Suveranitatea națională - motiv de discordie între URSS și România

Autor 4428 vizualizări


După refuzul chinezilor și albanezilor de a recunoaște supremația Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în mișcarea comunistă și muncitorească mondială se contura în 1962 o nouă „schismă”, cea a Partidului Muncitoresc Român. Liderul sovietic N.S. Hrușciov dorea să împiedice o asemenea perspectivă, drept care a insistat să aibă o întâlnire directă cu Gheorghiu-Dej, fiind convins că îl va putea convinge să nu facă publice divergențele dintre cele două partide și să le rezolve împreună pe o cale amiabilă.

În acest scop, el a adresat scrisori lui Gheorghiu-Dej, s-a autoinvitat în România, a trimis la București două delegații de partid – una condusă de Iuri Andropov, în aprilie 1963, alta de Nikolai Podgornîi în luna mai același an – care au stăruit pentru realizarea unei asemenea întâlniri. Gheorghiu-Dej s-a situat pe poziția că în conducerea P.M.R. se aplică principiul muncii colective, că deciziile nu aparțineau unei persoane, chiar dacă aceasta era primul-secretar al C.C. al P.M.R.

În plus, problemele relațiilor româno-sovietice erau complexe și cereau o analiză aprofundată, care nu se putea realiza în cadrul unei simple întâlniri, fără un material cuprinzător, elaborat din timp; el susținea că era necesară o analiză temeinică nu doar a raporturilor dintre cele două țări și partide, ci și a ansamblului relațiilor din mișcarea comunistă și muncitorească internațională, cu deosebire din cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), pe care Hrușciov voia să-l reformeze.

Hrușciov se autoinvită la București

După vizitele lui Andropov și Podgornîi, conducerea de la București a decis să nu forțeze prea tare relațiile cu sovieticii, prin refuzul repetat de a discuta cu Hrușciov. În consecință, a fost elaborată o masivă scrisoare, de 34 pagini, în legătură cu problemele care ar putea forma obiectul unei discuții. În document erau expuse poziția P.M.R., principiile colaborării bilaterale și în cadrul CAER, precum și în relațiile cu alte partide comuniste și muncitorești.

Împreună cu scrisoarea a fost transmisă conducerii sovietice invitația ca o delegație de partid și de stat, în frunte cu N.S. Hrușciov, să viziteze România. Pe această bază, în ziua de 24 iunie 1963, a sosit la București N.S. Hrușciov, însoțit de Aleksei Kosîghin, Leonid Brejnev, Anastas Mikoian, Nikolai Podgornîi, Iuri Andropov – membri ai Prezidiului C.C. al P.C.U.S.; în delegație a fost inclus și I.K. Jegalin, ambasadorul URSS în România.

2 zile „intime” la Snagov

Spre deosebire de vizita lui Hrușciov din iunie 1962 (foto jos), care a durat o săptămână și a fost puternic mediatizată, aceasta s-a desfășurat într-un cadru închis, la Snagov, timp de numai două zile. Gheorghiu-Dej s-a prezentat la întâlnire cu întregul Birou Politic al C.C. al P.M.R., pentru a demonstra unitatea de vederi a conducerii române și a arăta că poziția exprimată de el era susținută de toți colaboratorii săi.


În subsidiar, Gheorghiu-Dej urmărea să-i arate lui Hrușciov că nu avea nici o șansă de a crea o breșă la vârful conducerii P.M.R., prin atragerea vreunui membru al Biroului Politic. Încă de la început, primul secretar al C.C. al P.M.R. și-a exprimat dorința ca discuțiile să aibă la bază scrisoarea pe care a trimis-o conducerii sovietice, manifestându-și dorința de a cunoaște punctul de vedere al lui N.S. Hrușciov și al celorlalți membri ai delegației în legătură cu problemele ridicate în acel document. N.S. Hrușciov, fără a respinge explicit această propunere, a declarat că vizita avea ca scop clarificarea unor probleme apărute în ultimul timp, ca urmare a propunerilor sale vizând perfecționarea activității CAER.

El și-a exprimat dorința ca discuțiile să vizeze anumite principii și să se încheie cu un comunicat în care să se consemneze dorința comună de a dezvolta relațiile între cele două partide și state, pe baza învățăturii marxist-leniniste. Hrușciov a apreciat că nici nu era nevoie de stenografierea discuțiilor. Liderul sovietic s-a arătat plin de bunăvoință, căutând să minimalizeze deosebirile de vederi între cele două partide, susținând că era vorba doar de o oarecare neînțelegere a unor probleme ridicate de el, cărora conducerea română le-a dat o interpretare greșită.

Hrușciov urmărea să-i convingă pe români să renunțe la formularea unor opinii divergente, să nu implice și alte partide într-o dezbatere care putea aduce deservicii unității mișcării comuniste și muncitorești internaționale. De aceea, atât Hrușciov, cât și ceilalți membri ai delegației sovietice, au întins „ramura de măslin”, care trebuia să ducă la încetarea discuțiilor contradictorii.

Suveranitatea națională - motiv de discordie sovieto-român

După asemenea considerații, primul secretar al C.C. al P.C.U.S. a abordat pe larg problema suveranității, pe care românii au ridicat-o cu multă insistență în ultimii ani. N.S. Hrușciov a susținut că el este pentru respectarea principiilor suveranității și independenței naționale, precum și pentru luarea deciziilor în cadrul CAER numai cu unanimitate de voturi; de asemenea, că relațiile economice între state trebuie să se bazeze pe egalitate și interes reciproc.

A afirmat că românii au înțeles greșit spusele sale și s-a referit la un articol pe care l-a publicat în revista „Problemele păcii și socialismului”, în care susținea că planul unic și integrarea se vor realiza prin respectarea suveranității fiecărui stat membru al CAER. Leonid Brejnev a dat citire acelui articol, pentru a-i convinge pe români de justețea spuselor lui Hrușciov. Evident, Gheorghiu-Dej și ceilalți membri ai Biroului Politic au fost bucuroși să audă asemenea declarații din partea lui Hrușciov.

Dar ei voiau să știe dacă aceasta însemna abandonarea punctelor de vedere lansate de el cu un an în urmă, la întrunirea CAER. La întrebările insistente ale delegației române, liderul sovietic nu a mai fost atât de categoric și a evitat să dezavueze poziția adoptată anterior. Hrușciov a spus că problemele ridicate de el în 1962 pot deveni realitate după un anumit timp.

Solicitat să spună cam până când s-ar întinde această perspectivă, dacă poate să indice un anumit an, Hrușciov a răspuns că nici el nu știa, că nu putea face o asemenea estimare. În același timp, el s-a apărat, invocând faptul că liderii politici din alte țări socialiste (R.D. Germană, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria) sau pronunțat pentru integrare, iar PCUS nu putea să nu țină seama de punctul lor de vedere. A lăsat să se înțeleagă că nu doar românii au dreptate, ci și ceilalți.

Logica era aceasta: dacă vreți să vă fie respectată suveranitatea, atunci și voi trebuie să respectați suveranitatea celorlalți. În opinia sa, unele state doresc integrarea și au nevoie de sprijin, argumentând cu situația R.D. Germane, unde – după spusele sale – „dacă sovieticii nu dau sprijin R.D.G., în 24 de ore Ulbricht a zburat”.

De aceea sovieticii trebuie să intervină, iar această intervenție înseamnă „o cooperare adâncită” (nu a folosit cuvântul integrare). L-a invocat și pe Todor Jivkov, care a spus că el „este gata să meargă la unirea Bulgariei cu Uniunea Sovietică”; de asemenea, liderul de la Sofia apreciase că „noțiunea de suveranitate este învechită”. În opinia lui Hrușciov, conducătorul Bulgariei era un „bun comunist”, deoarece avea „o vedere și o înțelegere creatoare”. Și el, Hrușciov, este un bun comunist, chiar dacă unii îl critică.

Pentru a fi mai convingător a spus o anecdotă: se făcea că după ce a murit, a bătut în poarta Raiului, dar Sfântul Petru nu i-a deschis și atunci a intervenit Dumnezeu care a decis să i se deschidă poarta Raiului. Hrușciov i-a mulțumit, adresându-i-se cu „tovarășe Dumnezeu”. Podgonîi a completat, spunând că toți cei care erau în Rai, impresionați de succesul lui Hrușciov, s-au înscris în partidul comunist. Printr-o astfel de parabolă, liderii sovietici voiau să sublinieze că până și Dumnezeu aprecia corectitudinea poziției lor.

Hrușciov a spus „în treacăt” că dacă România vrea să rupă relațiile economice cu Uniunea Sovietică o putea face, după cum și schimbările comerciale între cele două state puteau fi evaluate în dolari. În discuție a intervenit și Kosîghin, care a spus că suveranitatea „noi o tratăm diferențiat, într-un fel față de țări capitaliste și într-un fel față de țări socialiste, față de care este necesar să fim mai indulgenți”.

Agentura de spionaj sovietic deranjează România

După ce problema suveranității a fost „clarificată”, s-a trecut la alte subiecte. Gheorghiu-Dej s-a referit la agentura de spionaj sovietică din România, care începuse să deranjeze; în mod clar, reprezentanții României, în cadrul Tratatului de la Varșovia și al CAER, cei care călătoreau în Uniunea Sovietică erau urmăriți și ascultați.

Leontin Sălăjan, ministrul Forțelor Armate, a citat cazul a trei ofițeri români, care la granița sovietică au fost „buzunăriți ca hoții de cai, le-a desfăcut și tapițeria de la autoturism”. Reprezentantul României în Comandamentul Unit al Tratatului de la Varșovia a fost vizitat în casă de diferite persoane care i s-au părut suspecte: „ba vine electricianul să controleze lumina, ba cel cu canalizarea își face de lucru prin casă pe la el”, iar când ofițerul s-a uitat mai bine „a găsit două microfoane instalate”.

I-a mai menționat cazul unui colonel de securitate care a căutat să-l recruteze pe atașatul militar al României la Moscova, cerându-i informații fără știrea conducerii de la București. Aceste exemple concrete demonstrau – în opinia liderilor români – că relațiile frățești erau afectate de „spionita sovietică”.

N.S. Hrușciov nu a negat prezența acestei agenturi în România, dar a apreciat că „toate acestea au pornit din cauza Plenarei voastre”. El făcea aluzie la Plenara C.C. al P.M.R. din 5 – 8 martie 1963, la care au fost criticate inițiativele sale privind diviziunea internațională socialistă a muncii.

Când Sălăjan i-a atras atenția că încercarea de recrutare a atașatului militar român s-a produs în urmă cu doi ani, deci cu mult înainte de Plenara din martie, Hrușciov n-a mai avut argumente și a apreciat că cel care a încercat o asemenea acțiune era un „ticălos”.

Pe Hrușciov îl preocupa și problema relațiilor P.M.R. cu P.C. Chinez, temându-se de o alianță a celor două partide, pe o platformă antisovietică. Atât Gheorghiu-Dej, cât și alți membri ai delegației române l-au asigurat că nu aveau acest obiectiv; au menționat că vor întreține, în continuare, bune raporturi cu conducerea chineză, dar fără a stimula polemica, ci pentru a cultiva relații principiale între partidele comuniste și muncitorești.

Problemele vieții internaționale au fost mai puțin discutate. Hrușciov a căutat să justifice trimiterea de rachete în Cuba, fără aprobarea Tratatului de la Varșovia, aceasta fiind o acțiune a statului sovietic – singurul care dispunea de rachete nucleare. A conchis că a fost o acțiune foarte riscantă, care putea duce la izbucnirea unui nou război mondial.

Românii au fost rezervați în abordarea acestei teme, Gheorghiu-Dej apreciind ulterior că era un fapt neplăcut pentru Hrușciov și nu era cazul să fie umilit în legătură cu criza rachetelor. Dar delegația sovietică a evitat să poarte discuții pe baza scrisorii C.C. al P.M.R., și Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a apreciat că timpul era prea scurt pentru elaborarea unui comunicat comun. A propus, iar Hrușciov a acceptat, să fie trimisă la Moscova stenograma discuțiilor, după care să fie analizate problemele ridicate și să se găsească formulările corespunzătoare.

Atmosfera în care s-a desfășurat întâlnirea a fost pozitivă, iar la masa oferită de Biroul Politic liderul sovietic a fost extrem de jovial. A toastat în repetate rânduri pentru Partidul Muncitoresc Român, pentru Gheorghiu-Dej și ceilalți conducători români.

La despărțire i-a îmbrățișat pe toți membrii delegației române. Emil Bodnăraș avea să aprecieze că Hrușciov se bucura că „a scăpat numai cu atât” și că România rămâne alături de URSS. Drept concluzie, Hrușciov a spus:

„Tovarăși, am discutat, ne-am înțeles în anumite probleme, pe noi ne interesează mult prietenia, să strângem și să întărim, să dezvoltăm prietenia”.

A amintit faptul că peste o lună va avea loc la Moscova consfătuirea primilor secretari ai Comitetelor Centrale ale partidelor comuniste și muncitorești și a șefilor de guvern din țările membre CAER, iar el speră că delegația română va fi condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Concluziile lui Dej

Poate mai importante decât discuțiile în sine sunt aprecierile și concluziile conducerii de la București în legătură cu această întâlnire. Gheorghiu- Dej avea pasiunea de a „despica firul în patru”, de a descifra nuanțele, aluziile, de a reține ceea ce s-a discutat, dar și ce nu s-a spus, căutând explicații posibile pentru prezent și pentru viitor.

El a sesizat că, în cadrul întâlnirii, partea sovietică a făcut multe aprecieri, sau doar a sugerat anumite reacții care puteau avea consecințe importante asupra P.M.R. și a României în general. De aceea, a convocat pentru a doua zi după plecarea lui Hrușciov, o ședință a Biroului Politic, la care să se analizeze modul cum a decurs întâlnirea de la Snagov și ce învățăminte se pot desprinde. Stenograma ședinței Biroului Politic din 26 iunie 19631 consemnează pozițiile participanților.

Cu toții și-au exprimat satisfacția pentru modul cum au decurs discuțiile, considerându- le un succes pentru partea română. Gheorghiu-Dej a apreciat că întâlnirea a fost utilă, deoarece conducerea sovietică a putut constata că toți tovarășii români care au luat cuvântul „au exprimat un singur punct de vedere, deplina unitate de vederi”.  Astfel, „le-am demonstrat că Biroul nostru Politic este un organism puternic, că știm ce vrem, cum vrem să realizăm lucrurile și aceasta a reieșit din discuțiile pe care le-am avut”.

El constata că în timp ce membrii Biroului Politic au participat activ la dezbateri, din delegația sovietică a vorbit aproape numai Hrușciov, ceilalți intervenind doar pentru a întări cele spuse de acesta; s-a ajuns în situația ridicolă ca Leonid Brejnev să citească articolul scris de Hrușciov în „Problemele păcii și socialismului”, drept care Gheorghiu -Dej aprecia: „ți se strângea inima văzând că un om cu o poziție înaltă în ierarhia sovietică se reduce la rolul unuia care citește ce scrie celălalt”; i-a lăsat o „impresie neplăcută” și i-a creat o „stare de jenă” faptul că „coșcogeamite oameni cu posturile lor, să fie puși în postura unor copii”.

A amintit că singurul care a încercat să discute probleme mai de fond, apelând la date statistice privind economia țărilor socialiste, a fost Kosîghin, dar „a intervenit Hrușciov și l-a făcut să-și închidă carnețelul din care ne-a arătat ceva date”.

Cu totul diferită a fost poziția membrilor delegației române. Hrușciov „a avut în față nu niște oameni care citesc articolele lui Gheorghiu-Dej, ci oameni care au tratat problemele cele mai serioase, cu competență, cu hotărâre și principial. El [Hrușciov] a văzut din prima zi că nu are de luptat cu Dej, el a discutat cu membrii conducerii partidului, nu cu Dej”. A apreciat că tonul discuțiilor și modul de desfășurare a întâlnirii au fost impuse de conducerea română.

În fața atitudinii ofensive a membrilor Biroului Politic, Hrușciov a fost pus în situația să se apere, astfel că „de la început până la sfârșit s-a apărat, chiar dacă pe parcurs dânsul a încercat unele atacuri, în ansamblul discuțiilor a fost în defensivă”.

Gheorghiu-Dej afirma că delegația sovietică s-a aflat în dificultate, deoarece a lansat ideea integrării fără a o analiza în profunzime, iar P.M.R. a reliefat că această concepție avea la bază nesocotirea suveranității naționale a statelor membre ale CAER. Faptul că problema suveranității a ocupat un loc central în cadrul discuțiilor era „un prim succes foarte mare” obținut de P.M.R. El conchidea:

„Noi nu putem să spunem că au recunoscut totul și nu cred că cineva din noi a avut părerea că au să recunoască tot ce am scris în scrisoare și că vor adopta punctul nostru de vedere”.

Tocmai acest fapt trebuia să-i determine pe membrii Biroului Politic să fie vigilenți. Alexandru Drăghici era întru totul de acord cu primul secretar al C.C. al P.M.R.:

„Cred că a fost o lecție pentru ei, dar și pentru noi, un învățământ. În afară de aceasta noi trebuie să tragem și anumite concluzii. Ei au bătut în retragere, însă nu au renunțat la poziția lor. Pe viitor, noi trebuie să fim foarte atenți, să fim vigilenți, pentru că ei nu au renunțat, au căutat ca sub forma aceasta să afirme principiile pe care le au față de R.D.G. și față de ceilalți, ei caută să ne învăluie, lucru la care trebuie să fim atenți pe viitor. Cu asemenea spirale o să ne întâlnim tot timpul cât există actuala situație a lucrurilor. Ei nu și-au făcut autocritica, să vină și să spună că au greșit, ei au rămas pe poziția lor”.

„Marele vrăjitor” și obediența statelor comuniste

Invocând poziția altora – mai ales a R.D.G. și Bulgariei –, sovieticii își apărau propria lor concepție, chiar dacă făceau „spirale”, adică învăluiau subiectul în vorbe meșteșugite. Gheorghiu-Dej a ținut să observe că Hrușciov a cedat în problema suveranității, dar l-a invocat pe Jivkov:

„Când el spune că sunt de acord cu Jivkov, în fapt spune că este de acord cu el însuși”.

Alexandru Bârlădeanu a apreciat că sovieticii continuau, în fond, să-și susțină ideile privind integrarea, recurgând la argumentul că liderii din Polonia, R.D.G., Cehoslovacia doreau o „îmbinare mai strânsă a economiilor lor” și că ei nu-i pot face să renunțe la această dorință. Gheorghiu-Dej a completat:

„Pentru mine este clar, tovarăși, că inițiatorul, factorul activ în această privință este Uniunea Sovietică, este Hrușciov”.

Emil Bodnăraș l-a comparat pe Hrușciov cu un „mare vrăjitor. Ceilalți toți nu au avut rolul decât de ucenici care au redat fidel ceea ce maestrul a început și a indicat”. Chiar și Kosîghin, care s-a pronunțat pentru tratarea diferențiată a noțiunii de suveranitate, „este un executant foarte conștiincios. El este un om care materializează gândurile lui Hrușciov”. De aceea, Bodnăraș afirma:

„Nu-mi pot închipui că vreunul din ei, fie el Novotny, Ulbricht sau Gomulka să fi avut curajul nuanțării unor forme de organizare [a CAER], fără să fi avut indicațiile, patronajul din partea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, respectiv din partea lui Hrușciov, după cum ne-am format și impresia că nici unul din cei care l-au însoțit pe Hrușciov n-au vreo opinie separată, personală, alta decât a lui Hrușciov”.

Biroul Politic și atitudinea delegației sovietice

Petre Borilă aprecia:

„Ei au venit aici la noi cu gândul ca această ședință să se termine mai repede, să nu discutăm punct cu punct problemele care erau trecute în scrisoarea noastră”.

Borilă a rămas cu impresia că „ei [sovieticii] nici n-au de gând să înceteze aceste lucruri. Noi trebuie să fim atenți și să punem în așa fel problema, ca să arătăm că acestea nu sunt relații între partide frățești”. Dumitru Coliu considera că recunoașterile lui Hrușciov și ale celorlalți membri ai delegației sovietice în problema suveranității erau un bun câștigat: „ei au dat înapoi, sigur că noi oricând avem în mână aceste argumente de a arăta că ei încalcă, mai ales cum este el [Hrușciov] abia acum spune ceva, că pe urmă vine și încalcă ce a spus”.

Coliu era convins că sovieticii nu vor renunța la amestecul lor în treburile interne ale României, dar că au fost „puși în gardă” de Biroul Politic, care sesizase acest fapt, ceea ce ce nu putea să nu-i miște, deoarece nici lor „nu le este indiferentă prietenia și colaborarea cu noi”.

Era limpede că N.S. Hrușciov, angrenat în polemica cu P.C. Chinez, căuta să evite deschiderea unui alt „front” de confruntare în mișcarea comunistă. La rândul său, Nicolae Ceaușescu a sesizat la liderii sovietici „tendința de a se manifesta ca reprezentând o mare putere”. Emil Bodnăraș observa că Hrușciov a luat „aliura de tată supărat pe niște copii neascultători și care nu mai vor să-și urmeze tatăl”.

În opinia sa, „la întâlnirea noastră nu s-a spus totul, multor lucruri nu li s-a spus pe nume și multe nici nu au fost amintite. Partea sovietică, și aici sunt în întregime de acord cu tovarășul Ceaușescu, nu a fost dispusă să abordeze lucrurile în toată complexitatea lor, ea a vrut să scape repede cu o declarație, în care să se menționeze că între noi și ei nu există divergențe, că sunt de acord cu apărarea suveranității”.

Bodnăraș constata că nici unul dintre membrii delegației sovietice nu a făcut referire la scrisoarea C.C. al P.M.R.:

Noi îl cunoaștem pe Hrușciov din 1953; Hrușciov nu e un om care să nesocotească un argument care i-ar fi favorabil”, nu e un om care să treacă nepăsător pe lângă un avantaj. Dacă în scrisoare ar fi existat o idee care să fi convenit lui Hrușciov, el ar fi scos documentul ca să ne arate și „așa ne-ar fi călărit. Faptul că nu a făcut așa ceva arată tăria documentului nostru”.

Biroul Politic a mai reținut că N.S. Hrușciov s-a preocupat de evoluția relațiilor româno-chineze, dorind să evite o apropiere între cele două părți. Suspiciunea liderului de la Kremlin a mers până la a aprecia că românii ar avea de gând să găsească aliați în China. În replică, Gheorghiu-Dej a ținut să precizeze: „eu nu pot să spun că tot ce vorbesc chinezii sunt greșeli și nici tot ce spun [sovieticii] sunt adevăr. Este cunoscută poziția noastră, ar fi greșit să se spună că românii au început să vorbească o limbă chineză”.

Alexandru Bârlădeanu a evidențiat semnificația polemicii sino-sovietice pentru România. El era convins că „dacă nu ar fi situația cu China, dacă situația se rezolvă într-un fel, când li se vor mai dezlega mâinile, atunci ar trebui să ținem seama bine de aceste amenințări”. De aceea, cerea „să nu facem greșeli de tactică, să nu facem greșeli care să le dea apă la moară”.

Amenințări economice voalate

În legătură cu relațiile economice, Biroul Politic a sesizat o anumită notă de amenințare. Hrușciov a afirmat că Uniunea Sovietică ajută celelate state socialiste, dar nu a menționat că și acestea, al rândul lor, vând mărfuri Uniunii Sovietice. În privința României, Leontin Sălăjan a menționat că „tot ce am primit plătim și tot ce dăm ni se plătește, că doar nu trăim din mila lor”.

Afirmația lui Hrușciov că „nu este în interesul vostru să rupeți legăturile cu noi” și că se putea trece la „relații în dolari” a reținut atenția conducerii române, care a evitat să intre în dezbaterea acestui subiect, în cadrul întâlnirii de la Snagov. Dar este limpede că membrii Biroului Politic au înțeles gravitatea lui. Emil Bodnăraș spunea:

„Este clar că noi trebuie să întărim economia noastră, s-o așezăm pe așa temelii ca să nu depindem exclusiv, în ipoteza că ruperea relațiilor economice ar constitui pericolul care s-ar confirma, să avem posibilitatea să rezolvăm problemele noastre în continuare și să continuăm a fi constructivi în ideile noastre”.

... și nevoia de materii prime

La rândul său, Gheorghiu- Dej s-a referit mai ales la procurarea unor materii prime din Uniunea Sovietică și a dat exemplu minereul de fier: „să ne orientăm și în altă direcție, să căutăm și alte soluții, pentru că ne-am putea găsi în situația să nu ni se mai dea minereu de fier”.

A propus ca Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin și Gogu Rădulescu, împreună cu primul- ministru Ion Gheorghe Maurer să găsească soluții: „Să nu ne orientăm numai într-o singură direcție”, deoarece „omul acesta [Hrușciov] este așa de capricios” și poate să ia decizia de a nu mai vinde României minereu de fier. El a citat țări precum Brazilia și Algeria, de la care România ar putea cumpăra minereu de fier pentru combinatele sale.

Alexandru Bârlădeanu ținea să atenționeze conducerea de partid că „trebuie să privim lucrurile obiectiv. Natura lucrurilor [mărfurilor] pe care le dăm și le primim este cu totul deosebită. Dacă ar înceta acest schimb, mai mult de jumătate din mărfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietică nu le vom putea vinde în altă parte, iar mărfurile pe care noi le luăm de la ei sunt mărfuri de mare valoare”. El a apreciat că „noi trebuie să ținem seama de aceste amenințări” sovietice și „să putem face față unei reorientări”.

Abordarea unui asemenea subiect de către conducerea P.M.R. nu era nouă. El a fost formulat încă din 1958, imediat după retragerea trupelor sovietice, când s-a apreciat că România trebuia să găsească alternative la piața sovietică, să dezvolte relațiile cu statele occidentale.

În acest spirit, s-a procedat la reglementarea problemelor financiare în suspensie (ca urmare a naționalizărilor din 1948 – 1950). După negocieri intense purtate de principalii economiști ai P.M.R. (Alexandru Bârlădeanu și Gheorghe Gaston Marin) au fost semnate acorduri financiare între România și Franța (februarie 1959), SUA (martie 1960), Marea Britanie (noiembrie 1961), Italia (aprilie 1962).

Această acțiune era abia la început, iar intrarea României pe piața occidentală era o problemă delicată, având în vedere atât aspectele politice (apartenența la blocuri militare ostile), cât și calitatea slabă a mărfurilor produse în țară. De aceea, se impunea retehnologizarea marilor întreprinderi, astfel încât mărfurile românești să devină competitive pe piața occidentală.

Pe această linie se va păși ferm în anii următori, cu deosebire după 1964. Referindu-se la agentura de spionaj sovietică, Gheorghiu-Dej a apreciat că acceptarea acesteia în România s-a făcut dintr-o „atitudine greșită de înțelegere a prieteniei cu Uniunea Sovietică, aș spune că asta e slugărnicie, nu prietenie”.

Prin aceste cuvinte el își caracteriza propria-i atitudine din anii ’50 față de sovietici, pe care acum era hotărât să o schimbe în una de demnitate națională. Nicolae Ceaușescu considera că Hrușciov a fost nevoit să recunoască faptul că nu era corect să se desfășoare activități de spionaj într-o țară socialistă, pentru că „am putea pune la o consfătuire [în public] o asemenea problemă și atunci nu le va fi ușor. De aici reiese și încercarea lor de a spune: să socotim că nu a fost nimic și să revenim ca lucrurile să meargă așa cum au fost înainte”. Ceaușescu a conchis:

„Trebuie să punem capăt acestor stări de lucruri pe care noi le-am admis. Este momentul să punem ordine și să creăm relații comuniste de respectare reciprocă între noi”.

Ministrul de interne Alexandru Drăghici a fost mandatat să informeze conducerea sovietică asupra deciziei conducerii P.M.R. de a cere retragerea consilierilor sovietici, care nu numai că nu mai erau utili statului român, dar desfășurau acțiuni de spionaj în favoarea Kremlinului, fapt ce afecta relațiile principiale între cele două țări și popoare.

Totodată, s-a hotărât urmărirea persoanelor care au lucrat în Uniunea Sovietică la Comintern, a foștilor prizonieri de război, a celor care au făcut studii în URSS, a soțiilor activiștilor de partid care nu renunțaseră la cetățenia sovietică. Astfel se puneau bazele unei structuri anti-K.G.B., în cadrul Securității române.

Noi contradicții după vizita din 1963

Întâlnirea de la Snagov nu numai că nu a dus la eliminarea divergențelor dintre conducerile celor două partide și țări, dar a evidențiat noi contradicții, mai ales în domeniul relațiilor economice. Primul-ministru Ion Gheorghe Maurer a apreciat că discuțiile cu Hrușciov reprezentau „primul capitol, noi vom avea de înfruntat mai mult”, iar Bodnăraș a spus:

„Cred că în istoria relațiilor noastre este a doua oară când România dejoacă planurile [sovietice] de a rezolva lucrurile. În 1944 a rezolvat într-un fel, iar acum în 1963 în alt fel”.

Dacă la 23 august 1944, România a ieșit din războiul purtat alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice și a trecut de partea Națiunilor Unite, act ce marca o schimbare radicală a poziției sale geostrategice, în 1963 se contura tot mai limpede poziția de independență față de Moscova și decizia de a găsi o alternativă, prin dezvoltarea relațiilor cu alte state, inclusiv cu cele capitaliste.

Gheorghiu-Dej era convins că sovieticii „vor schimba tactica, nu pot să spun cum, e greu de spus acum cum va fi în viitor. Pentru noi un lucru e clar, noi să continuăm pe baza liniei date de conducerea partidului nostru și conform punctului nostru de vedere, să nu facem nimic ce ar putea să încurajeze această tendință de integrare [în CAER], noi să nu admitem nici un fel de compromis”.

Dacă în anii ’50 același Gheorghiu- Dej evita să facă publice presiunile exercitate de sovietici, umilințele la care el însuși era supus din partea acestora, consecințele negative pentru țară a politicii promovate de Kremlin, de această dată era hotărât să rupă tăcerea, să apeleze la sprijinul întregului partid și a poporului român în totalitatea sa.

Se contura astfel o politică națională, care urma să o înlocuiască pe cea internaționalistă promovată timp de un deceniu și jumătate. În acest spirit, Gheorghiu-Dej a propus să fie informat Comitetul Central și activul de partid în legătură cu poziția P.M.R. în problemele relațiilor româno-sovietice, ale CAER, precum și ale mișcării comuniste și muncitorești internaționale, așa cum s-a făcut după Plenara din martie 1963:

„Trebuie să știe partidul despre lucrurile pe care dumneata [Hrușciov] le plămădești, tinzi la un amestec în treburile interne. Ori, toate acestea nu pot fi tratate de un grup, oricât de capabil ar fi el, oricâtă răspundere ar avea în partid, în stat, sunt probleme care țin de Constituție, țin de partid, sunt probleme care țin de popor, nu putem noi să trecem peste capul lui, că nimeni nu ne-a dat asemenea mandat”.

Foto sus: Bucureşti, mai 1963. Aspect de la primirea la sediul C.C. al P.C.R. a unei delegaţii de activişti ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Sursă: „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 12/1963)

Notă:

1. Vezi Dan Cătănuș, România și schisma sovieto-chineză. Concluzii despre ultima vizită la București a lui N.S. Hrușciov. 1963, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3 – 4/2002
""