Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină

Autor 1063 vizualizări


Volumul Profesorului universitar Bogdan Murgescu Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină publicat la editura Polirom, București, 2012 oferă o imagine complexă a Țărilor Române, de la situația politică în care se aflau acestea și evoluția comerțului intern și extern până la raporturile stabilite între economie, finanțe și activitatea militară.

Studiul lui Bogdan Murgescu se bazează pe documentele vremii respective (secolele XV-XVIII) și oferă perspective incitante asupra situației din spațiul românesc de la sfârșitul Evului Mediu și începutul Epocii Moderne. Dincolo de construcția mentală creeată de-a lungul anilor față de istoria națională, istoricul dorește să analizeze într-un mod echilibrat toate aspectele pozitive și negative din trecutul Țarilor Române.

Privirile autorului sunt îndreptate asupra factorului economic, puțin cunoscut cititorilor, care sunt familiarizați cu un tip de istorie la nivel diplomatic, unde raportul de putere între părți sau aspectele simbolice sunt la ordinea zilei. Astfel, cu ocazia apariției acestui volum, vom putea consulta o altă viziune a evoluției Țărilor Române și anume cea a istoriei economice și sociale.

Cartea este structurată în patru părți:

  1.  Politică, diplomație, atitudini
  2. Economie, finanțe, război
  3. Structuri și conjuncturi comerciale
  4. Perspective sintetice.

În prima parte, autorul ne prezintă câteva aspecte ale politicii și diplomației domnitorilor români Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Mulți istorici români susțin un caracter fanatic antiotoman al lui Ștefan cel Mare și o apropiere față de munteni, dar lucrurile nu stau așa, în viziunea autorului cărții. În 1462, Ștefan a atacat cetatea Chiliei, participând astfel la campania otomană îndreptată către Țara Românească condusă de Vlad Țepeș și aliatul său Ungaria. Ștefan a reluat atacurile asupra Chiliei și în 1465 a și cucerit-o, iar otomanii, ca să nu pornească vreun conflict cu „aliații” moldoveni, au mărit tributul Moldovei către Poartă de la 2.000 la 3.000 de galbeni. Acest tribut va fi plătit de către Ștefan până în 1473, când a avut loc conflictul dintre Mehmet al II-lea și Ștefan. Istoricii români sunt de părere că otomanii ar fi fost cei care au început ostilitățile la adresa Porții în vreme ce autorul volumului consideră că de fapt Ștefan a rupt alianța cu Poarta atacându-l pe Radu cel Frumos în noiembrie 1473 înlocuindu-l de la domnie. Istorici precum Ștefan Andreescu confirmă ideile autorului:„acțiunea militară pe care Ștefan a declanșat-o în Țara Românească s-a încadrat perfect în planul mai larg al coaliției creștine”(p.29). Moldovei i se dublase haraciul și intrase în conflict cu Țepeluș, fidel Porții. Astfel, în opinia autorului, Ștefan cel Mare i-a depășit pe toți domnitorii români care au fost înaintea sa, exercitând o politică externă de anvergură fără precedent pentru Moldova, iar „politica externă a lui Ștefan nu a fost defensivă, ci mai degrabă pro-activă”(p.40).

Profesorul Bogdan Murgescu analizează și un alt mit românesc și acela că noi, românii, am fi apărat creștinătatea prin Mihai Viteazul care, mânat de un sentiment național fanatic, ar fi avut drept scop înfăptuirea unei uniuni între cele trei state românești, lucru neconfirmat de nici un text provenit direct de la domnitor. Autorul ne prezintă sume de bani pe care Habsburgii le-au cheltuit pentru războiul cu otomanii și ne spune că Mihai Viteazul a primit generoase subsidii financiare pentru a crea campania de la Dunăre, care a jucat un rol benefic din perspectiva Habsburgilor, căci ținea mobilizate numeroase trupe otomane la Dunăre și nu pe teritoriul Ungariei, teatrul principal al războiului. Armatele lui Mihai Viteazul erau alcătuite din mulți mercenari. În final, autorul argumentează că acțiunile militare ale voievodului muntean efectuate împotriva Porții au fost minore în contextul larg al conflictului dintre Habsburgi și Imperiul Otoman iar imaginea lui Mihai Viteazul este că acesta „a reprezentat o îmbinare de elemente medievale cu unele elemente moderne”(p.51).

Varianta clasică a istoriografiei românești este că cele două țări au fost subjugate economic de către Imperiul Otoman. Astfel, Prin plata obligațiilor bănești către Poartă, Țările Române au fost practic silite să se integreze în economia europeană a momentului, depășins faza de autarhie și organizând o politică serioasă de export. Autorul vede în aceste aspecte și un factor benefic și anume politica tolerantă a Porții la nord de Dunăre (faptul că nu s-au ridicat lăcașuri de cult musulmane) deoarece „până în secolul al XVI-lea, atât în Țările Române, cât și în Imperiul Otoman religia era mult mai importantă decât etnia în definirea solidarităților”(p.53). Factorul etnic este, în opinia autorului, un lucru mai puțin important decât factorul confesional în analizarea raporturilor dintre Țările Române și Poartă:„creștinismul era foarte important pentru muntenii și moldovenii din secolele XIV-XVI, în vreme ce identificarea etnică era, în cel mai bun caz, marginală”(p.53). Pentru a se putea instaura așa-zisul sistem de domnii fanariote, „era nevoie de noi criterii de definire a societății”(p.54). Autorul este de părere că „diferențele morale dintre un domnitor sau boier pământean și unul nepământean se referă înprincipal la problemele economiei monetare, la împrumuturile cu dobândă și la modernizarea fiscală a statului”(p.56). Așadar, domniile fanariote nu au avut caracterul pe care noi îl percepem prin viziunea contemporană și au reprezentat un sistem politic unde reprezentanții erau evaluați individual, nu ca membrii ai unor grupuri etno-lingvistice, iar „epoca fanariotă este un construct istiriografic modern”(p.59).

Tot în prima parte, Profesorul Bogdan Murgescu ne vorbește și despre filorusismul unor personalități din societatea Țărilor Române, precum Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu, care vedeau în Rusia un salvator de pericolul otoman. Autorul consideră că acest sentiment de deznădejde românesc nu este deloc unul antinațional și că în vremea respectivă boierimea a solicitat chiar și alipirea la Rusia a Țărilor Române. Chiar dacă interesul rușilor pentru Țările Române era extrem de important, politica acestora ar fi ameliorat soarta teritoriilor românești. Astfel, ortodoxismul imperial exercitat de Rusia ar fi reprezentat pentru domnitorii vremii cea mai bună armă cu care puteau lupta împotriva pericolului catolic (Ungaria) și cel islamic (Imperiul Otoman). Țările Române și Moldova „erau străbătute de un puternic val de exaltare ortodoxă turcofobă care împingea inexorabil spre o politică pro-rusă”(p.69). În opinia autorului, marea boierime ar fi exercitat un rol important în mișcarea antiotomană.

In adoua partesunt prezentate o serie de aspecte ce țin de problemele economice și financiare ale Țărilor Române. Începând cu secolul al XVI-lea, dările către domnie au crescut în strânsă corelație cu obligațiile față de otomani, destabilizând gospodăria țărănească, împingând tot mai mulți țărani spre șerbie. Astfel se destabiliza echilibrul între clasele sociale, favorizând boierimea. Bazându-se pe o serie de calcule economice, autorul consideră că acest proces de destabilizare a favorizat „condițiile sociale pentru instaurarea unui veritabil regim nobiliar în secolul al XVII-lea”(p.81). Sumele mari de bani care erau virate în contul Imperiului Otoman l-au împins pe Mihai Viteazul și pe urmașii săi să facă un compromis cu Poarta iar acest lucru are meritul de a reduce presiunea financiară otomană și de a integra politico-economic Țările Române în sistemul otoman. Acestea nu puteau plăti datoriile către otomani așa că au apelat la credite cu dobândă, lucru ce a favorizat colapsul economic al Moldovei și Valahiei.

Autorul mai prezintă și câteva aspecte financiare ale participării Țării Românești la Războiul de 15 ani dintre Habsburgi și Imperiul Otoman. La începutul războiului, Valahia era vasală Porții iar Moldova și Transilvania deja aderaseră la Liga Sfântă obâinând astfel o protecție față de turci. Războiul cu turcii de la sfârșitul secolului al XVI-lea a început în Țara Românească odată cu uciderea cămătarilor otomani veniți la București pentru a primi banii împrumutați lui Mihai Viteazul. În opinia autorului, campania lui Mihai din 1595 a dovedit că „organizarea militară tradițională a Țării Românești nu era îndeajuns de puternică pentru a garanta o protecție adecvată împotriva atacurilor otomane mai însemnate”(p.105). Acest lucru i-a conferit lui Mihai dreptul de a angaja un mare număr de mercenari străini. Țara Românească nu putea susține costurile unei armate de cel puțin 20.000 de mercenari cât avea nevoie Mihai așa că acesta împreună cu boierii valahi au acceptat anumite condiții financiare impuse de către Poartă. Mai târziu, Mihai va primi și o sumă de bani din partea occidentalilor pentru a angaja mercenari. Nici cucerirea Transilvaniei nu i-au adus sume prea mari de bani voievodului muntean iar acesta „și-a extins aria de acțiune mult mai mult decât i-ar fi îngăduit-o resursele economice pe care le avea”(p.108). Autorul consideră astfel că acțiunile militare ale lui Mihai Viteazul împotriva otomanilor au fost mult mai costisitoare decât haraciul plătit Porții.

Tot în a doua parte a cărții, Profesorul Bogdan Murgescu prezintă și o analiză aprofundată a creditelor atestate de condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu precum și o listă a creditorilor întocmită pe criterii etnice și confesionale (evrei, occidentali, ortodocși, musulmani). Analizele condicii au scos în evidența trei categorii de credite:1. avansuri făcute de dregătorii în funcție;2. Împrumuturi forțate;3. creditele propriu zise. Faptul că domnitorul lua credite cu dobândă de la diverșii creditori este influențat de situația economică precară prin care trece Țara Românească. În acest fel, „acțiunea capitalului cămătăresc din marile orașe otomane se înscria ca o componentă a procesului de subordonare economică a Țărilor Române față de lumea otomană”(p.123).

Atunci când era inițiată o campanie militară majoră, toate teritoriile aflate sub stăpânirea Porții trebuiau să platească o contribuție specială. De regulă, otomanii preferau să strângă bunurile din provinciile învecinate teatrului de acțiune. Un astfel exemplu este campania din 1672 pentru cucerirea Cameniței. Datorită necesității aprovizionării trupelor turcești cu provizii, autorul este de părere că „otomanii au încercat să cumpere, prin bună înțelegere, grâu moldovenesc”(p.130) de teama ca producătorii moldoveni să nu fugă și să ascundă proviziile. Astfel, otomanii au mers pe principiul „pieței libere”, oferind condiții favorabile negustorilor de alimente.

Spre finalul celei de-a doua părți, autorul prezintă un studiu în care evaluează balanțele de plăți ale Imperiului Otoman cu Polonia-Lituania și Imperiul German. Astfel, autorul încearcă să  integreze informațiile despre balanțele comerciale și monetare într-o imagine de ansamblu a circulației metalelor prețioase în lumea modernă timpurie. Același autor consideră că „Țările Române s-au transformat în economii de export”(p.137). În secolul al XVI-lea, comerțul continental dintre otomani și Europa Centrală perpetua un model stabilit încă din secolul al XIV-lea iar deficitele mai importante ale Europei Centrale erau, în cea mai mare parte, acoperite cu numerar.

În cea de-a treia partesunt prezentate anumite idei vehiculate despre  comerțul Țărilor Române. Autorul respinge teza conform căreia Moldova și Țara Românească ar fi avut legături comeciale numai cu Imperiul Otoman iar aceste legături ar fi reprezentat un factor de bază al dezvoltării comerțului Țarilor Române și integrarea acestuia în comerțul european (Mare\ Neagră-lac turcesc). Astfel s-ar demitiza ideea că Țările Române ar fi fost „grânarul” Porții iar otomanii s-ar fi aflat în „imposibilitatea practică de a impune un monopol efectiv asupra Țărilor Române”(p.159). Însuși Nicolae Iorga respingea ideea monopolului otoman.

În opinia autorului, evoluția raporturilor economice dintre Țările Române și Imperiul Otoman a fost determinată de anumite mecanisme politice, cum ar fi presiunea financiară exercitată de otomani asupra Țărilor Române prin sporirea obligațiilor financiare către Poartă. Acest fenomen a determinat „ample mutații în structurile economice și sociale ale Țărilor Române”(p.175). Ca o redresare a economiei Moldovei și Valahiei, au crescut exporturile acestora care rezultau venituri mai mari pentru vistieria domnească, acest lucru fiind în contradicție cu alte interese otomane. Poarta va iniția o serie de interdicții pentru exporturile românești. Cel mai vechi document care atestă acest lucru este din secolul al XVI-lea (Scrisoarea sultanului Suleyman I către domnitorul moldovean Alexandru Lăpușneanu prini care îi cerea să pună capăt exporturilor de vite moldovenești în Polonia). Așadar, „în secolele XVI-XIX nu a existat un monopol otoman asupra comerțului Țărilor Române”(p.183) deoarece negoțul dintre  români și turci  a fost puternic influențat de către politic.

Autorul consideră că subdezvoltarea economică a Țărilor Române se datorează costurilor de transport din timpul lui Constantin Brâncoveanu, care erau mai mari în Țările Române decât în Europa. Acest lucru „a constituit un factor puternic care a frânat și a întârziat dezvoltarea economiei marfare și a contribuit la reproducerea structurilor medievale”(p.190).

Tot în partea a treia a cărții sale, autorul încearcă să reconstituie istoria comerțului exterior românesc prin scoaterea în evidență a fluctuațiilor cantitative și evoluția calitativă acestuia. Prin urmare „evoluțiadiferenței de prețuri ne poate oferi indicii concludente cu privire la fluxurile comerciale”(p. 191). Un exemplu este dat de reluarea exporturilor de vite moldovenești către otomani, datorită prețului mai mare cu care acestea erau vandute în Europa Centrală și de Vest și numărul cumpărătorilor occidentali relativ scăzut. Acest lucru putea reprezenta o alternativă față de dările Moldovei către Poartă. Astfel, a doua jumătate a secolului al XVII-lea a cunoscut un declin al legăturilor comerciale dintre Țările Române cu Europa Centrală. În opinia autorului, „negoțul cu vite a fost una dintre componentele majore ale relațiilor economice externe ale Țărilor Române”(p. 207), dat fiind faptul că secolul al XVI-lea a fost o perioadă de mare avânt al comerțului internațional cu vite. Țările Române s-au aflat la intersecția a două arii a comerțului internațional cu vite (Europa Centrală și Imperiul Otoman).

Este de asemenea analizat și exportul de sare românească în Imperiul Otoman, lucru consființit în regimul juridic și vamal al sării muntene exportate în Imperiul Otoman. Apogeul exporturilor de sare muntene către otomani a fost în secolul al XV-lea, iar spre sfârșitul secolului al XVII-lea exista chiar o concurență între Moldova și Valahia în ceea ce privește exportul de sare către Poartă. Astfel, în opinia autorului, „Imperiul Otoman a oferit Țărilor Române un debușeu sigur și masiv pentru desfacerea excedentului lor de sare”(p. 234).

Profesorul Bogdan Murgescu atinge și controversata problemă a exporturilor de cereale din Țara Românească și Moldova către Imperiul Otoman. Folosindu-se de o serie de documente otomane, autorul consideră că exportul de cereale din Țara Românească către capitala Imperiului Otoman nu era deloc profitabilă spre sfârșitul secolului al XVI-lea și că de fapt exporturile de cereale din Țara Românească și Moldova către Poartă au fost destul de modeste iar „ponderea combinată a Țărilor Române nu depășea 10% din consumul de cereale al capitalei otomane”(p.246). Și pe plan european, comerțul cu cereale românești era unul extrem de modest.

Autorul avansează în timp cu analiza mitului „România, grânarul Europei” până la Primul Război Mondial. Astfel aflăm că în anul 1860 România asigura doar 4.4 % din importurile europene de cereale iar în perioada 1891-1913 %. Aceste creșteri vin pe seama creșterii demografice din Europa din secolele XIX-XX. În perioada interbelică s-a putut simți o scădere a ritmului de creștere economică la nivel european, dat fiind faptul că Primul Război a afectat serios producția internă iar „disponibilitățile de export au fost mai mici decât înainte de 1914”(p.260). Nivelul total al producției interne de cereale din perioada interbelică a fost depășit abia în anii 1970.

În cea de-a patra partea cărții sale, autorul încearcă să demonstreze că până în secolul al XIII-lea, regiunea carpato-danubiană, a fost periferică față de axele comerțului medieval european. Nici măcar în perioada antică, comerțul dacilor cu Roma și Bizanțul a fost unul modest. Abia în „secolul al XIII-lea s-au produs două mutații internaționale care au afectat ți spațiul românesc. Mai întâi cucerirea Constantinopolului de către cruciați în 1204 a deschis Marea Neagră pentru venețieni și genovezi... Cealaltă mutație importantă a fost expansiunea mongolă, concretizată prin expediția condusă de Batu în Europa Răsăriteană și Centrală (1236-1242) și prin instaurarea dominației Hoardei de Aur asupra unor teritorii întinse, incluzând Moldova, Muntenia, țaratul Bulgariei (inclusiv Dobrogea) și pentru o perioadă mai scurtă Oltenia”(p.273). Circulația monetară a monedelor din Moldova și Muntenia era redusă pe piața europeană, în vreme ce emisiunile monetare ale regilor Ungariei au făcut din Transilvania „principala sursă de aur din interiorul Europei, surclasată doar de cantitățile de aur aduse din Africa”(p.277). Autorul consideră că principalul factor exterior care a afectat istoria Țărilor Române a fost factorul otoman. Imperiul Otoman nu a dorit și nici nu a putut să împiedice comerțul de tranzit al Țărilor Române cu Europa. Turcii au controlat doar anumite segmente de drumuri comerciale, care treceau prin Țările Române. Datorită creșterii mari a fiscalității interne, în Țările Române a scăzut capacitatea de absorție a importurilor europene. Astfel, fiscalitatea i-a obligat pe țărani să vândă din ce în ce mai mult din agoniseala lor. Dintre produsele cele mai importante pentru exportul Țărilor Române, avem animalele (ovine și bovine), sarea și exportul de cereale, modest în opinia autorului. Adoptarea culturii porumbului a contribuit de asemenea la creșterea demografică iar circulația monetară a început să se îndrepte tot mai mult către Poartă.

Europa de S-E din care făceau parte și statele românești, era înapoiată economic încă dinainte de cucerirea otomană. O creștere economică a Țărilor Române s-a putut resimți abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, pe fondul unei creșteri economie în Imperiul Otoman. Cererea externă (occident și otomani) de produse românești cât și importurile de produse occidentale au contribuit de asemenea la o creștere economică în Țările Române a favorizat „un proces de integrare a lumii otomane în periferia economiei-univers occidentale”(p.288). Istanbulul a generat o vastă rețea de legături economice, iar acest lucru a avantajat și Țările Române. Astfel, Principatele Române (secolul XIX) au obținut un statut de periferie economică și politică în cadrul Europei.

Absența vizibilă a Țărilor Române din economia europeană s-a produs pe fondul lipsei „unei adevărate modernizări, decalajul crescând față de Europa Occidentală, și stabilirea unui tipar de dezvoltare/subdezvoltare marcat de dependență (periferialitate)”(p.303). Procesul de modernizare al Țărilor Române în secolele XVI-XVII a fost unul redus. În epoca modernă timpurie, Țările Române au continuat să fie fragmentate într-o multitudine de forme de organizare politică, păstrând în continuare un caracter rural și agricol. Importantă este și moștenirea lui Mihai Viteazul, care, prin victoriile sale împotriva turcilor, a determinat Imperiul Otoman să nu transforme Țările Române în provincii otomane și să păstreze raportul de vasalitate față de acestea.