, acestuia i s-a ridicat o statuie pe care era gravată data de „12 aprilie”, ziua citirii Manifestului de Declarare a războiului. Monumentul nu a supravieţuit însă evenimentelor din 1918...

După căderea Plevnei, la Chişinău, în Casa Donici, a fost ţinut o vreme sub arest însuşi Osman-paşa. Totuşi, după plecarea trupelor, oraşul a fost părăsit şi de armata de corespondenţi, încât Chişinăul a redevenit un oraş tihnit de provincie.

Cu toate că s-a obligat prin convenţia cu statul român să nu atenteze la integritatea teritorială a aliatului său, Rusia nu s-a ţinut de cuvânt. Încă din alocuţiunea episcopului Pavel, după citirea Manifestului, în data de 12 aprilie, s-a lăsat de înţeles că teritoriile din sudul Basarabiei sunt parte integrantă a imperiului. Tratatul de la San-Stefano impunea Imperiului Otoman plata unei reparaţii de război uriaşe, în mărime de 1.400.000.000 de ruble dar, având în vedere că Turcia era incapabilă să plătească această sumă integral, se cerea cedarea sudului Basarabiei şi a unor teritorii din Caucaz în schimbul a 1.100.000.000 de ruble.

Cu toate protestele oficialilor români, Rusia a rămas neclintită în decizia sa, astfel încât Congresul de Pace de la Berlin consfinţeşte acest rapt. În ziua de 9 octombrie 1878, gubernatorul Basarabiei, Şebeko, trimite o telegramă ţarului:„Am fericirea să vă raportez că Basarabia românească nu mai există. Astăzi, acest segment reîntregit a fost solemn declarat de mine ca aparţinând Imperiului rus...” În aceeaşi zi ţarul îi răspunde printr-o telegramă:„Cu mare plăcere am citit telegrama Dvs. Mă bucur din suflet pentru acest eveniment – reîntregirea Basarabiei în graniţele sale. Alexandru”.