Summit-ul Donald Trump - Kim Jong-un. Spre marea finală din peninsula coreeană
La summit-ul cu liderul nord-coreean, Donald Trump ar putea scrie istorie. Dar până acolo, drumul este presărat cu o multitudine de capcane.
Declarația semnată la 27 aprilie la Panmunjon de liderii celor două Corei – Kim Jong-un și Moon Jae-in – poartă toate însemnele unui document istoric. Deși multe dintre angajamentele de astăzi le repetă pe cele trecut din 2000, 2005, 2007. De departe cel mai important aspect rămâne acela al reconfirmării obiectivului comun: „o peninsulă liberă de arme nucleare“, un deziderat la care se va ajunge printr-o „denuclearizare integrală“. În același timp, cele două părți suțin că vor să înlocuiască armistițiul din 1953 cu un tratat de pace care să pună capat războiului. S-a vorbit chiar despre o eventuală dezarmare. Esențiale pentru a-și demonstra buna-credință devin promisiunile de a transforma granița într-o „zonă de pace“. De ce nu, într-un viitor nu foarte îndepărtat, Phenianul ar putea chiar decide retragerea pieselor de artilerie care amenință Seulul. În fond, în declarația comună se vorbește de „încetarea tuturor acțiunilor ostile – pe mare, în aer sau terestre“. Toate aceste elemente optimiste pregătesc scena pentru marea finală dintre Donald Trump și Kim Jong-un. Ar putea fi acesta un punct de inflexiune care să ducă la schimbarea relațiilor internaționale?
Se conturează două narațiuni strategice.
Pe de o parte, este ceal articulat de Administrația Trump și întreținut de vocile sale principale, inclusiv de proaspătul șef al diplomației americane - Mike Pompeo. Astfel, campania de maximă presiune, frontul comun internațional, implicarea fără precedent a Chinei, precum și retorica de tip „foc și furie“ a președintelui Trump, toate au pregătit terenul pentru aducerea lui Kim la masa negocierilor. Din această perspectivă, obiectivele sunt clare. Aflat la Bruxelles pentru a participa pentru prima dată la o reuniune NATO, Mike Pompeo declara jurnaliștilor faptul că „obiectivele rămân neschimbate. Vrem demontarea permanentă, verificabilă și ireversibilă a programelor de arme de distrugere în masă detinuțe de Coreea de Nord“. Dincolo de retorică, de cuvinte și de promisiuni, Washingtonul așteaptă din partea Phenianului acțiuni concrete care să confirme „decizia strategică de a renunța la armele nucleare“. Iar varianta preferată de voci influente ale administrației, precum consilierul pe securitate națională, John Bolton, este una maximalistă, un big bang (în formularea lui Fred Kaplan) în care Nordul își expediază integral programul nuclear, după modelul Libiei, din 2003.
Pe de altă parte, dinspre Nord, optica este diferită. Kim Jong-un nu este nici pe departe liderul unei puteri aflate în genunchi și nici nu se comportă ca un Gorbaciov cu caractere asiatice. Dimpotrivă, coregrafia din ultima vreme arată mai degrabă încredere în sine decât disperare. Partitura pe care o joacă, de destindere față de Sud, de fiară îmblânzită, vine pe fondul conștientizării că deține un arsenal nuclear ajuns la maturitate, din care poate tranzacționa anumite elemente (precum rachetele intercontinentale care amenință SUA, altfel variabila cheie care a generat atenția președintelui Trump), păstrând însă miezul programului, capabilitățile de lovire regională și deci garanția supraviețuirii.
Dinspre nord, istoricele summit-uri pot fi văzute ca o recunoaștere a noului statut de putere nucleară. De fapt, liderul nord-coreean deține câteva atuuri deloc neglijabile. Ca orice lider comunist, Kim mizează pe faptul că are timp. De cealaltă parte, rivalul său Trump se grăbește, vrea o victorie diplomatică pe care să o poată capitaliza electoral, într-un moment în care republicanii riscă să pierdă majoritatea din Congres.
În același timp, Kim ar putea încerca fragmentarea, diluarea legăturilor dintre Washington și Seul, cu atât mai mult, cu cât Donald Trump rămâne profund mercantilist, prea puțin atașat de alianțele tradiționale, al căror rol este înțeles prin prisma balanțelor comerciale și a costurilor. Doar în urmă cu două săptămâni, Trump spunea despre NATO (care, în imaginarul Vestului, este de obicei prezentată drept cea mai de succes alianță din istorie) că „ajută mai mult Europa decât SUA“. Iar în plină conferință de presă alături de premierul nipon, președintele american părea să plaseze Japonia în aceeași categorie cu Rusia și China (asta în condițiile în care propria sa Strategie de Securitate Națională le numește drept „puteri revizioniste“). Iată contextul în care veteranii dosarului-nord coreean avertizează că sub noțiuni precum „denuclearizarea peninsulei coreene“ sau „sfârșitul politicii ostile“ se ascund capcane semantice fundamentale. Acestea trimit la dezideratele tradiționale ale Phenianului, împărtășite și încurajate activ de Beijing, de eliminare a prezenței militare americane din peninsulă și din regiune. În trecut, în optica Phenianului, denuclearizarea însemna nu doar Coreea de Sud dar „și sfârșitul alianței SUA - Coreea de Sud sau al umbrelei nucleare extinse care acoperă Sudul“, spune Sue Mi Terry, care a lucrat timp de 8 ani pentru CIA în dosarul nuclear nord-coreean. Totodată, declarația de la Panmunjom vorbește despre eforturi ale părților care să calmeze „tensiunea militară și practic să elimine amenințarea războiului“ în peninsulă. Diplomații de carieră văd și în aceasta o formulă consacrată prin care regimul nord-coreean înțelegea „sfârșitul alianței dintre SUA și Coreea, dar și a prezenței trupelor americane în peninsulă“, avertizează Evans Revere, un fost diplomat american. El a făcut parte din echipa de negociere cu Phenianul în anii ‘90 în timpul Administrației Clinton și își amintește condițiile puse atunci de regimul nord-coreean: “renunțați la aceste lucruri și Coreea de Nord se va simți în siguranța și în acel moment se va gândi la denuclearizare.” Perspectiva decuplării Washingtonului de Seul și a retragerii americane a căpătat și mai mult contur după declarația șefului Pentagonului, a generalului Jim Mattis, care sugera recent că, în eventualiatea unui tratat de pace, prezența americană în peninsulă devine subiect de negociere cu Nordul. Săptămâna trecută, The New York Times relata chiar că președintele Trump ar fi cerut Pentagonului opțiuni pentru reducerea trupelor americane dislocate în peninsula coreeană. Este o perspectivă amplificată și de voci cheie de la Seul, precum Chung-in Moon, consilier special al președintelui Moon pentru securitate națională, care în încheierea unui articol publicat în revista Foreign Affairs se întreba “ce se va întampla cu forțele americane din Coreea de Sud dacă este semnat un tratat de pace? O să fie greu de justificat continuarea prezenței lor după adoptarea acestuia”. Ulterior, pentru calmarea spiritelor, John Bolton alături de Chung Eui-yong (director al Departamentului pentru securitate națională al Republicii Coreea) au declarat că deocamdată “nu există planuri pentru schimbarea posturii defensive bilaterale” în peninsula coreeană.
În general, pare puțin plauzibil ca o dinastie politică, rațională în felul ei, preocupată în mod fundamental de supraviețuire, să renunțe la arsenalul care-i asigură perpetuarea fără că Washingtonul să demonstreze că este dispus la concesii cel puțin la fel de revoluționare. Cu atât mai puțin după ce memoria instituțională a regimului nord-coreean a văzut ce se întâmplă cu cele care nu au această garanție ultimă sau renunță la aceasta, precum Gaddafi sau Hussein.
Întrebările sunt tot mai multe cu cât ne apropiem de “ziua D”. Ce înseamnă pentru Donald Trump un „deal“ bun cu Coreea de Nord? Urmărește Kim cu adevărat denuclearizarea în sensul dorit de Washington? Și ce este Trump dispus să tranzacționeze? Care sunt concesiile americane? Cum va afecta o eventuală retragere a Americii din acordul cu Iranul (JCPOA), negocierea cu Phenianul? Nu în ultimul rând - este posibilă păstrarea elementelor care au asigurat succesul campaniei de maximă presiune, dar navigând cu prudență printre „minele“ Nordului? Altfel, ar urma doar o altă pace iluzorie, cu efecte potențial tectonice pentru credibilitatea arhitecturii de securitate americane din Nord Estul Asiei.
