Autor 3364 vizualizări


Scrierea Istoriei este cea mai dificilă muncă din cauză că puternicii zilei încearcă să ascundă cu orice preţ faptele murdare şi găsesc autori reputaţi care să lanseze teze ştiinţifice pentru creşterea gloriei personale. A spune apoi adevărul înseamnă să lupţi cu resursele copleşitoare şi cu prestigiul cuvântului tipărit de cei reputaţi. Totuşi, adevărul trebuie spus cu orice preţ.

S-a spus de foarte multe ori că în 1914 flota militară germană ocupa locul al doilea în lume şi că ameninţa supremaţia britanică pe cuprinsul oceanelor. Este adevărat că escadrele pregătite la cererea renumitului amiral von Tirpitz (foto dreapta) erau impresionante prin număr şi volum, dar aveau şi puncte slabe. Cuirasatele mai vechi erau înarmate cu guri de foc de calibrele 240 şi 280 mm, ceea ce înseamnă că erau aproape complet dezavantajate într-o întâlnire cu cele dotate cu tunuri de 305 mm.

Oare cine revendica locul secund în ferocea cursă a înarmărilor? Franţa? Rusia? Nici vorbă! Era o putere militară ce stătea ascunsă dincolo de valurile oceanului şi nu era luată în seamă în competiţia ce bântuia bătrânul continent. Strategii de la Washington au cerut arsenalelor să monteze tunuri capabile să lanseze proiectile cu o masă de 394,6 kg până la 18 km. Existau şi cuirasate dotate cu lansatoare de obuze cu o masă de 512,6 kg. Germanii puteau să riposteze la această categorie de nave doar cu lovituri de cel mult 240 kg. Artileria secundară era formată din piese de calibrele 150 şi 170 mm în tabăra Reichului, arme periculoase împotriva ţintelor neblindate până la 14,5 km. SUA avea încredere în tunurile de calibrul 203 mm. 

Se poate spune repede că Berlinul putea să conteze pe cuirasatele şi crucişătoarele de bătălie de ultimă generaţie, dotate cu tunuri de calibrele 280 şi 305 mm. Problema consta în faptul că navele americane din clasa Wyoming puteau să efectueze trageri la distanţe mai mari şi proiectilele de calibrul 305 mm aveau o putere de penetrare mai ridicată. Puteau să fie sprijinite de tirul de pe cuirasatele din clasele Florida, South Carolina, Delaware, Mississippi şi Connecticut, ceva mai slabe în performanţe.

Competiţia la aceeaşi categorie de armament devenea plictisitoare pentru orice strateg şi era nevoie de un tun care să încline balanţa de forţe spre una din tabere. SUA a descoperit până în 1914 caracteristicile piesei de calibrul 356 mm şi două cuirasate, USS Texas şi USS New York, au intrat în cursă cu câte 10 piese grele fiecare. Cadenţa era mai mică, dar ravagiile unei lovituri cu o masă de 635 kg erau greu de suportat chiar şi de către un vapor protejat cu plăci din cel mai bun oţel german. Şantierele navale primeau ordine să intensifice lucrările pentru noi cuirasate dotate cu artilerie performantă şi Reich-ul nu mai putea să facă faţă.

 Germania s-a lansat într-o cursă a înarmărilor în care nu avea şanse de reuşită şi locul al doilea l-a pierdut înainte să vorbească piesele de artilerie. Orice vapor pierdut în confruntările cu Royal Navy asigura U.S. Navy superioritate în concursul pentru hegemonie maritimă. Victoria scump plătită a Antantei a fost urmată de sabordarea flotei germane la Scapa Flow, gest de o deosebită onoare pentru un ofiţer ce nu poate lăsa tehnica de luptă în mâna fostului inamic. Acţiunea n-a oprit ascensiunea spre o poziţie de forţă a SUA, ci chiar i-a înlesnit-o. Rar se poate obţine o situaţie avantajoasă fără să tragi o lovitură de tun.

 Cum o poziţie secundară nu aduce slavă, SUA a continuat cu abilitate competiţia cu Marea Britanie şi a câştigat lupta pentru supremaţie navală fără pierderi în oameni.