Autor 5543 vizualizări


 Puterea pe care generalii turci o deţineau şi desele lovituri de stat nu aveau cum să nu îngrijoreze Occidentul, chiar dacă ţara se menţinea în „lumea bună”, mai ales că pe teritoriul său erau instalate capacităţi nucleare şi una dintre bazele sale militare, cea de la Incirlik, reprezenta un punct cheie de gestionare a conflictelor din Orientul Mijlociu. Mulţi dintre ofiţerii cu rang înalt studiaseră în academiile străine, legaseră prietenii cu viitorii generali şi şefi de stat major americani, francezi sau englezi, erau parte din organismele de conducere a NATO, ceea ce făcuse ca o dictatură militară, în adevăratul sens al cuvântului, să nu se instaureze în Turcia.

 Dacă această ameninţare era cunoscută, o alta se prefigura. De fapt, de câteva decenii aceasta penetra structurile sociale şi, ulterior, de putere ale statului laic. E vorba de asociaţia islamică condusă de un imam turc autoexilat în SUA din 1999, Fethullah Gülen, şi intitulată Hizmet (Serviciul).

 Oficial, această organizaţie era dedicată educării tinerilor şi formării elitelor şi activa în 170 de ţări, pornind din SUA, acolo unde clericul avea relaţii politice înalte, fiind un apropiat al familiei Clinton.

 Mişcarea clericului Gülen se fondează pe principiile enunţate de către un teolog sufist*  kurd, Said Nursi, care şi-a trăit tinereţea în perioada disoluţiei Imperiului Otoman, şi a propus, spre revitalizarea statului şi credinţei, o ideologie esoterică în care cunoaşterea ştiinţifică şi religia trebuie să se îmbine înspre dezvoltarea societăţii şi ridicarea indivizilor din ignoranţă. Nursi putea fi considerat un ecumenist fiindcă a purtat o vastă corespondenţă cu liderii creştini, indicând drept pericol suprem al evoluţiei civilizaţiei materialismul comunist şi ateismul. Chiar dacă Mustafa Kemal i-a propus funcţia de ministru care să gestioneze activitatea religioasă, acesta a refuzat. Probabil unul dintre motive era laicitatea pe care o promova „Tatăl turcilor” şi care intra în contradicţie cu ideile clericului.

 Antiteza dintre kemalism şi gülenism (de fapt, nursism, fiindcă „Hocaefendi” Gülen, adică „Onoratul Profesor”, cum i se adresează adepţii săi, doar a instituţionalizat gândirea antecesorului său) este evidentă şi de aici rezultă acuzaţiile de complot pe care i le va atribui mai târziu preşedintele Erdogan, fariseul care avea exact acelaşi scop. Cert este că organizaţia lui Gülen, prin întâlnirile de studiu şi dezbatere, organizate pentru intelectuali şi membrii administraţiei, printr-o organizare riguroasă şi posibilităţi economice surprinzătoare care i-au permis o mare vizibilitate în mass-media turcă, şi-a stabilit ca ţintă infiltrarea în structurile de putere kemaliste până ce ar fi fost capabilă a schimba cursul laic al Turciei.

Militarii, exponenţii principali şi garanţii organizării Turciei moderne, îl detestau şi îl denumeau pe Gülen „Frankestein al serviciilor secrete americane”, rolul său de limitator al puterii şi exceselor acestora fiind, în viziunea administraţiei SUA, necesar pentru ca Turcia să nu devină o dictatură militară. Masa populaţiei anatoliene sunnită era gestionată de guvernul laic al cărui garant era armata, la rândul ei ameninţată de credincioşii „democraţi” ai lui Gülen, recrutaţi dintre membrii administraţiei, poliţiei şi magistraturii.

 Obiectivul lui Gülen era identic cu cel al lui Edogan: spulberarea statului kemalist. De fapt, până în 2013, aceste două personalităţi erau asociate, cel din urmă fiind exponentul politic al platformei sociale şi religioase a clericului.

 Numai că, astfel cum se întâmplă atunci când puterea trebuie împărţită, Erdogan a intuit sau, probabil, a avut informaţiile necesare: Gülen nu îl mai considera esenţial. Înfruntarea făţişă dintre cei doi a început atunci când un procuror cunoscut pentru simpatiile sale güleniste a ameninţat că îl va aresta pe şeful serviciilor secrete de la Ankara, însărcinat de Erdogan cu negocierea „păcii” cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan. Acesta a fost considerat un mesaj că Washingtonul nu dorea ca Turcia să reducă la tăcere mişcarea kurdă. A urmat publicarea de către mass-media stipendiată de mişcarea gülenistă a unor documente care probau implicarea familiei Erdogan în acte comerciale ilicite şi spălare de bani. Acesta a reacţionat şi a început epurarea elementelor güleniste din poliţie, acolo unde se găseau cei mai mulţi adepţi ai săi.

 A urmat tentativa de lovitură de stat din iulie 2016. Dacă analiştii occidentali considerau că fusese organizată de militarii încă fideli kemalismului, preşedintele Erdogan a arătat cu degetul înspre gülenişti. Susţinerea populară pentru preşedinte şi proasta organizare a loviturii i-au permis guvernului să înceapă epurarea tuturor sectoarelor vieţii publice, de la armată la învăţământ. Au urmat procese şi condamnări pe bandă rulantă, inclusiv ale unor jurnalişti. Urmărirea adepţilor clericului s-a extins şi în alte state, autorităţile de la Ankara solicitând inclusiv României extrădarea unor persoane acuzate de conspiraţie şi alăturare la lovitura de stat. În mare parte, solicitările turceşti au fost respinse de instanţele noastre.

 Astfel cum se va exprima mai târziu Erdogan, tentativa de lovitură de stat a fost un adevărat „dar de la Dumnezeu”, care i-a permis consolidarea puterii sale şi eliminarea adversarilor interni. Astfel că, de acum, îşi putea concentra atenţia asupra afacerilor internaţionale.

 Totuşi, în ciuda victoriei de etapă a lui Erdogan, diviziunea dintre întoarcerea la valorile islamice şi modernitate este oarecum în echilibru electoral, iar dorinţa unei largi pături a populaţiei de a continua kemalismul s-a văzut şi în victoria surprinzătoare a opoziţiei la alegerile din 2019 pentru Istanbul, fieful electoral al lui Erdogan. Ţinute în două rânduri (prima înfrângere a partidului preşedintelui fiind anulată de către instanţă), acestea l-au propulsat în funcţia de administrator al metropolei, odinioară capitala Romei de Răsărit, pe Ekrem Imamoğlu, cel care nu s-a sfiit să conteste, de atunci, măsurile guvernului de la Ankara.

Bibliografii si note

Fragment din cartea „De la Şeherezada la Osama bin Laden: istoria palpitantă a Orientului Mijlociu”, Editura Lebăda Neagră, 2021.

*Sufismul este o credinţă mistică islamică apărută în secolul al XVIII-lea şi care propune dragostea şi cunoaşterea ca modalităţi de apropiere de Dumnezeu. Apărut în zona de influenţă persană, îmbină elemente preluate din budism, creştinism şi zoroastrism.