Autor 13448 vizualizări


De cele mai multe ori idei precum cele de etnie, naţiune, rasã sau grup sunt luate ca atare, fãrã prea multã criticã, ca elemente esenţiale ale umanitãţii, fãrã de care aceasta nu ar putea fi definite. Dar dacã nu ar fi decât atât, nişte concepte fãrã prea mare consistenţã realã?

Etnia şi naţiunea sunt de obicei considerate categorii ale identitãţii umane, nişte caracteristici esenţiale. Dar esenţa presupune ceva neschimbãtor, ceva unic şi bine fixat, cu alte cuvinte o identitate bazatã pe stereotipuri. Dar individul şi societatea nu sunt într-o permanentã mişcare şi construcţie? Dacã descriem pe cineva doar cu referire la apartenenţa la un grup (etnic, religios, regional, educaţional) cu care împarte similitudini, pierdem foarte mult din diversitatea umanã.

Esenţe sau construcţii?

Opusã acestei viziuni care subliniazã caracterul esenţial al etnicitãţii şi tradiţiilor se aflã modelul constructivist. Ce ne propune acesta? Cã identitatea şi cultura nu sunt statice, ci se afla în transformare, se construiesc în decursul istoriei. Sunt un fel de compromis între încercarea de identificare individualã şi identificarea prin relaţiile cu ceilalţi. Antropologul Frederik Barth revoluţioneazã în publicaţii precum “Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference” vechiul model cum cã etnia şi naţiunea ar fi realitãţi stabilite ori de naturã ori de vreo fortã divinã. El are o perspectivã mult mai pragmaticã şi relativistã, care spune cã apartenenţa la o etnie este determinatã de situaţie şi voinţã, cã ea rezultã din relaţiile sociale.

Astfel, ea nu reprezintã o culturã, ci o formã de organizare socialã. Ceea ce este important nu e materialul cultural comun asociat unei etnii, pentru cã acesta este oricum foarte divers şi nebulos, ci diferenţa dintre “noi” şi “ei”, o frontierã în curs de negociere pentru cã niciun grup etnic nu se dezvoltã separat de circumstanţele istorice, economice sau politice.

Pragmatic vorbind, identitatea etnicã depinde de atribuirea unor norme şi acceptarea lor;doar când indivizii acţioneazã în conformitate cu ele devine etnia realã. Cultura, limba şi tradiţia sunt instrumente pe care oamenii le folosesc pentru a trasa nişte diferenţe faţã de ceilalţi, dar în sine nu sunt semnificative. Deci mai mult decât coeziunea grupului conteazã negocierile între grupuri. Etniile nu sunt primordiale pentru cã societatea este multe prea diversã (polietnicã, eterogenã) pentru a putea fi separatã la modul tranşant în varii traditii şi culturi. Diferenţele culturale semnificative sunt cele pe care oamenii le aleg ca fiind semnificative. De asemenea, sã nu uitãm cã mobilizarea etniilor este vitalã. Liderii urmãresc scopuri politice bine determinate, nu vreo ideologie culturalã a grupului pe care l-ar reprezenta. Iar pentru a-şi atinge aceste scopuri ei induc ideea cã etnia ar fi ceva obiectiv care trebuie pãstrat cu orice preţ. Grupurile se mobilizeazã în vederea acţiunii politice, creând o aparenţã de diferenţiere culturalã (de ex. prin înfãţişare, exprimare, obiceiuri etc.), şi deci construind o graniţã între “ei” şi “noi”, graniţã menţinutã în mod special de instituţiile statale.

Statul avea nevoie de naţionalism pentru a-şi creşte autoritatea, iar naţionalismul de stat pentru a postula disoluţia comunitãţilor într-o identitate naţionalã uniformã, identitate care nu s-a creat nici pe departe prin acţiuni pacifiste. Naţiunile ca entitãţi naturale nu existã, mai degrabã naţionalismul este cel real, cel care creeazã naţiunile imaginate, ca simboluri, dupã cum ne propune Zygmunt Bauman (“Soil, Blood and Identity”). Cãutarea unei definiţii obiective a naţiunii, etniei, justificã pretenţiile naţionaliste cum cã trãsãturile comune ar crea naţiunea care aduce laolaltã oamenii, uitând cã ideea de comuniune (teritorialã, lingvisticã etc.) este determinate de importanţa acordatã diferenţelor dintre oameni. Existã tendinta de a considera mişcãrile naţionaliste drept expresii ale unor grupuri deja formate, dar fãrã conştiinţã de sine, ceea ce ascunde de fapt un discurs politic, al intereselor unori clici, în spatele unui presupus destin comun. Dacã este abandonat conceptul de “naţiune în sine”, devine mai clar cã o astfel de formã de organizare depinde de context şi variazã în conţinut.

Etnia poate sau nu poate sã fie relevantã, într-unul sau mai multe aspect ale vieţii sociale, dar ea existã doar dacã se menţine frontier fatã de ceilalţi. Pentru Baumann, naţionalismul este un fel de “we-talk”, adicã o identificare egocentricã ce împarte lumea în prieteni şi duşmani. Şi naţiunea este fondatã pe un complex de cetate asediatã care trebuie securizatã. Nevoia de apartenenţã, de a te simţi inclus, este pânã la urmã o caracteristicã a firii umane. Pentru asta cream tot felul de grupuri. Dar ea nu trebuie absolutizatã, pentru cã identitatea unei persoane se clãdeşte mai ales prin însuşiri dobândite si cultivate de ea însãşi, nu printr-o presupusã moştenire de “sânge şi pãmânt”. Ar fi o simplificare injustã a firii umane. Identitatea, fie ea de orice naturã, fie problemã individuala sau ce ţine de instituţii specializate, este un proiect, o activitate.

Şi acum o scurtã explicaţie istoricã asupra fenomenului naţionalist. “Masele” sunt o categorie ce ia naştere începând cu secolul al 17-lea, când se pun laolaltã toate comunitaţile regonale, legale, ocupaţionale, ca opuse elitelor intelectuale. Înainte de asta existau multe divizãri în Europa pre-creştinã, prea multe pentru o separaţie clarã între vulgul needucat şi cei civilizaţi. Elitele se contureazã în perioada iluministã, iar pentru a se defini aveau nevoie de diferenţa faţã de “restul”, perceput într-un mod aproape dezumanizant. Odatã instalat monopolul asupra violenţei, devine central monopolul asupra educaţiei, pentru cã elitele încep sã perceapã gradul mare de haos periculos din “restul” de care se separaserã. Aşa cã adreseazã chemarea la educaţie a maselor, care este de fapt o declaraţie a incompetenţei acestora si a supunerii lor faţã de despoţii luminaţi.

O încercare de reintegrare este şi naţionalismul, care a legat statul de societate. Unitatea postulatã dintre societate şi naţiune a oferit legitimitate ambiţiei statale de a impune obedienţã. În termenii lui Bauman, naţionalismul a fost conjuncţia dintre aspiraţia elitei intelectuale la conducere politicã şi aspiraţia liderilor la o hegemonie spiritualã. Pentru realizarea acesteia, masele trebuiau reincorporate, unificate, omogenizate. Naţionalismul este aşadar pe de-o parte o luptã a elitelor pentru recuperarea maselor, iar pe de alta o luptã între elite pentru drepturile exclusive asupra unor teritorii şi populaţii. Şi iarãşi revenim la ideea cã naţiunea nu se poate construi decât prin trasarea unor diferente faţã de ceilalţi.

Grupuri sau categorii?

Paradoxal, a avea o patrie înseamnã sã alegi ceea ce a fost deja ales pentru tine, sã te supui la ceva ce a se presupune cã a existat dintotdeauna în conştiinţa ta. Naţionalismul sau rasismul presupun un determinism psihologic care se vrea mai puternic decât caracteristicile individuale. Este aici ceva dintr-un rasism intellectual, pentru cã maselel devin produse ale unor forţe independente de ele, care le asigurã apartenenţa la ceva ce nu pot modifica. Naţiunea se vrea a fi o realitate absolutã, dar în acelaşi timp una fragile, altfel nu ar fi nimic de apãrat, iar mitul naţiunii poate rezista doar printr-o permanentã activitate, mobilizare care nu de puţine ori duce la rãzboi şi genocid. Istoric vorbind, dezintegrarea vechilor comunitãţi a impulsionat ascensiunea statului-naţiune ca alternativã de securitate şi afiliere.

O chestiune interesantã menţionatã de Anthony Birch (citat de Bauman) este cã pânã în ultimele douã secole cerinţele statului nu erau foarte mari, deci un sentiment activ de loialitate nu era necesar pentru ca sistemul sã funcţioneze. Nu se intervenea în viaţa personalã, rãzboaiele aveau mai mult un caracter privat. Este posibil ca naţionalismul sã fi fost un producãtor extraordinar de legitimitate în momentul consolidãrii statale, statul având nevoie de un bagaj simbolic care s-a rezumat la ideea cã ar reprezenta interesele commune ale anumitor grupuri.

De altfel şi conceptul de grup este problematic, dupa cum ne aratã Rogers Brubacker (“Ethnicity without Groups”), care criticã tendinţa de a reprezenta lumea ca pe un mosaic de grupuri etnice sau cultural. Peste tot auzim vorbindu-se de conflicte între grupuri etnice, ca şi cum grupurile acestea ar fi ceva natural şi esenţial. Conflictul etnic nu înseamnã neapãrat conflict intre grupurile etnice care existã mai mult pentru cã sunt invocate (un soi de ficţiune politicã). Poate cã etnicitatea, naţiunea şi rasa ar trebui regândite nu în termeni de organisme concrete, tangibile, ci mai mult de proiecte politice, scheme culturale, forme de organizare, evenimente contigente, cu alte cuvinte procese.

Mai mult decât de grupuri ar trebui sã vorbim despre “groupness”, adicã o tendinţã de afiliere care variazã contextual, pentru cã grupurile se “întâmplã” în vederea unui scop. Etnia nu este grup pentru cã grupul presupune o colectivitate solidarã capabilã de acţiune concertatã care se bazeazã pe comunicare eficientã şi mutualã, ori etnia devine vizibilã atunci când existã condiţii politice, economice, cultural şi psihologice, ceea ce o face sã fie mai degrabã o categorie pornind de la care se poate clãdi un grup. Grupurile etnice se fac.

Brubacker ne pune la dispoziţie mai multe exemple. În 1998 armate de eliberare kosovarã atacã poliţia sârbã, ceea ce duce la represalii masive, represalii suportate în mare masurã de civili. Dar evenimentul a avut drept consecinţã întãrirea sentimentului de grup, armata kosovarã câştigând mulţi adepţi. În cazul acesta violenţa a cauzat alcãtuirea unui grup şi nu invers. Protagoniştii principali ai jocurilor etnice nu sunt grupurile de fapt, ci diverse clici (partied, mişcãri sociale, biserici, etc.) care se ascund în spatele unei retorici care pune accent pe fatul cã ar reprezenta interesele unor populaţii intregi.

Aceastã reprezentativitate este extrem de relativã, relaţia dintre organizaţii şi grupurile pe care pretend cã le reprezintã fiind ambiguã. Iar în vreme ce organizaţiile mai mici sunt protagonistii conflictelor, categoriile mai largi sunt mai adesea victimele violenţelor. Şi dacã atunci conflictele nu sunt între grupuri etnice, de ce mai numim violenţa “etnicã”? Calitatea de “etnic” nu este intrinsecã violentei, ci îi este atribuita de oficiali, politicieni, jurnalisti, cercetãtori etc. Etichetarea se face şi din dorinta de a simplifica şi încadra totul în nişte scheme familiar de interpretare, cu riscul de a vedea în orice conflict ratiunea etnicã.

Deci oare naţiunea, etnia şi rasa nu existã mai mult în mintea noastrã ca perspective şi nu ca realitãţi? Ele includ de multe ori ideea unui background cultural instituţionalizat în diverse practici prin care oamenii experimenteazã lumea, oferit ca substitut a ceea ce ar trebui sã fie o viziune personalã. Mai includ şi ideea cã ar exista nişte interese comune naţionale, dar din pãcate ceea ce este reprezentat drept conflict etnic (cum ar fi violenţa din fosta Iugoslavie) are mai mult de a face cu oportunism, profit şi luptã pentru putere. Pretenţiile clasei politice de a reprezenta dorinţele coetnicilor sunt discutabile, iar uneori chiar se încearcã suprimarea conflictelor din interiorul etniei prin promovarea unui conflict interethnic. Nu trebuie confudat discursul despre naţiune cu naţiunea ca realitate. Naţiunea, etnia, grupul sunt variabile şi contingente, procese.

În Transilvania a existat mereu tendinţa spre grupãri etnice. Despre Clujul anilor ‘90 s-a vorbit ca despre o zonã de tensiune între grupurile român şi maghiar. Sã fie vorba despre grupuri? Sau de pretextul naţionaliştilor de a vorbi în numele aşa-numitor “grupuri”, neglijând context concrete cotidiene în care etniile ar putea avea însemnãtate? Conflictul a fost, ca în multe alte pãrţi, cel dintre ultranaţionaliştii lui Gheorghe Funar şi UDMR. Funar ii acuzã pe unguri de iredentism, terorism, le interzice sãrbãtorirea zilei naţionale a Ungariei, nu mai permite plãcile bilingve, cere pedepsirea celor care aratã steagul Ungariei. UDMR-ul pe de altã parte cere autonomie, cultivarea de relaţii externe cu “ţara-mamã”, separatism, sistem instituţional propriu.

Însã nu existã nicio dovadã cã vreuna dintre organizaţii ar vorbi în numele românilor sau ungurilor, care sunt vãzuţi ca entitãti omogene. Aproape toatã lumea vorbeşte despre conflictul etnic ca despre ceva la nivelul politic. În treburile cotidiene prea puţini se gândesc la etnie. Ea are relevanţã în momentul în care este instrumentalizatã, pentru cã în afara necesitãţii sublinierii unor diferente între “noi” şi “ei” în vederea unui scop politic este doar un concept.

Referinţe:

Rogers Brubaker. Ethnicity without groups. European Journal of Sociology 43(2), 2002, p. 163-189;

Zygmunt Bauman. Soil, blood and identity. Sociological Review 40(4), 1992, p. 675-701.

""