Autor 9432 vizualizări


Cu ceva imaginaţie, am putea descoperi printre numeroasele schiţe ale geniului numit Leonardo da Vinci o mașinărie destul de asemănătoare unui tanc – măcar prin scopul propus. Cu toate astea, tancul rămâne o invenţie a secolului al XX-lea, o adaptare modernă a unui principiu de strategie militară vechi de secole: mobilitatea pe câmpul de luptă.

Așa cum era de așteptat, în afara unor experimente anterioare mai degrabă izolate, declanșarea Primului Război Mondial a dus la căutarea unor soluţii pentru a transporta artilerie de calibru greu și a străpunge liniile defensive într-un moment în care mobilitatea era esenţială pentru controlul teritoriului, acesta fiind scopul primordial într-un război convenţional.

Anii de pionierat

În 1914, ideea locotenent-colonelului britanic Ernest Swinton, de a aplica blindaj unui Holt, un fel de tractor de provenienţă americană dotat cu o piesă de artilerie, a fost respinsă, dar a atras atenţia Primului Lord al Amiralităţii, Winston Churchill. La iniţiativa acestuia, în februarie 1915 a fost creat The Landship Comittee, pentru a analiza posibilitatea creării unui vehicul care să traverseze câmpul de luptă așa cum navele străbat marea și care, asemeni navelor, să aibă tunuri. Inginerii aleși să facă parte din acest comitet se confruntau în 1915 cu o provocare aproape imposibilă: mașinăria necesita o tracţiune capabilă să traverseze craterele formate de obuze, tranșee care puteau atinge un metru lăţime și doi adâncime (poate chiar trei cele care aveau parapete de protecţie) sau terenuri mlăștinoase. După aproape un an de încercări nereușite, un oarecare succes a fost înregistrat cu proiectul denumit „Micul Willie”, dotat cu un sistem de tracţiune cu șenile în formă de romb. Numele era, evident, o ironie tipic britanică, legată de numele Kaiser-ului.

Proiectul pe care îl putem considera, convenţional, primul tanc a fost urmașul lui „Little Willie”, denumit (cum altfel), „Big Willie”. În realitate, diferenţele erau destul de mari faţă de primul proiect. Cântărea 28 de tone, avea un echipaj de 8 oameni și câte un tun pe fiecare latură – turela avea să apară mai târziu. În urma testelor desfășurate în ianuarie 1916, a reieșit că viteza era limitată la 3 mile (5 kilometri) pe oră; pe de altă parte, putea traversa cu ușurinţă tranșeele. Era un monstru de oţel, lent, dar aparent indestructibil, iar autorităţile au fost impresionate. În consecinţă, Ministerul Armamentului a cerut 100 de bucăţi, cerere ridicată deja la 150 în iunie 1916. Proiectul a fost denumit Tank Mark One; încercând săși ascundă cercetările, Landship Comittee pretindea că nu era nimic altceva decât un rezervor de apă, water tank. „Tancul” tocmai se născuse.

Debutul în Primul Război Mondial

În august 1916, britanicii au transferat pe front noile unităţi de tancuri, sub presiunea pierderilor teribile din timpul bătăliei de pe Somme, cu doar o lună înainte. La 15 septembrie 1916, 36 de tancuri au luat parte la cea de-a doua ofensivă de pe Somme. Prima apariţie a tancului pe câmpul de luptă a fost mai degrabă dezamăgitoare. Echipajele erau complet lipsite de experienţă, cum era de așteptat, de altfel; în consecinţă, traversarea unui teren dificil și răscolit de artileria inamică s-a dovedit aproape imposibilă. Primele blindate au fost distruse aproape imediat de obuze de mare calibru, altele s-au defectat după doar câţiva metri. Pe de altă parte, cele care au atins liniile inamice au dovedit că au potenţial de străpungere. În localitatea Flers, trei tancuri au distrus un cuib de mitralieră, soldaţii germani părăsind poziţiile cuprinși de panică. Proiectanţii au ajuns la concluzia că, în ciuda slăbiciunilor, tancurile aveau potenţial. Interiorul unui tanc britanic din Primul Război Mondial nu era cel mai plăcut loc cu putinţă. Echipajul era în permanent pericol să se sufoce cu fumul emanat de motor sau de propriile tunuri. Blindajul era subţire și deseori gloanţele îl penetrau și ricoșau periculos. Pentru protecţie fuseseră proiectate măști din piele și metal, dar în interior era o căldură înăbușitoare, astfel încât nimeni nu le folosea.


La fel s-a întâmplat și cu căștile din piele folosite pentru a se proteja de lovituri – nu existau suspensii, iar accidentele erau frecvente. Se pare însă că mai degrabă acceptai un cucui decât să te sufoci. Aceste căști aveau și un alt impediment major: semănau izbitor cu cele purtate de soldaţii germani, iar în cazul în care echipajele abandonau tancurile și se îndreptau spre propriile linii puteau avea parte de surprize extrem de neplăcute. Desigur, acest scenariu se aplica doar în cazul în care erai capabil să scapi din carcasa de metal incendiată, fapt greu de crezut, având în vedere lipsa trapelor de acces. Cum rezervoarele de combustibil erau montate cât mai sus, sistemul de alimentare fiind conceput să profite de gravitaţie, un tanc în flăcări reprezenta mai degrabă o regulă, decât o excepţie. Britanicii i-au inspirat nu doar pe aliaţi, francezii, în construcţia tancurilor, ci și pe cei aflaţi de cealaltă parte a baricadei, austriecii și germanii. Ideea unui vehicul armat nu era nouă în centrul Europei, dar folosirea tancurilor de către britanici în septembrie 1916 i-a convins pe germani că greșiseră atunci când abandonaseră proiectele.

În consecinţă, în octombrie 1916 Înaltul Comandament German a decis crearea unui comitet care să se ocupe de dezvoltarea unui asemenea concept. Primul vehicul de acest tip, dotat cu șenile, a fost proiectat de inginerul Joseph Vollmer în 1917, adaptând un vagon, dar testele au eșuat. Ca și britanicii sau francezii înaintea lor, germanii au folosit ulterior tot un tractor american, un Holt. Spre deosebire de francezi, germanii au folosit un tractor construit în Ungaria sub licenţă americană. În mai 1917, A7V Sturmpanzerwagen, creaţie tot a inginerului Vollmer, a fost testat de această dată cu succes, iar proiectul aprobat pentru producţie. Acest prim tanc german semăna cu o cutie montată pe șenile și era înarmat cu un tun de 57 mm și șase mitraliere Maxim, fiind propulsat de două motoare Daimler de 100 CP, care ofereau o viteză maximă de 12 km pe oră. Cântărea 33 de tone, iar echipajul număra nu mai puţin de... 18 oameni. Producţia a înaintat greu; primele tancuri A7 au intrat în luptă abia în martie 1918 la St. Quentin.


Prima bătălie tanc vs. tanc din Primul Război Mondial a avut loc în apropiere de Villers Bretonneux, la 24 aprilie 1918. În jur de 15 tancuri A7 s-au confruntat cu un număr aproximativ egal de tancuri britanice Mark IV; britanicii au avut două vehicule grav avariate, dar au reușit să respingă atacul inamic. Deși superior în multe privinţe, A7 (construit până la sfârșitul războiului în puţine exemplare, în jur de 20) nu stârnea încrederea echipajelor. Germanii preferau să folosească mai degrabă tancuri Mark IV capturate, ceea ce a convins Înaltul Comandament să ordone construirea unui vehicul blindat bazat pe designul acestuia, denumit A7V/U. A fost construit doar un prototip până la încheierea ostilităţilor. Deși nu au mai construit alt tanc până în 1933, germanii vor fi cei care au revizuit radical rolul acestuia în războiul mecanizat.

Acest text este un fragment din articolul „Tancurile, cavaleria secolului al XX-lea” apărut în Historia Special nr. 10, disponibil în format digital, pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum