Autor 3332 vizualizări


În august 1990 s-a declanșat primul război din Golf, purtat de o coaliţie formată din 29 de naţiuni și condusă de Statele Unite împotriva Irakului, care invadase Kuweit-ul vecin. Deși Irakul deţinea a patra armată din lume, conflictul a fost unul asimetric, prin prisma tehnologiei, tacticii și instrucţiei de care beneficiau militarii ţărilor occidentale. Cel mai răspândit tanc al armatei americane era M1A1, în timp ce britanicii foloseau tancuri Challenger 1, iar Franţa AMX-30. De cealaltă parte, armata irakiană folosea modelul T-72M, un produs de export fabricat în Uniunea Sovietică, Polonia și Cehoslovacia.

Diferenţele tehnologice erau substanțiale – spre exemplu, echipamentele cu infraroșu, standard pentru blindatele occidentale, erau o raritate pentru cele irakiene. În privinţa pregătirii de luptă, diferenţele erau și mai mari – echipajele coaliţiei erau mult mai bine instruite. Doctrina militară irakiană rămăsese tributară lungului conflict cu Iranul, în care artileria jucase un rol esenţial. În consecinţă, tactica era una eminamente defensivă și nu folosea defel mobilitatea. Aviaţia coaliţiei a reușit să distrugă un mare număr de tancuri staţionate, cu ajutorul sistemelor de ochire termale. Asemenea victoriilor obţinute de germani în 1939-1941, colaborarea interarme și sistemul eficient de comunicaţii au fost decisive. În consecinţă, când războiul s-a încheiat, în februarie 1991, Irakul pierduse 4.000 de tancuri, în timp ce doar 18 M1A1 au fost scoase din luptă în aceeași perioadă, cele mai multe din cauza propriei aviaţii, așa-numitul „friendly fire”.


Recordul celei mai mari distanţe de la care un tanc a fost distrus de un altul aparţine unui Challenger 1, care a reușit să distrugă o ţintă aflată la 5,1 km. Tancurile au fost folosite pe scară largă și în războaiele din fosta Iugoslavie. Majoritatea erau modele T-54/55 și M-84, o variantă de T-72 produs sub licenţă în Iugoslavia. Conflictul a fost caracterizat de conflicte în zone urbane, unde tancurile erau vulnerabile. O situaţie asemănătoare primului război din Cecenia, desfășurat între decembrie 1994 și august 1996. Armata rusă a folosit circa 230 de tancuri T-72 și T-80, în timp ce gherilele cecene dispuneau de 50 de blindate T-62 și T-72. Superioară din toate punctele de vedere, armata rusă și-a subestimat adversarul. Intrate în capitala Groznîi pe trei direcţii, tancurile ruse au fost nevoite să facă faţă unei tactici foarte bine puse la punct de apărători. Divizate în echipe de câte trei-patru, având o mitralieră, un dispozitiv antitanc și o armă cu lunetă, unităţile cecene au acţionat cu predilecţie de la etajele superioare sau din subsoluri, pentru a evita tirul tunurilor. Tancurile și echipajele au fost practic decimate, iar armata rusă a fost nevoită să angajeze în luptă mai mulţi infanteriști, care au dat lupte dure pentru fiecare clădire – tancurile s-au dovedit din nou, dacă mai era nevoie, ineficiente în lupta urbană.

Operaţiunea „Iraqi Freedom”

Tancurile au fost folosite pe scară largă în cel de-al doilea război din Golf, cunoscut sub numele de Operaţiunea „Iraqi Freedom” (19 martie-1 mai 2003), unde opoziţia a fost total ineficientă. În timpul luptelor pentru capturarea localităţii Basra, tancuri Challenger 2 au distrus 14 tancuri inamice – cea mai mare bătălie de tancuri purtată de britanici în ultimii 60 de ani. În Afganistan, zonă de conflict de mai bine de 30 de ani, tancurile nu au avut un rol esenţial. Dominată de munţi cu drumuri înguste și numeroase peșteri și caverne, zona este potrivită luptei de gherilă. Între decembrie 1979 și februarie 1989, sovieticii au luptat ineficient împotriva mujahedinilor, care au folosit cu predilecţie zonele muntoase și atacurile în centre urbane. În urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, o coaliţie a Naţiunilor Unite condusă de Statele Unite a atacat poziţiile deţinute de talibani, iar conflictul continuă și în ziua de azi. Tancurile joacă în continuare un rol minor și sunt dispuse cu predilecţie în orașele importante, dar în zilele noaste evoluţia tehnologică a dus la o adaptare a blindatelor în lupta urbană. Pe măsura trecerii timpului, talibanii au trecut de la conflict specific de gherilă la tactici de infanterie convenţionale, ceea ce a dus la suplimentarea unităţilor de blindate. Canadienii au folosit pentru prima oară după războiul din Coreea tancuri, atât Leopard 1, cât și Leopard 2, iar Statele Unite abia în 2011 au folosit unităţi M1 Abrams în provincia Helmand. Perioada în care armatele foloseau mase mari de blindate pentru străpungeri strategice în adâncime nu va reveni prea curând, dar tancul, în strânsă cooperare cu aviaţia și cu unităţile de infanterie, joacă și va juca un rol esenţial și în conflictele viitorului, pentru că, din păcate, ziua în care războiul nu va mai fi considerat o soluţie pare îndepărtată.

Acest text este un fragment din articolul „Tancurile, cavaleria secolului al XX-lea” apărut în Historia Special nr. 10, disponibil în format digital, pe paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum