„Tânăra Americă“, model pentru paşoptiştii români

Autor 1651 vizualizări


Primele contacte comerciale şi consulare între Principatele Române, apoi România, şi SUA au avut loc la mijlocul veacului al XIX-lea. Anul acesta se împlinesc 130 de ani de relaţii diplomatice între România şi SUA.

După  Tratatul de la Adrianopol din 1829, vasele comerciale americane se vor orienta către Dunărea de Jos şi Marea Neagră. La 10 mai 1830, S.U.A. şi Imperiul Otoman vor încheia primul tratat comercial, care va legifera această pătrundere. Drept consecinţă, în anul 1843 îşi făcea apariţia pe Braţul Sulina şi apoi ancora în portul Brăila primul vas comercial sub pavilion american, „Acofi”.

Relaţiile comerciale între S.U.A. şi Principate erau astfel inaugurate. Opt ani mai târziu, la 1851, un alt vas comercial ancora în portul Galaţi. La 1839, consulul S.U.A. la Constantinopol, John Brown, solicita crearea unui viceconsulat în Principate, în vederea apărării intereselor comercianţilor americani care activau acolo. Aşadar, este o mărturie clară care atestă prezenţa şi activitatea negustorilor americani în cele două Principate în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Iar în 1844 era atestată documentar prezenţa primului consul general american pe pământul românesc.

Într-o scrisoare a consulului general al Austriei la Iaşi, Averbach, adresată în martie 1844 cancelarului Metternich, se menţionează următoarele:„În concordanţă cu o ştire primită din Galaţi, un consul general din America de Nord în Principate, John Bradish, a sosit acolo şi are un firman imperial” şi că „în orice caz din America de Nord peste puţin va începe comerţul cu aceste ţări.” În ziarele din Constantinopol, Bradish era prezentat drept un impostor provenit dintr-o familie din Triest, iar numirea sa era categoric dezminţită.

SUA se implică în revoluţia din 1848

Anul revoluţionar 1848 în Princi­pate a contribuit la intensificarea şi lărgirea contactelor româno-americane. Întreaga opinie publică din America a salutat cu entuziasm izbucnirea revoluţiei de la 1848 în Europa, iar interesul poporului american pentru revolu­ţionari şi cauza lor, inclusiv pentru cei români, a crescut. Americanii au privit cu simpatie victoria de la început a revoluţionarilor şi instaurarea primelor organe executive şi legislative ale acestora.

Astfel, diplomatul american Dabney S. Carr, acreditat la Constantinopol, a trimis rapoarte substanţiale la Departamentul de Stat despre triumful revoluţiei la Bucureşti şi evoluţia ulterioară a evenimentelor. Pe lângă rapoartele diplomatice, remarcăm cazuri de implicare directă a americanilor în revoluţia paşoptistă, de prezenţă efectivă a lor în interiorul evenimentelor. Este cazul liderului grupului „Tânăra Americă”, din aripa stângă republicană, George N. Sanders, venit în Principate pentru a cunoaşte evenimentele revoluţionare.

După înfrângerea revoluţiei, românii exilaţi se vor orienta tot mai pregnant către America. Astfel, în 1850, într-o scrisoare pe care Ion Ghica, aflat la Constantinopol, i-o adresa lui Nicolae Bălcescu, care se găsea la rândul lui în Italia, se menţiona că „Statele Unite au astăzi un prestigiu” datorită prezenţei lor active în „problema orientală”. Într-o altă scrisoare, adresată de data aceasta lui C.A. Rosetti, la 25 martie 1850, Ion Ghica pleda pentru necesitatea creării unui sistem al statelor unite ale Europei, după modelul S.U.A, unic sistem care, în viziunea sa „putea scăpa Europa de naufragiu”.

Aflat în capitala Imperiului Otoman, atât în mai-iunie 1848, în calitate de agent al revoluţionarilor, apoi al guvernului provizoriu de la Bucureşti, Ion Ghica a avut strânse legături cu cei doi consuli generali, John Brown şi John March. Urmaşul acestora, Carol Spence, aflat şi el în legătură cu reprezentanţi ai emigraţiei revoluţionare româneşti, cu Gheorghe Magheru în speţă, afirma la un moment dat:„Nu pot decât să ajung la concluzia că ei (românii, n.n.) sunt sortiţi să joace un rol important în politica răsăritului.”
Într-un raport către Depar­tamentul de Stat din februarie 1857, Carol Spence arăta că avea în proiect elaborarea unei lucrări vaste şi detaliate privind Imperiul Otoman şi „latinitatea dunăreană”.

Astfel, Spence îi solicita lui Magheru informaţii privitoare la situaţia internă a Principatelor în perioada lucrărilor Congresului de Pace de la Paris, la condiţia materială şi morală a ţărănimii române, la educarea ei şi la mijloacele ei de subzistenţă, informaţii de­spre sistemul agricol practicat în Principate, despre creşterea vitelor la români, despre superstiţiile poporului român, precum şi de­spre originea latină a acestuia.  În mai 1857, într-o scrisoare trimisă lui Alexandru G. Golescu-Negru, Gheorghe Magheru îi preciza faptul că Spence era ferm decis să efectueze o vizită în Principate. Prin urmare, îi recomanda lui Golescu să se îngrijească să i se facă diplomatului american o primire deosebită, deoarece el „era unul dintre streinii care ne poartă cel mai mare interes”.

Prima agenţie diplomatică în Principate

Convinsă de rapoartele favorabile ale lui Spence, conducerea Departamentului de Stat a decis deschiderea primei agenţii diplomatice de rang consular în Principate. La 30 martie 1858, era deschis consulatul american la Galaţi, titularul fiind Henry T. Romertze, cetăţean american de origine română. Această numire a marcat debutul oficial al relaţiilor consulare între Principatele Române şi S.U.A.

La 29 aprilie 1859, consulul american sosea la Galaţi. Nu şi-a început imediat activitatea, deoarece Panait Donici, locţiitorul ministrului de Externe al Moldovei, Vasile Alecsandri, îl atenţiona în luna august că numirea sa putea fi respinsă de autorităţile române, deoarece guvernul american, la numirea sa, solicitase acceptul sultanului Abdul Medjid şi nu pe cel al domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Iar sultanul, în beratul său de confirmare a numirii „încălcase drepturile de autonomie ale ţării în mai multe puncte”. Întâlnirea cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi prezentarea scrisorilor de acreditare s-a produs la 10 noiembrie 1859, în tabăra militară de la Floreşti.

Extinzându-şi atribuţiile şi competenţele asupra întregii Ţări Româneşti, consulatul american de la Galaţi s-a transformat în consulat de carieră. Acesta însă nu a fost prima reprezentanţă consulară a S.U.A. în Principate. Documentele confirmă înfiinţarea, la 29 ianuarie 1850, a unui viceconsulat al S.U.A. la Galaţi, al cărui titular a fost Anton Negroponte, viceconsul onorific, negustor gălăţean care primise exequatur-ul Porţii. Activitatea sa era condusă şi supervizată de Legaţia S.U.A din Constantinopol. Iar la 1857 era înfiinţat un al doilea viceconsulat american, la Ismail – care pe vremea aceea se afla în apartenenţa Moldovei – cu o durată de funcţionare destul de scurtă.

Consulatul S.U.A. la Bucureşti a fost înfiinţat în anul 1867, iar titularul său a fost Louis I. Czapkay. La 25 februarie, cancelaria sultanului a emis un berat de confirmare în care se arăta că „Louis I. Czapkay a fost numit consul din partea S.U.A. în scopul supravegherii comerţului şi afacerilor negustorilor şi cetăţenilor care vizitează Bucureştii”. La începutul lunii mai 1867, a avut loc audienţa la principele Carol de prezentare a patentei consulare.

Benjamin F. Peixotto, consul din septembrie 1870, doreşte să remedieze o procedură revolută, care provoca de atâţia ani iritare la Bucureşti. Astfel, diplomatul american s-a adresat centralei Departamentului de Stat, solicitând ca guvernul american să-i scrie direct lui Carol, şi nu sultanului, deoarece „guvernul (român, n.n.) a refuzat să recunoască beratul sultanului şi insistă ca guvernul S.U.A. să-şi acrediteze direct reprezentantul pe lângă guvernul României.” Conformându-se, Departamentul de Stat se adresa direct principelui Carol, prin scrisoarea trimisă la 7 martie 1871, comunicându-i faptul că:„Preşedintele a numit consul la Bucureşti pe Benjamin Peixotto, cu dorinţa de a cultiva şi extinde relaţiile dintre această ţară şi România”.  În anul 1873, S.U.A. deschid un nou consulat la Iaşi.

Independenţa României, recunoscută oficial de SUA

Lui Peixotto i-a urmat Adolphe Stern, numit în funcţie la sfârşitul anului 1875. Lui Stern i-a revenit misiunea de a informa autorităţile de la Washington asupra evenimentelor din anii 1876-1878, proclamarea independenţei de stat şi participarea armatei române la războiul ruso-româno-turc din anii 1877-1878.

Diplomatul american scria:„Pentru prima dată, după 200 de ani, românii au luat parte la un război şi s-au luptat cu vitejie”. Iar finalul războiului, cucerirea independenţei naţionale, a dus la „admiterea statului (român, n.n.) în marea familie a naţiunilor şi comunicaţia sa directă cu viaţa, spiritul întreprinzător şi industria Europei Apusene.

România în cele din urmă independentă şi cu drepturi egale în recunoaşterea şi în îndeplinirea cărora guvernul S.U.A. putea juca un rol eficient, pentru care va avea întotdeauna o recunoştinţă istorică, putea să obţină în răsărit o poziţie similară cu aceea a Belgiei în apusul Europei”.

În 1880, cu ocazia numirii noului reprezentant diplomatic al S.U.A. la Bucureşti, Departamentul de Stat declara că Statele Unite recunoscuseră „în chipul cel mai deplin suveranitatea desăvârşită şi independentă a României”, noul reprezentant diplomatic fiind acreditat „direct pe lângă suveranul României”. Nota Departamentului specifica un lucru foarte important şi anume, că reprezentanţa diplomatică a S.U.A. în România „este considerată ca o legaţie”. Iar la 30 iulie/11 august 1880, Schuyler însuşi înştiinţa centrala Ministerului Afacerilor Străine despre decizia guvernului S.U.A. de a ridica reprezentanţa diplomatică de la Bucureşti la rangul de legaţie.

La 20 noiembrie 1880, printr-o scrisoare oficială, Departamentul de Stat confirmă deplina recunoaştere a independenţei şi suveranităţii României.

La sfârşitul anului 1880 s-a petrecut un eveniment semnificativ în evoluţia relaţiilor diplomatice româno-americane:notificarea dobândirii şi recunoaşterii internaţionale a independenţei României, la Washington, în faţa preşedintelui S.U.A, Rutherford B. Hayes, făcută la 18 noiembrie  de către trimisul special al principelui Carol, colonelul Sergiu Voinescu.

Preşedintele SUA i-a spus:„Cu sinceră prietenie primesc formala înştiinţare pe care mi-aţi făcut-o despre atingerea de către România a poziţiei unui stat liber şi suveran sub conducerea Alteţei Sale Regale Principele Carol.

Am apreciat în mod special sentimentul prietenesc care l-a inspirat  pe Alteţa Sa Regală pentru a trimite un misionar de distincţia dumneavoastră să-mi vestească, şi, prin mine, să vestească poporului Statelor Unite, înălţarea sa pe tronul unei naţiuni care prin admirabilul ei curaj şi prin admirabila ei comportare şi-a câştigat situaţia printre puterile Europei. Voi spera în stabilirea unor prospere relaţii comerciale între cele două ţări şi care vor fi spre folosul mutual al acestei străduinţe”.

Misiunea colonelului Sergiu Voinescu a reprezentat prima misiune diplomatică a unui român în S.U.A, iar militarul a fost primul diplomat român primit oficial de preşedintele S.U.A.
 

Consuli în Principate

Viceconsulul John Bradish    (1844)

Consulatul american de la Galaţi:
Henry T. Romertze    (1859-1860)
Charles F. Langdon    (1860-1862)
H. Stokar     (1862)
Frederic Wippermann     (1862-1865)
Oscar Malmoros     (1865-1868)
Adolf Hartmann     (1868)

Consulatul american de la Bucureşti:
Louis I. Czapkay     (1867-1870)
Adolph Buchner     (1870)
Benjamin F. Peixotto     (1870-1875)
Adolphe Stern     (1875-1878)
 

""