Autor 20264 vizualizări


Frontul de Est al Primului Război Mondial a început prin atacul Rusiei, în august 1914, asupra Prusiei Orientale, teritoriu strategic în planificata ofensivă înspre Berlin. Urmau a se înfrunta două dintre cele mai mari și mai cunoscute armate ale lumii în acel moment:armata germană și cea țaristă. Dacă pentru ruși victoria ar fi fost binevenită, dar nu vitală, pentru germani, înfrângerea în această campanie ar fi însemnat un dezastru complet, rușii putând ajunge din nou la Berlin, la fel cum făcuseră în secolele XVIII și XIX. Tocmai de aceea, victoriile de răsunet ale germanilor la Tannenberg și Lacurile Mazuriene au devenit imediat de legendă, fiind probabil cele mai clare victorii obținute de Imperiu în Primul Război Mondial.

Comandantul armatei germane din Prusia, generalul von Hindenburg, a devenit instant un erou național și un simbol al tăriei și eficienței militare germane. Clădiri, salate, cravate, băuturi, prăjituri, țigări purtând numele său au apărut imediat, gloria obținută de Hindenburg propulsându-l după război la conducerea Republicii Germane. Pentru Rusia, înfrângerea a fost doar prima dintr-o cumplită serie de dezastre militare, cu pierderi de ordinul milioanelor, care se vor succeda până la căderea regimului țarist și încheierea păcii cu Puterile Centrale. Victoriile germane erau cu atât mai necesare în est cu cât armata austro-ungară suferise o serie de înfrângeri din partea rușilor, în Galiția, făcându-i astfel pe comandanții germani să afirme că alianța cu Viena e ca și cum ar fi „încătușați de un cadavru”. În memoria victoriei și a soldaților germani căzuți în bătălie, Hindenburg a construit la Tannenberg un mausoleu grandios, între 1924 și 1927. Naziștii au strămutat aici, în 1935, osemintele lui Hindenburg și ale soției sale, dar numai până în ianuarie 1945, când Al Doilea Război Mondial a înclinat balanța înspre ruși:mausoleul a fost distrus, iar amintirea marii victorii de la Tannenberg (azi Stębark, Polonia) din 1914 rămâne acum doar în paginile cărților de istorie.

Armata germană

Armata Imperiului German consta din armatele a 26 de state componente – 4 regate, 5 mari ducate, 12 ducate și principate, 3 orașe libere (cu formă de guvernământ republicană), Alsacia și Lorena[1]. Aceste armate erau puse sub o comandă unică, iar preponderența Prusiei era asigurată prin numărul de trupe(Prusia asigura circa 70% din efective) și pregătirea impecabilă a soldaților și ofițerilor[2]. Existau 25 de corpuri de armată, cu comandanți aproape independenți în zonele lor de recrutare, primind ordine doar de la Împărat[3].

În 1914, armata număra 840.000 de oameni, Germania trimițând pe fronturi peste 6.000.000 de soldați până la sfârșitul războiului. La o populație de circa 65.000.000 locuitori, Imperiul putea să înlocuiască anual pierderile anului precedent.

Foto: Tipuri de soldați ai armatei imperiale germane, din infanterie și cavalerie, în celebra uniformă de culoare feldgrau

Armata era formată din:Armata Germană de Uscat (Deutsches Heer), aviația (Fliegertruppe)[4], flota (Kaiserliche Marine) și trupele coloniale (Kaiserliche Schutztruppen)[5]. Oficial, Kaiserul Wilhelm al II-lea era comandantul suprem al armatei (Oberster Kriegsherr). Comandantul efectiv era GeneraloberstHelmuth Johann Ludwig von Moltke, acesta fiind înlocuit în septembrie 1914[6]de generalul de infanterie Erich von Falkenhayn.

Serviciul militar în Imperiu dura 29 de ani, de la 17 până la 45 de ani. În acest timp, militarul german trecea prin cinci categorii de serviciu militar:1. Între 17 și 20 de ani, la Landsturm (gărzi locale). 2. Între 21 și 22, jumătate dintre recruți erau trimiși la armata regulată permanentă (Stehendes Heer), iar cealaltă jumătate, la Ersatzreserve(Rezerva Suplimentară). 3. Între 23 și 27, la Reserve(Rezervă). 4. Între 28 și 38, la Landwehr(Armata Teritorială). 5. Între 39 și 45, înapoi la Landsturm. În caz de război, toți tinerii între 17 și 22 de ani erau automat trimiși la armata regulată. În funcție de vârstă, o parte dintre soldați serveau în Reserve, pe front, iar cealaltă parte, în Landwehr, în spatele liniilor. În 15 august 1914, la două săptămâni după declararea războiului, toți cei din Landsturmau fost chemați la arme, pe perioadă nedefinită, indiferent de vârstă. Nu exista discriminare față de minorități – polonezi, lituanieni, danezi, olandezi, francezi, evrei etc –, aceștia participând activ la viața militară şi având șansa să ajungă chiar la gradul de general. Armata beneficia de tehnologie de ultimă oră (tunurile Krupp și mitralierele Maxim erau considerate cele mai bune din lume la acea vreme), diferitele servicii din armată funcționau impecabil, iar disciplina și organizarea erau fără egal.

Apărarea în caz de invazie generală era asigurată de 34 de orașe fortificate, cele mai importante fiind la granițele cu Franța și Rusia[7]. Infrastructura germană, mai ales cea feroviară, putea asigura transportul unor armate întregi de pe un front pe altul în doar câteva zile. Comandamentul imperial era considerat cel mai eficient din lume, iar armata germană era o instituție de bază a societății, foarte populară în rândul populației, fiind o datorie și o onoare să servești sub flamurile imperiale.

 

Armata rusă

Comandantul suprem al armatei țariste era Marele Duce Nikolai Nikolaevici, comandant al Gărzii Imperiale, unchiul țarului Nicolae al II-lea.

În 1914, Rusia era împărțită în 12 districte militare. Armata de uscat era formată din armata regulată, rezerva, cazacii[8]și trupele etnice/Inorodtsi, în general cavalerie ușoară neregulată, recrutată din triburile musulmane. Alături de aceste trupe, exista și miliția imperială/Opolchenie, formată din cei ce nu erau apți pentru armata regulată sau, din motive economice, religioase, familiale etc., nu puteau efectua stagiul militar „clasic”, și era împărțită în diverse clase, în funcție de vârstă și fizic.

În 1914, armata rusă avea aproximativ 1.423.000 soldați, la o populație de aproape 170.000.000 locuitori. După mobilizare, Rusia putea aduna 5.000.000 soldați – şi alte câteva milioane de-a lungul unui război. Încorporabili erau bărbații între 21 și 43 de ani, în general creștini;musulmanii puteau achita o taxă în locul serviciului militar. Voluntarii erau priviți cu mare respect și se bucurau de condiții privilegiate. Pierderile anuale puteau fi înlocuite fără probleme, cu toate că pierderile anilor 1914-1917 au fost imense:circa 1.700.000 morți, peste 3.000.000 răniți, peste 3.000.000 prizonieri, peste 2.000.000 civili. Singura problemă era echiparea și pregătirea noilor recruți.

Foto: Generali de infanterie și cavalerie din comandamentul armatei ruse, în ținute de paradă sau de serviciu, în perioada premergătoare războiului

Corpul ofițeresc era format în mare parte din reprezentanți ai marii boierimi rusești, mulți dintre aceștia fiind din familii cu alte origini etnice decât cele slave[9]. Unii aveau experiență de luptă, alții primeau posturi pur și simplu datorită originilor ilustre. Mulți erau incapabili, delăsători și corupți, bazându-se din punct de vedere tactic pe numărul mare de soldați comandați, întotdeauna mai mulți decât ai inamicului. Subofițerii nu erau în număr suficient, iar pregătirea lor lăsa de dorit. Soldații proveneau din orășeni și din marea masă a mujicilor, obișnuiți cu clima aspră și privațiunile de orice fel (unul dintre marile lipsuri în armată rusă erau corturile!). Instrucția era inferioară celei a germanilor și majoritatea soldaților fuseseră încorporați în 1914, fără experiență sau vreo pregătire militară anterioară.

Armata nu era deloc populară în rândul societății și mai ales în mediile de jos, fiind considerată doar un alt instrument de constrângere și umilințe. Discrepanțele sociale erau totuși mai estompate în armată, date fiind uniformele. Prăpastia dintre clasa de sus și cea de jos se va adânci însă în timpul războiului, ajungând la culme în timpul Revoluției, când ofițerii erau executați în masă de către trupele răzvrătite.

Flota rusească era o armă de mare prestigiu, primind însă două lovituri mortale din partea flotei japoneze, care reuşise să învingă două flote rusești în timpul războiului din 1904-1905:flota din Pacific în 1904 și flota... Mării Baltice[10]! Rusia mai dispunea de flota Mării Negre și de ce rămăsese din flota Mării Baltice, în baza navală de la Kronstadt, în fața capitalei Sankt-Petersburg. La rândul ei, aviația dispunea în 1914 de 244 avioane, dintre care 140 vor fi pierdute în primele două luni de război. Din 1915, rușii vor primi aparate de zbor din partea aliaților. O parte din aparatele rusești erau doborâte însă chiar de soldații ruși, care credeau că Rusia nu poate avea asemenea tehnologie și că avioanele trebuie musai să fie germane.

Problemele au apărut la dotarea trupelor, de la armament individual până la artilerie și avioane. Franța și Anglia au înzestrat Rusia cu tot ce au putut, doar ca aceasta să rămână în război și să țină ocupate în est cât mai multe trupe germane. Planul de modernizare și de pregătire a armatei ruse pentru conflict era prevăzut să se deruleze în anii 1914-1917, începutul războiului în 1914 prinzându-i pe ruși într-o situație nedorită.

În 1914, pentru Rusia se configurau două fronturi:înspre vest, împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, și în Caucaz, împotriva Imperiului Otoman. O particularitate a Frontului de Est era că aici campaniile se puteau desfășura în condiții bune doar în perioada mai-octombrie, din cauza condițiilor meteo.

Armata s-a mobilizat imediat după 1 august, ca replică la atacul austro-ungar asupra Serbiei. Marele Duce Nicolae avea drept obiectiv ocuparea Berlinului. Pentru aceasta, hotărâse ca armata să pătrundă în Prusia, să înfrângă rapid mica armată germană de aici, să ocupe capitala Königsberg și să se îndrepte apoi spre Pomerania, Silezia și Berlin. Un al doilea atac era prevăzut dinspre Varșovia spre Silezia. Al treilea front local urma să fie deschis în Galiția, unde însă rușii nu își făceau probleme din partea austro-ungarilor, pe bună dreptate. Cel puțin una dintre armatele inamice trebuia înfrântă rapid, poziția Poloniei rusești fiind una greu de apărat în caz de atac concomitent germano-austro-ungar.

 

Drumul spre Tannenberg

Prusia Orientală, provincia unde Marele Comandament Rus a decis să atace, era un teritoriu parțial sălbatic, mare parte a terenului fiind ocupată de păduri, lacuri și mlaștini, mai ales înspre zona de graniță, Lacurile Mazuriene formând o barieră naturală. Între Lacuri, unde ar fi existat vreo cale de trecere pentru o armată, germanii construiseră mici fortificații care barau accesul sau măcar îl întîrziau considerabil.

Față de Frontul de Vest, închis în tranșee aproape patru ani, Frontul de Est va fi mult mai mobil, spațiile foarte largi de aici permițând folosirea pe scară largă a cavaleriei, tranșeele fiind folosite doar în zone montane sau în anumite locuri care permiteau o defensivă statică.

În timp ce grosul armatei germane ataca Franța[11], o singură armată rămăsese în Prusia. Aceasta trebuia să țină armata rusă în frâu, până când Franța ar fi fost învinsă, armatele de aici urmând apoi a fi mutate în est. Germania avea 16 căi ferate care duceau spre est, pe care puteau circula zilnic 500 de trenuri cu trupe și muniție! Comparativ, Rusia putea deplasa zilnic doar șase trenuri spre Varșovia.

Armata a 8-a germană cuprindea 6 divizii de infanterie[12], 3 divizii de rezervă, 3 divizii de Landwehr, 1 divizie de cavalerie, în total circa 153.000 soldați, 728 piese de artilerie și 296 mitraliere. Comandant era generalul Maximilian von Prittwitz, care primise ordine clare să facă tot posibilul de a-i ține pe ruși în loc și de a nu se retrage la vest de Vistula, indiferent ce s-ar întâmpla;fortificațiile germane importante erau pe malul stâng/vestic al Vistulei.

De cealaltă parte, rușii aveau 612 piese de artilerie, de calibru mai mic decât cele ale germanilor, muniție mai puțină, dar mai mult de 3 divizii de cavalerie, vitale, pe fronturile est-europene. Frontul de Nord-Vest, care avea să acționeze în zonă, era comandat de generalul de cavalerie Iacob Jilinski și cuprindea două armate:Armata 1, la Kovno, sub comanda generalului Paul von Rennenkampf, având 6 divizii de infanterie, 5 divizii de cavalerie și două divizii transferate de la Armata a 2-a;și Armata a 2-a, la Varșovia, sub comanda generalului Alexander Samsonov[13], cuprinzând 9 divizii de infanterie și 3 divizii de cavalerie, în total mai mult de 600.000 soldați. Conform strategiei adoptate, cele două armate trebuiau să treacă simultan granița cu Prusia, pe data de 23 august. Rennenkampf urma să treacă la nord de Lacurile Mazuriene, înspre Königsberg, iar Samsonov la sud de Lacuri, urmând apoi să mărșăluiască și el înspre nord-vest. De aici, învingătoare, cele două armate urmau să se îndrepte spre Berlin. La presiunea Franței, sugrumată de atacul german spre Paris, rușii au trecut granița mai repede, lăsând în urmă proviziile, soldații având la ei doar atâta muniție și mâncare cât puteau căra.

La 17 august, Armata 1 a intrat în Prusia Orientală, avangarda fiind înfrântă de germani la Stalluponen:o divizie rusă e complet spulberată, iar germanii iau 3.000 de prizonieri. În 20 august, germanii au fost înfrânți la Gumbinnen și au început să se retragă. Populația civilă a început să se retragă și ea din fața armatei ruse, din cauza zvonurilor despre sălbăticia trupelor țariste.

Prittwitz s-a retras cu trupele la sud de Königsberg, dând ordinul de retragere spre Vistula când a aflat că și Samsonov trecuse granița și înainta. A dat ordin de a se lua tot șeptelul și de a se incendia recolta, anunțând Marele Stat Major din Koblenz că nu poate rezista rușilor fără întăriri. Moltke l-a demis din funcție pe Prittwitz în noaptea de 21 spre 22 și a hotărît să transfere de urgență două corpuri de armată[14]din vest în Prusia. În locul lui Prittwitz au fost numiți generalul Paul von Hindenburg[15]și generalul-maior Erich Ludendorff[16], care s-au deplasat imediat în est.

Cei doi noi comandanți au acceptat pe loc planul locotenent-colonelului Max von Hoffmann, fost adjunct al lui Prittwitz, plan care prevedea să lupte cu cele două armate ruse pe rând. Germanilor le-a fost mult ușurată strategia aplicată de interceptarea continuă a mesajelor dintre cei doi comandanți ruși, trimise necodate!

Comandamentul rus a ordonat ca trupele să coboare din trenuri la mare distanță de graniță, astfel că soldații au fost nevoiți să mărșăluiască pe cîmpuri mlăștinoase aproape 50 de kilometri până la graniță, apoi să-și continue marșul forțat încă mulți kilometri pe teritoriul german, 12 ore pe zi, până la epuizare.

Foto: Trupe rusești trec un râu, în înaintarea spre dezastrul de la Tannenberg

Bătălia de la Tannenberg

Între 21 și 25 august, germanii au deplasat trupe din nord în sud. Corpul 1 al Armatei a 8-a, comandat de generalul Hermann von Francois, s-a deplasat cu trenul de la Gumbinnen în sudul Prusiei, în fața armatei lui Rennenkampf rămânând doar o divizie de Landwehrși o divizie de cavalerie.

Alte două corpuri, comandate de August von Mackensen și Otto von Below, erau în marș forțat către armata lui Samsonov. Rușii credeau că germanii s-au retras în Königsberg și nu au trimis nici cavaleria, nici aviația în recunoaștere, înaintând orbește. Pe data de 25, germanii au interceptat încă două mesaje, în primul Rennenkampf detaliindu-și etapele marșului în zilele următoare, iar în al doilea Samsonov confirmând că înaintează spre Königsberg. Pentru germani, încercuirea inamicului și distrugerea lui era acum doar o simplă formalitate.

Abia în data de 26, Rennenkampf și-a dat seama că a fost păcălit de germani și a ordonat marșul înspre sud. Era mult prea târziu. Armata lui Samsonov era în a 10-a zi de marș forțat, flancul stâng și liniile de aprovizionare îi rămăseseră mult în urmă și se îndrepta direct în capcana pregătită de germani. Von Francois a atacat flancul stâng în data de 26 și l-a zdrobit în câteva ore. A doua zi, trupele germane au încercuit complet armata lui Samsonov.

Acesta și-a dat seama abia în data de 29 că armata lui nu mai are spațiu de manevră și că situația tinde să devină fără ieșire. A dat ordin de atac în zona dintre Tannenberg și Allenstein[17], iar în data de 30 rușii au încercat spargerea încercuirii înspre sud. Doar circa 10.000 de soldați au reușit să scape, restul începând să se predea în masă – aproximativ 92.000 de prizonieri de război într-o zi...

În seara aceleiași zile, rămas fără armată, Samsonov a remarcat de față cu ofițerii rămași în jurul său că nu se poate prezenta după o asemenea înfrângere în fața țarului. A mers înspre malul unui râu din apropiere și s-a auzit un foc de revolver. Cadavrul i-a fost găsit după ceva vreme de o patrulă germană, iar sicriul, trimis soției în 1916.

Rennenkampf a auzit despre dezastrul Armatei a 2-a în seara de 30. A dat ordin de retragere, așteptând sosirea a cinci divizii în ajutor[18]. A fost înfrânt în bătălia de la Lacurile Mazuriene, în 6-14 septembrie, trecând granița înapoi în Rusia în data de 14, cu pierderi de peste 140.000 de oameni. În total, cele două armate ruse au pierdut peste 300.000 de oameni în scurta campanie din august, incluzând aici morți, răniți, dispăruți și prizonieri, și peste 300 de tunuri. Germanii pierduseră în toată campania circa 37.000 de soldați.

 

Epilog

După bătăliile din Prusia, Rusia și-a înlocuit imediat pierderile suferite de cele două armate, însă moralul armatei era la pământ. Doar victoriile rușilor în Galiția mai aduceau o undă de speranță în rândul armatei.

De cealaltă parte, Germania a exploatat la maxim din punct de vedere propagandistic victoria, mai ales că avusese loc acolo unde, în 1410, Ordinul Teutonic suferise cea mai cruntă înfrângere din istoria sa, din partea Regatului Poloniei. Revanșa fusese deci luată față de slavi, după aproape jumătate de mileniu, iar Hindenburg a devenit erou, fiind sărbătorit în întregul Imperiu, la fel ca Ludendorff. Hoffmann, adevăratul artizan al victoriei, nu a beneficiat de aceeași „publicitate”. Campania din est va continua furibundă, până în 1917, când a început revoluția rusă. Despre toate acestea, în episoadele viitoare.

Foto: TunurI rusești capturate de armata germană după bătălia de la Tannenberg. Cantitatea de tehnică militară capturată a fost enormă, de la arme individuale la artilerie

 


Bibliografie:

Dennis Showalter, Tannenberg. Clash of Empires, 2004

Hermann von Francois, Tannenberg – Das Cannae des Weltkrieges in Wort und Bild, 1926

Michael S. Neiberg, David Jordan, The Eastern Front 1914-1920. From Tannenberg to the Russo-Polish War, 2008

Nigel Thomas, The German Army 1914-1918 (I), 2003

Nik Cornish, The Russian Army 1914-1918, 2001

 

 

 


[1]Cedate Germaniei de către Franța în 1871, ele formau Teritoriul Imperial Reichsland Elsass-Lothringen.

[2]Ofițerii erau militari de carieră și proveneau din toate straturile sociale. Indiferent de proveniența socială, sistemul militar german asigura ca ofițerii să fie priviți drept camarazi, nu neapărat drept superiori. Coeziunea între corpul ofițeresc și trupă era foarte mare, cu toate rigorile militare.

[3]Primul împărat german al celui de-Al Doilea Imperiu a fost Wilhelm I (1871-1888), urmat de fiul său, Frederick III (1888) și de fiul acestuia, Wilhelm al II-lea (1888-1918). Cei trei dețineau, concomitent cu titlul imperial, și titlul de Rege al Prusiei.

[4]Cuprindea trei ramuri:dirijabile, baloane statice, avioane.

[5]În coloniile germane din Africa, Asia și Pacific. Despre aceste trupe, într-un articol viitor.

[6]Moltke a fost înlocuit din cauza incapacității sale de a ocupa Parisul. A murit din pricina unui atac cerebral în iunie 1916.

[7]16 orașe fortificate se aflau în apropierea granițelor, restul de 18 în interior. Fortificațiile erau dotate cu garnizoane puternice și artilerie de ultimă generație.

[8]Cazacii mai asigurau și unități de infanterie, numite plastuni.

[9]O bună parte dintre ofițeri făceau parte din nobilimea germană, stabilită în Rusia încă din secolul XVIII. Alții proveneau din elita popoarelor cucerite, elită rusificată complet.

[10]Aproape toată flota Mării Baltice a navigat de la Sankt Petersburg până în strîmtoarea Tsushima, între Japonia și Coreea, unde a fost distrusă de flota japoneză în 1905. Două treimi din flota rusă au fost scufundate în această bătălie navală.

[11]Conform Planului Schlieffen, șapte armate germane din opt luptau pe Frontul de Vest. Şi, potrivit aceluiaşi plan, Franța ar fi trebuit să fie înfrântă în trei săptămâni.

[12]O divizie germană avea 16.000 soldați. O divizie rusească, 21.000.

[13]Între cei doi generali exista o veche ură, din timpul Războiului Ruso-Japonez, un duel din 1905 între cei doi fiind anulat doar la intervenția personală a țarului.

[14]Patru divizii de infanterie și o divizie de cavalerie. Cu acestea, Armata a 8-a a ajuns la circa 250.000 soldați.

[15]Paul Ludwig Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg, 1847-1934. Președinte al Germaniei între 1925-1934.

[16]1865-1937. În august 1914 era printre comandanții Armatei a II-a pe Frontul de Vest. A fost numit șef al Marelui Stat Major al Armatei a 8-a.

[17]Acum Olsztyn, Polonia.

[18]Știa că trebuie să atace, pentru a evita un atac german asupra Varșoviei, atac așteptat cu nerăbdare și de austro-ungari.