Autor 4974 vizualizări


Vi-l amintiţi, poate:un puzzle atipic, alcătuit din şapte piese, care, combinate şi recombinate, alcătuiau ba un iepure, ba o pisică, ba o barcă, ba o lebădă. Posibilităţile erau nenumărate, iar zilele copilăriei noastre treceau mai repede cu diafilme, cu „Gala desenului animat” şi cu acest puzzle colorat, cu nume scurt, din două silabe:tangram (ştiam, oare, pe-atunci că se cheamă aşa?). Reconstituim în cele de mai jos dacă nu frânturi ale copilăriei noastre în Epoca de Aur măcar povestea unui joc care a provocat o adevărată isterie în Europa şi America începutului de secol XIX, atunci când marinarii l-au adus din China imperială.

Se zice că în urmă cu mulţi ani, în timpuri aproape imemoriale, trăia în China un anume Tan, al cărui singur bun de preţ era o bucată frumoasă de ceramică. Vrând să o arate împăratului, Tan a pornit la drum, dar, din nefericire, s-a împiedicat;iar bucata de ceramică s-a spart în şapte forme geometrice:două triunghiuri mai mari, unul de mărime medie, două triunghiuri mai mici, un pătrat şi un romboid. Încercând din răsputeri să le reaşeze în forma iniţială, Tan era urmărit de ghinion, de vreme ce-i ieşea ba un câine, ba o pasăre, ba o femeie care dansa. Uimit peste măsură de descoperirea sa, Tan a ajuns în cele din urmă să i-o prezinte împăratului sub formă de joc;şi aşa s-a născut, de fapt, puzzle-ul numit Tangram. Oricât de frumoasă e povestea, ea nu e decât o poveste. Şi există şi într-o altă variantă:cu o bucată de sticlă, nu una de ceramică, comandată de chiar de împărat;şi pentru că aceasta s-a spart, a ajuns să-i fie dusă tot sub formă de puzzle.

Certudinea privind tangramul e aceea că nu există certitudini. Nu ştim cine l-a inventat, când anume şi cu ce scop. Ştim doar că o carte din China anului 1813 i-a înregistrat existenţa – aceasta ar fi, deci, prima sa menţiune documentară –, cu observaţia că se bănuieşte că jocul se folosea deja de multă vreme la acel moment;doar că, utilizat în medii mai degrabă informale, printre femei şi copii, istoria nu s-a sinchisit să-i consemneze prezenţa.

Variante:„tramgram”, populaţia Tanka, dinastia Tang, Ostomachion

Europenii şi americanii, care au primit tangramul cu entuziasm prin intermediul vaselor care făceau comerţ cu China, au încercat să-i explice apariţia şi s-o vâre în dicţionare:în Webster’s Dictionary, de pildă, termenul „tangram” a intrat în 1864 – adică relativ târziu în raport cu perioada de maximă utilizare – venind, poate, de la învechitul (şi englezescul) „tramgram”, care însemna chiar „puzzle”. Alţii au pus jocul pe seama populaţiei Tanka, din sudul Chinei, care locuia pe apă şi care vindea opiu occidentalilor;iar occidentalii ar fi adus la întoarcerea acasă, pe lângă opiu, şi jocul pe care-l găsiseră în casele chinezilor. Pentru frumuseţea istorisirii, amintim şi varianta care aşază în centrul poveştii dinastia Tang;dar şi pe cea care consideră că tangramul îşi are originea în puzzle-ul-problemă de geometrie, alcătuit din 14 piese şi atribuit lui Arhimede:Loculus Archimedissau Ostomachion. Într-un cuvânt, poveştile privind începuturile acestui puzzle sunt la fel de variate ca şi formele care se nasc din folosirea jocului. Cine ştie cum au stat lucrurile de fapt? Şi, până la urmă, pe cine interesează? Important e că jocul – adus cu certitudine din China la începutul secolului al XIX-lea – a sucit minţilor occidentalilor, care l-au inclus imediat printre modalităţile plăcute de pierdere a vremii;până când l-au înlocuit, ceva mai târziu, cu cărţile de joc. Dar asta e deja o altă poveste...

„Figuri artistice alcătuite din şapte piese”

Despre prezenţa tangramului pe tărâm european/american, începând cu deceniul doi al secolului al XIX-lea, stau mărturie mai multe lucrări, semn că jocul se întinsese şi-şi câştigase şi adepţi:vezi, de pildă, Nuovo Giuoco Chinese, ossia Raccolta di 364 Figure Geometriche formate con un Quadrato diviso in 7 pezzi, apărută la Roma, în 1817/1818;Nuovo Giuoco Chinese, în 1817, dar la Milano;Enigmes Chinoises, în 1817, la Paris;Metamorfosi del Giuoco detto l’Enimma Chinese, în 1818, la Florenţa;dar şi The Fashionable Chinese Puzzle, în Statele Unite ale Americii, în 1817. Reţinem şi un manuscris – în fapt, traducerea unei cărţi chinezeşti despre tangram – dedicat, în februarie 1819, de un anume Julius Klaproth prinţului moştenitor al Prusiei, Frederic Wilhelm (viitorul Frederic Wilhelm al IV-lea a Prusiei).

Pe prima pagină a manuscrisului, foarte importanta precizare:„Alteţei sale Regale, Prinţul Moştenitor al Prusiei, cu umilinţă, de la traducător”;iar titlul:„Figuri artistice alcătuite din şapte piese. Tradusă din chineză de către J.H. Klaproth, pornind de la ediţia publicată în China în 1814”. Data – 1819 – dovedeşte că jocul era deja prezent în Europa, iar cărţile care îl descriau erau alcătuite, de regulă, din două bucăţi:una cu figurile/siluetele/formele care trebuiau alcătuite pornind de la cele şapte piese, iar cealaltă cu rezolvările (aşezarea efectivă a pieselor, pentru a alcătui formele date). Amintim – tot la capitolul lucrări dedicate tangramului – şi The Eighth Book of Tan (Cea de-a opta carte a lui Tan), a lui Sam Lloyd, publicată în 1903, potrivit căreia jocul fusese inventat cu 4.000 de ani înainte, de către un zeu pe nume Tan. Deşi sută la sută ficţiune, cartea s-a bucurat de un succes teribil, făcând jocul şi mai cunoscut, de vreme ce conţinea şi peste 600 de forme care puteau fi alcătuite cu ajutorul celor şapte piese.

Caricatură în presa franceză a anului 1818

Gazetele epocii sunt şi ele un indicator al prezenţei şi utilizării jocului de către europeni. Iată, de pildă, o reclamă publicată în decembrie 1822, în „Berlinische Zeitung”, care anunţă posibilitatea achiziţionării unui „cadou de Crăciun instructiv şi amuzant”:„Qiqiao tu hebi”, adică „Figuri alcătuite din şapte piese”. „Jocul chinezesc al minţii” – care se găsea de vânzare în mai multe magazine din Berlin, Dresda şi Leipzig – era o soluţie potrivită de cadou, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete, după cum susţine mesajul publicitar de la început de secol XIX:„Aceasta este o perioadă în care părinţii şi profesorii se străduiesc să aleagă daruri pentru tinerii de ambele sexe, daruri care să se dovedească deopotrivă instructive şi amuzante. Şi ce poate să răspundă mai bine acestui scop dublu decât puzzle-ul chinezesc menţionat mai sus? Băieţii care nu sunt încă familiarizaţi cu ştiinţele vor câştiga din acest joc abilitatea de gândire şi analiză, şi, chiar fără să realizeze asta, se vor pregăti pentru studiul matematicii;experienţa a dovedit că jocul facilitează studiul acestei discipline. (...) Tinerele doamne, care-i uimesc adesea pe bărbaţi cu capacitatea mentală şi abilitatea unică de a face repede legături, vor găsi în acest joc mijloacele de a-şi dezvolta şi mai mult acest talent delicat de a detecta dificultăţile;şi bogatul dar al creativităţii cu care natura le-a înzestrat în mod articular va deveni şi mai pronunţat în compoziţii şi imagini pline de fantezie”.

Iar o caricatură publicată în presa franceză, în 1818, şi intitulată „Le goût du Jour” (Gustul zilei), înfăţişa o scenă cotidiană din Parisul acelor zile, ridiculizând cumva jocul acesta, care consuma din ce în ce mai mult timp. Copilul urlă în pătuţ, soţia e cu mâinile la tâmple, concentrată, iar soţul îi spune, arătând spre puzzle:„Ai grijă de tine, nu eşti făcută din fier. Focul aproape s-a stins, iar afară e iarnă”. Soţia răspunde:„M-a ţinut trează toată noaptea. Iartă-mă, îţi explic:joacă şi tu acest joc, despre care se spune că vine din China. Îţi spun eu, de asta are nevoie Parisul acum:să întâmpine ceea ce vine de departe”. Scriitori faimoşi au întâmpinat, astfel, ceea ce venea de departe:Edgar Allan Poe era interesat, se pare, de jocul chinezesc al minţii, iar despre Lewis Caroll se spune că avea acasă o carte chinezească, cu 323 de forme posibile de aşezare a pieselor.

Jocul şi regulile sale

  • Tangram e cunoscut şi sub numele de „puzzle chinezesc” sau „pătratul magic”.
  • El consistă dintr-un pătrat, alcătuit la rândul său din şapte figuri geometrice:două triunghiuri drepte mai mari, unul triunghi drept de mărime medie, două triunghiuri drepte mai mici, un pătrat şi un romboid. Fiecare piesă se numeşte „tan”.
  • Figurile geometrice trebuie astfel aşezate încât să alcătuiască forme/contururi date. În vreme ce la un puzzle normal piesele pot fi aşezate într-un singur fel, în cazul tangramului există practic o infinitate de modele (se spune că există, de fapt, mai mult de 6.500 de forme posibile...).
  • Există, de regulă, o carte cu forme (sau probleme) şi alta cu soluţii, în care afli cum trebuie aşezate cele şapte figuri geometrice pentru fiecare formă în parte.
  • În alcătuirea unei forme, toate cele şapte piese trebuie folosite;ele trebuie să fie la orizontală, să se atingă şi să nu se suprapună.
""