Autor 46895 vizualizări


Sultanul Süleyman I (1520-1566) a avut un impact major asupra istoriei Ţărilor Române, el fiind cel care a stabilit într-un mod clar relaţia principatelor faţă de Imperiul otoman. Pentru a ne putea crea o imagine cât mai reală asupra relaţiei dintre Süleyman şi aceste principate trebuie să avem în vedere un fapt deseori neglijat sau chiar negat cu vehemenţă de istoriografia română naţionalistă:apartenenţa Ţărilor Române la Imperiul Otoman. Cum însă un imperiu nu poate fi guvernat în aceeaşi manieră în toate provinciile sale, cele trei principate aveau un statut diferit de alte provincii otomane (similar poate cu cel al Ragusei), existând diferenţe chiar şi între ele în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile faţă de Poarta Otomană.

Dintre cele trei principate, Ţara Românească a fost prima ţintă a incursiunilor otomane, începând cu ultimele decenii ale secolului XIV. Rămasă celebră în istoriografia română drept o mare victorie a valahilor, bătălia de la Rovine l-a silit însă pe Mircea cel Bătrân (1386-1418) să părăsească pentru o perioadă ţara, în locul său venind, cu sprijin din partea turcilor şi a polonezilor, voievodul Vlad Uzurpatorul (1394-1397). Acesta este primul domnitor care plăteşte tribut Porţii, în anul 1395, iar după 1420, când turcii îl sprijină pe Radu II Praznaglava (1421;1423;1424-1426;1427) în defavoarea lui Dan II (1421-1423;1423-1424;1426-1427;1427-1431), plata tributului devine obişnuită. Este de menţionat şi implicarea lui Mircea cel Bătrân în conflictul dintre fiii lui Bayezid I Fulgerul (1389-1402), capturat şi ucis de Timur Lenk (1370-1405) după bătălia de la Ankara din 1402, acţiune încheiată însă fără succes de domnitorul muntean, care a trebuit şi el să plătească tribut în anul 1417.

Süleyman e primul sultan care numeşte direct voievozi

Cel puţin în viziunea otomană, Ţara Românească a intrat efectiv sub stăpânirea sultanului după campania din 1462 îndreptată împotriva lui Vlad Ţepeş (1448;1456-1462;1476), când Radu cel Frumos (1462-1473;1473-1474;1474-1475) s-a închinat sultanului Mehmed II Cuceritorul (1451-1481). Să reţinem faptul că reglementările dintre cele două state erau încheiate pe termen limitat, de obicei pe durata vieţii sultanului, şi ele nu definitivau statutul Valahiei pe termen lung.

Voievozii Ţării Româneşti contemporani cu Süleyman nu uitau să precizeze în corespondenţa cu alţi creştini că „domnia noastră este de la turci”. În prima parte a domniei sale, sultanul a urmat vechiul obicei prin care boierii alegeau domnitorul, urmând ca acesta să fie confirmat de Poartă. Însă după ce domnitorul Radu Paisie (1535-1545) a trecut de partea habsburgilor, începând cu anul 1545 Süleyman a început să numească personal conducătorii Valahiei, fără ca aceştia să fi fost aleşi în prealabil de către boierime.

Prima acţiune militară otomană îndreptată împotriva Moldovei a avut loc în anul 1420, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), iar procesul prin care acest stat a fost incorporat Imperiului a început în anul 1456, când Petru Aron (1451-1452;1454-1455;1455-1457) a acceptat plata tributului în schimbul obţinerii păcii. Însă momentele cheie în definirea relaţiilor moldo-otomane sunt reprezentate de tratatele dintre Ştefan cel Mare (1457-1504) şi sultanii Mehmed II şi Bayezid II (1481-1512) în 1481, respectiv 1486 şi, mai ales, de expediţia lui Süleyman împotriva lui Petru Rareş (1527-1538;1541-1546) din anul 1538. Pornirea acestei campanii a fost determinată de încercările voievodului moldovean de a duce o politică externă independentă de cea a Imperiului Otoman, fapt ce contravenea înţelegerilor anterioare. În urma acestei acţiuni militare conduse personal de către sultan, Suceava a fost cucerită, tezaurul a fost confiscat, iar cetatea Tighina şi Bugeacul au fost anexate de otomani. Într-o inscripţie de la Tighina, devenită celebră, Süleyman anunţa triumfător că „tulburătorul Petru voievod, om războinic, a fost alungat. Potcoava calului meu a ridicat pulbere, sunt cuceritorul ţării Boğdan[1]”. Probabil că de aici s-a inspirat şi Dumitru Almaş pentru jurământul lui Süleyman din povestirea istorică.

Trebuie reţinut, deci, anul 1538 ca dată a intrării efective a Moldovei sub dominaţia turcilor. În concepţia otomană, Moldova a fost cucerită cu forţa, iar dreptul lui Süleyman de a hotărî soarta acestui voievodat reprezenta dreptul sabiei sale. Dimitrie Cantemir menţiona anul 1529, când otomanii au asediat pentru prima dată Viena, ca momentul în care ţara s-a închinat sultanului, considerând că intervenţia din 1538 nu a schimbat raporturile dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Domnitorul şi cărturarul moldovean încerca astfel să explice diferenţele dintre Valahia şi Moldova în ceea ce priveşte statutul faţă de Poartă, primul principat fiind cucerit cu forţa, iar cel de-al doilea închinându-se de bunăvoie. Precum în Ţara Românească după 1545, Süleyman l-a numit personal pe Ştefan Lăcustă (1538-1540) la conducerea Moldovei după alungarea lui Petru Rareş. Acesta din urmă îşi va relua domnia în anul 1541, după ce sultanul l-a chemat la Constantinopol să i se închine în persoană. Revenirea s-a a fost facilitată şi de acţiunea boierilor care, după ce l-au ucis pe Ştefan Lăcustă, l-au ales ca voievod pe Alexandru Cornea (1540-1541), stârnind mânia lui Süleyman. Povestirea cu iz romantic a lui Dumitru Almaş este contrazisă chiar de Grigore Ureche, care menţionează că însuşi Süleyman i-a îndemnat pe ardeleni să-l lase pe Petru Rareş (pe care îl ţineau închis în cetatea Ciceului) liber să meargă la Constantinopol. Mai mult, pentru a-şi recăpăta domnia, el a recurs şi la o sumă considerabilă de bani, pe lângă isteţimea pomenită în povestirea istorică.

Cu toate că au intrat sub controlul otoman înaintea domniei lui Süleyman, acesta a fost cel care a reglementat statutul principatelor faţă de Poartă, iar succesorii săi menţionau aceste acţiuni în reînnoirea tratatelor cu Moldova şi Valahia. Pentru a exemplifica poziţia lui Süleyman faţă de cele două principate, redăm următorul pasaj extras dintr-o scrisoare sultanală adresată regelui Poloniei Sigismund I (1506-1548) în anul 1531:

„Voievodul Moldovei, la fel ca şi cel al Valahiei, este robul şi plătitorul meu de tribut, iar posesiunile sale sunt Ţările mele bine păzite, la fel ca Bosnia şi Semendria, şi sunt proprietatea mea. [...] Dacă cineva are o chestiune de rezolvat cu ei, acela trebuie să facă apel la puternica noastră Poartă”.

Implicarea lui Süleyman în Transilvania – crearea voievodatului autonom

Spre deosebire de Ţara Românească şi Moldova, Transilvania a intrat sub dominaţia otomană în timpul domniei lui Süleyman. Nu putem vorbi despre formarea Principatului Transilvaniei fără să menţionăm rolul decisiv al sultanului şi să încadrăm acest proces în acţiunile ample ale lui Süleyman îndreptate împotriva Ungariei şi ulterior împotriva habsburgilor.

Datorită poziţiei sale geografice şi mai ales a apartenenţei la regatul Ungariei, Transilvania a avut o soartă diferită de celelalte două principate. În urma victoriei decisive de la Mohacs din anul 1526, în care regele maghiar Ludovic II (1516-1526) a fost ucis, Süleyman nu a ocupat decât două provincii din sudul regatului, Srem şi Vukovar. Dieta strânsă la Székesfehérvár la 11 noiembrie 1526 l-a ales ca rege al Ungariei pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya (1526-1540), iar la numai câteva săptămâni distanţă, dieta de la Bratislava l-a ales rege pe Ferdinand de Habsburg. Aceste alegeri nu reflectau altceva decât diviziunea nobilimii maghiare, o partidă preferând să se alieze cu austriecii, iar cealaltă cu otomanii. Pus în faţa acestei situaţii, Süleyman a trimis coroana Ungariei lui Zápolya. În urma campaniilor otomane din 1529 şi 1533 îndreptate împotriva habsburgilor, poziţia lui Zápolya s-a consolidat, reuşind să obţină controlul asupra majorităţii teritoriului Ungariei rămas după Mohacs. Regele a reuşit să rămână pe tron, fără a fi nevoit să plătească tribut. Schimbarea s-a produs după moartea sa, când gruparea nobililor pro-otomană i-a trimis tribut lui Süleyman, în schimbul recunoaşterii ca rege a infantului Ioan Sigismund (1541-1571), fiul răposatului şi al reginei Isabela. Însă puterea era deţinută în realitate de doi consilieri ai fostului rege, George Martinuzzi şi Petro Petrovics.

În 1541, după ce otomanii cuceresc centrul Ungariei şi transformă Buda în beylerbeyilik[2], Süleyman i-a acordat lui Ioan Sigismund sangeacul[3]Transilvaniei (condus de fapt de Martinuzzi), extins apoi până la Tisa, iar lui Petro Petrovics comitatul Timişoarei, numit şi el acum sangeac. Practic, partea orientală a regatului Ungariei a fost divizată şi inclusă în sistemul administrativ otoman, iar conducătorii săi, asimilaţi ierarhiei otomane. Acesta reprezintă momentul formării Principatului Autonom al Transilvaniei sub suzeranitate otomană, cu toate că gruparea lui Ioan Sigismund spera încă la primirea coroanei regale din partea turcilor. Însă Martinuzzi a întreţinut relaţii din ce în ce mai apropiate cu habsburgii, propunând Isabelei şi lui Ioan Sigismund să renunţe la pretenţiile regale în favoarea lui Ferdinand.

Mai departe, Süleyman a trimis în anul 1551 coroana regală lui Ioan Sigismund şi l-a mazilit pe Martinuzzi, înlocuindu-l cu Petrovics. Ofensiva habsburgă din acelaşi an i-a forţat pe Ioan Sigismund, Isabela şi Petrovics să se refugieze în Polonia, iar în anul 1552, pentru a se apăra mai bine în faţa inamicilor, otomanii au transformat sangeacul Timişoarei în beylerbeyilik, o unitate administrativă superioară. În acest mod, Timişoara va rămâne sub dominaţie otomană până în anul 1716, după ce austriecii au reuşit să-i împingă pe otomani din Ungaria şi Transilvania. Observăm astfel cum prin mai multe campanii succesive şi împins de realitatea de pe câmpul de luptă, Süleyman a împărţit regatul Ungariei în diferite provincii, Transilvania reuşind să îşi menţină autonomia în cadrul Imperiul otoman. Ioan Sigismund îşi va păstra titlul de rege până la moartea sa în 1571, însă urmaşii săi, începând cu Ştefan Báthory (1571-1575), vor prelua titlul de principe.

De ce Süleyman nu a anexat direct Ungaria în 1526?

Acţiunile prin care Süleyman a stabilit raporturile Ţărilor Române cu Imperiul său trebuie privite ca făcând parte din politica de ansamblu a Imperiului otoman faţă de Europa Centrală şi de Est. Prin reglementarea statutului principatelor, sultanul îşi consolida puterea în această zonă, putând astfel să îşi concentreze forţele împotriva principalului său inamic european, Imperiul condus de habsburgi. Transilvania a rămas sub stăpânire otomană până în anul 1699, când, prin Tratatul de la Karlowitz, a fost cedată habsburgilor, iar Ţara Românească şi Moldova au fost legate de Imperiul otoman până în 1877, chiar dacă influenţa otomanilor nu mai era la fel de puternică precum în timpul lui Süleyman.

Trebuie să avem în vedere faptul că Ţara Românească, Moldova, chiar şi Transilvania, nu au constituit obiective principale în politica externă a lui Süleyman. Principalele acţiuni militare din timpul domniei acestuia au fost concentrate în est, vizând Persia safavidă, şi în vest, ţintând mai întâi Ungaria şi apoi teritoriile habsburgilor din centrul Europei. În imediata apropiere a acestei zone de conflict se aflau cele trei principate, iar sultanul avea nevoie ca ele să fie supuse şi să nu creeze probleme în spatele frontului. Contrar istoriografiei naţionaliste, nu Ţara Românească şi Moldova au fost principalii jucători în lupta antiotomană, ci regatul Ungariei, care, odată dispărut, a lăsat liber drumul către centrul Europei. În sprijinul acestei afirmaţii reamintim faptul că la numai trei ani după bătălia de la Mohacs, otomanii au asediat pentru prima dată Viena.

Desigur, făcând parte din regatul maghiar şi fiind ţinta pretenţiilor habsburgice într-o primă fază, Transilvania a trebuit neutralizată imediat după Mohacs. Intervine aici o problemă dezbătută intens de către istorici:de ce Süleyman nu a anexat direct Ungaria în 1526? Cel mai probabil, el a dorit să supună regatul maghiar treptat şi să îi acorde o autonomie similară cu cea a Valahiei şi Moldovei, cum de altfel s-a întâmplat în cazul Transilvaniei. Nu trebuie să uităm că otomanii aplicau metode diferite de cucerire, care, de cele mai multe ori, constituiau procese de durată, şi nu un blitzkriegmedieval. Între cucerirea cetăţii Tzimpe (prima posesiune europeană a otomanilor) din 1352 şi până când Mehmed II a cucerit Peloponezul, Serbia şi Bosnia în a doua jumătate a secolului XV s-au scurs mai mult de o sută de ani. Singura campanie prin care au fost dobândite teritorii vaste într-o perioadă scurtă de timp a fost cea din 1516-1517, prin care tatăl lui Süleyman, sultanul Selim I cel Crud (1512-1520), a cucerit Siria, Palestina, Egiptul şi coasta vestică a Peninsulei Arabice, transformând practic statul otoman dintr-o putere balcanică şi anatoliană într-una cu pretenţii universaliste.

Revenind la problema noastră, conflictele dintre nobilimea maghiară, în frunte cu susţinătorii săi, Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg, l-au împins pe Süleyman să cucerească efectiv centrul şi sudul Ungariei şi să formeze un principat autonom în Transilvania. Domnitorii vlahi şi moldoveni, precum Radu de la Afumaţi (1522-1529) sau Petru Rareş, care s-au implicat în luptele pentru putere din Transilvania independent de politica sultanului, au fost aspru pedepsiţi.

Obligaţiile Ţărilor Române faţă de Imperiul otoman în timpul lui Süleyman

În primul rând, obligaţia de bază era plata tributului în bani (haraci sau gizie), normă prevăzută de legea islamică pentru ca un supus nemusulman sau o populaţie nemusulmană să îşi poată practica religia pe teritoriul unui stat islamic. În schimbul acestei plăţi, suveranul musulman se angaja să-i protejeze pe creştini sau evrei chiar şi în faţa altor musulmani. Încă de la primele acorduri dintre Imperiul otoman şi Ţările Române, a fost fixat tributul colectiv, adică domnitorul se angaja să colecteze banii de la populaţie şi să îi trimită la Înalta Poartă. Din acest punct de vedere, se observă clar cum conducătorii valahi, moldoveni şi ardeleni erau asimilaţi funcţionarilor otomani. Cuantumul tributului Ţărilor Române a crescut treptat de-a lungul dominaţiei otomane. De obicei, creşterea tributului avea loc la urcarea pe tron a unui nou sultan sau a unui nou principe, aceştia din urmă încercând să strângă sume cât mai mari de bani pentru a-şi asigura numirea în funcţie.

Astfel, la început, Valahia plătea 2-3.000 ducaţi, iar la mijlocul secolului al XV-lea, 10.000 ducaţi. În timpul lui Süleyman tributul a crescut accelerat, pornind de la cei 14.000 ducaţi plătiţi de Radu de la Afumaţi şi ajungând la suma de 50.000 de ducaţi plătiţi în 1545 la învestirea lui Mircea Ciobanul. După moartea sultanului, tributul a continuat să crească, atingând recordul de 104.000 ducaţi în ultimele două decenii ale secolului XVI.

 Haraciul plătit de Moldova a avut o evoluţie similară, însă s-a situat mereu sub nivelul celui plătit de Ţara Românească. Petru Aron a plătit 2.000 ducaţi în 1456, iar Ştefan cel Mare 5-6.000 ducaţi în 1480. În timpul primei domnii, Petru Rareş îi trimitea lui Süleyman 10.000 ducaţi, apoi 30.000 ducaţi după 1541. Recordul a fost atins în 1583, când cuantumul tributului moldovenesc a ajuns la 66.000 ducaţi.

În cazul Transilvaniei, obligaţiile au fost mult mai relaxate, cu toate că acest principat era mai dezvoltat din punct de vedere economic faţă de celelalte două. În 1541, haraciul a fost fixat la 10.000 ducaţi, crescând după moartea lui Süleyman la 15.000 de ducaţi. Maximul de 40.000 ducaţi a fost atins târziu, la jumătatea secolului XVII şi a rămas stabil până la venirea habsburgilor.

Însă haraciul nu era singura obligaţie fiscală pe care conducătorii Ţărilor Române trebuiau să o îndeplinească faţă de sultan. Mai existau peşkeş-ul, adică daruri oficiale către sultan sau mari dregători, şi rüşvet-ul, mita, care va ajunge şi ea să fie oarecum reglementată în secolele XVII-XVIII. Uneori, aceste daruri şi mite puteau să depăşească cuantumul haraciului şi reprezentau, de fapt, adevărata povara fiscală asupra populaţiei.

Ţările Române erau obligate la plata unui tribut în natură, care avea ca principal scop aprovizionarea Imperiului otoman cu alimente. Creşterea considerabilă a populaţiei Constantinopolului de pe parcursul secolului al XVI-lea a generat o nevoie din ce în ce mai mare de import din provincii. Pe lângă vite, oi şi cereale, principii trimiteau şi daruri simbolice precum şoimi de vânătoare. De asemenea, evenimentele speciale de la curtea sultanului, cum ar fi circumcizia fiilor săi sau sărbătorile religioase musulmane, cereau importuri suplimentare. Primele cereri oficiale de oi datează din anul 1544, când Süleyman le cerea lui Radu Paisie şi lui Petru Rareş să trimită câte 100.000 de oi la Istanbul pentru a fi vândute în piaţă.

Ţările Române nu au dat „tributul de sânge”

Trebuie subliniat faptul că din cele trei principate nu a fost colectat celebrul „tribut de sânge”. Acesta reprezenta un sistem otoman numit devşirme, prin care erau luaţi copii din Balcani[4]pentru a fi educaţi şi instruiţi la palatul sultanului, în vederea înrolării acestora în corpul ienicerilor sau în administraţia otomană. În acest sens, călătorii străini care ajungeau în capitala otomană în timpul lui Süleyman precizau că la curtea acestuia nu se vorbeşte atât de mult limba turcă, cât cea sârbă. Mari viziri din timpul domniei sale precum Ibrahim, Lütfi, Rüstem sau Mehmed Sokollu au fost la origine creştini din Balcani, aduşi de mici la curtea sultanului.

O ultimă obligaţie, dar poate cea mai importantă, a conducătorilor valahi, moldoveni şi ardeleni faţă de sultan era să participe alături de acesta la expediţiile militare. Astfel îi întâlnim pe moldoveni la asediul Vienei din 1529, dar şi la cucerirea Budei din 1541. De asemenea, domnitorii aveau obligaţia de a-l înştiinţa pe sultan de orice acţiune a inamicilor. Şi din acest punct de vedere obligaţiile lor nu se deosebeau cu nimic faţă de cele ale altor guvernatori de provincie otomani.

Süleyman este sultanul care cristalizează statutul juridic al Ţărilor Române faţă de Imperiul Otoman. Succesorii săi se raportau la tratatele de pace încheiate de acesta pentru a reglementa statutul principatelor, supranumele de „Legiuitorul” nefiindu-i acordat pe nedrept. Impactul direct pe care l-a avut asupra evoluţiei celor trei principate, mai ales asupra Transilvaniei, obligă aprofundarea rolului său în istoria medievală a românilor.

Împăcarea dintre Petru Rareş şi sultanul Soliman

Înainte ca serialul despre Soliman Magnificul să ajungă şi în România, cei mai mulţi dintre noi ştiau câte ceva despre sultan de la orele de istorie sau, mai degrabă, dintr-o carte prezentă în multe dintre bibliotecile copilăriei noastre:Povestiri istoricea luiDumitru Almaş. Culegerea cu pricina conţinea o povestire intitulată chiar aşa, „Împăcarea dintre Petru Rareş şi sultanul Soliman”. Dosarul „Historia” dedicat lui Süleyman/Soliman ne oferă prilejul să aşezăm faţă în faţă legenda şi realităţile istorice. Iată povestea:

„În vremurile de demult Moldova a fost condusă şi de un voievod numit Petru Rareş, care era fiul lui Ştefan cel Mare. Moştenise de la părintele său vitejia, bărbăţia în luptă şi înţelepciunea în ocârmuire. Toţi se minunau de frumuseţea şi de vorba lui iscusită. De asemenea, inima lui bătea cu mare dragoste pentru ţară. A cârmuit poporul bine şi cu dreptate. În războaiele purtate cu duşmanii, a câştigat strălucite victorii. Dar când asupra ţării a venit, cu armată multă, sultanul Soliman cel Măreţ, boierii l-au trădat pe vodă Rareş. Ei au deschis porţile cetăţii Suceava şi l-au primit pe Soliman. Acesta a pus domnitor peste ţară pe unul din boierii trădători, cu scopul de a-l prinde pe Petru Rareş şi a-l ucide.Ce-a făcut Rareş, în asemenea primejdie? S-a adăpostit într-o cetate din munţi, numită Ciceu. Duşmanii l-au urmărit îndeaproape. Dar el a închis porţile cetăţii şi, cu straja credincioasă lui şi doamnei Elena, s-a apărat acolo mai bine de un an. În acest timp a aflat că domnitorul pe care sultanul Soliman cel Măreţ, în înţelegere cu trădătorii, îl lăsase în Suceava, jefuia şi batjocorea ţara şi se purta foarte rău cu poporul.Şi atunci ce a făcut Petru Rareş? S-a sfătuit cu doamna Elena, care i-a zis:

- Altă scăpare pentru ţară nu-i, măria ta, decât să te împaci cu sultanul.

- Aşa gândesc şi eu;dar pentru asta trebuie să mă duc la el, în palatul lui.

- E cu primejdie, măria ta:ca şi cum te-ai băga, de bună voie, în gura leului. Ştii doar că sultanul a jurat să te strivească în copitele calului…

-N-am încotro, doamnă. Trebuie să mă duc!…

Şi lăsând-o pe Elena doamna să conducă apărarea Ciceulul, Rareş s-a îmbrăcat ca slujitor, a luat cu el multe pungi cu galbeni, a ieşit pe ascuns din cetate şi, cu nume schimbat, a călătorit până la Istanbul, la palatul sultanului.Pe drum a trecut prin multe peripeţii. Şi de multe ori era să-şi piardă viaţa. Dar îndrăzneala şi dibăcia l-au scos la liman.Când a ajuns la palatul sultanului, s-a îmbrăcat în straie domnesti şi s-a arătat unui slujitor, zicând:

- Sunt Petru vodă Rareş de la Moldova şi doresc a vorbi cu măritul sultan.

Slujitorului turc nu-i venea să creadă:

- De unde vii? Ai căzut din senin? Te vâr la închisoare…

După multă târguială, după ce a primit o pungă cu galbeni, acel slujitor turc l-a înfăţişat sultanului pe vodă Rareş.

- Cum ai ajuns aici? se arătă uimit şi furios sultanul. N-ai auzit de jurământul meu?

- Am auzit, a spus Petru Rareş. Dar mai ştiu că măria ta eşti nu numai viteaz, ci şi foarte înţelept. Nu cred că ai să mă striveşti în copitele armăsarului, înainte de a-mi asculta păsul pentru care am venit la măria ta.

În adevăr, văzându-i înfăţişarea plăcută, frumoasă, ţinuta demnă, bărbătească, auzindu-i vorba meşteşugită, înţeleaptă, Soliman sultan şi-a înfrânt furia şi l-a ascultat.Petru Vodă a vorbit despre nevrednicia domnitorului pus în Suceava, despre mişeliile lui cele multe şi păgubitoare norodului, despre suferinţele ţării. Şi a încheiat vorbirea cam aşa:

- Mai multe foloase ai avea, mărite sultan, din prietenia şi pacea cu ţara mea, decât din uciderea mea şi din jefuirea norodului român. Eu mă dărui acestei împăcări şi prietenii;îngăduie-mi să mă întorc în ţara mea, s-o conduc spre folosul norodului şi al luminăţiei tale.

Cucerit de puterea şi adevărul vorbelor lui vodă Rareş, Soliman sultan a simţit că i se înmoaie inima şi-i dă dreptate, în sinea lui. Dar, deodată, şi-a amintit că a jurat să-l calce în copitele armăsarului.

- Îmi pare rău, dar trebuie să-mi ţin jurământul, a zis el, cu oarecare părere de rău.

- Îl ţii, măria ta, l-a încredinţat Petru Rareş.

- Dar cum crezi că mai scapi cu viaţă de sub copitele armăsarului meu? a întrebat sultanul.

- Scap, mărite, dacă faci cum te povăţuiesc eu.

- Cum?

- Eu intru sub podul cel de marmură din curtea palatului;măria ta încaleci armăsarul cel focos cu care mergi la războaie şi treci, în trap şi-n galop, de şapte ori încolo şi-ncoace, pe pod. Eu aud copitele calului deasupra mea şi-mi tem zilele. Aşa se cheamă că măria ta împlineşti jurământul, iar eu nu pier strivit în copite de armăsar împărătesc:mă apără podul.

Tare s-a minunat sultanul de isteţimea voievodului român. S-a bucurat, a râs, a încălecat armăsarul şi a trecut de şapte ori, în galop, pe podul sub care intrase Rareş. Apoi, descălecând, i-a zis:

- Eşti teafăr şi slobod. Du-te la Suceava şi stăpâneşte ţara cu înţelepciune;iar mie prieten să-mi fii.

Astfel, spre marea uimire a trădătorilor, Petru Rareş a venit iar domnitor în Moldova.Aici a săvârşit multe lucruri bune şi de laudă. Ca şi părintele său, Ştefan cel Mare, a înălţat zidiri frumoase care se păstrează pînă în ziua de azi”. (Dumitru Almaş,  Povestiri istorice)

 

 


Bibliografie:

BERINDEI Mihnea, „Le problème transylvain dans la politique hongroise de Süleymân Ier”, în Soliman le Magnifique et son temps, publiés par Gilles Veinstein, La Documentation Française, Paris, 1992, pp. 105-110.

CANTEMIR Dimitrie, Istoria creşterilor şi descreşterilor Imperiului curţii othman[n]ice. Historia incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae, traducere prof. Dan Sluşanschi, ediţia a II-a revizuită, Paideia, Bucureşti, 2012.

FENEŞAN Cristina, Constituirea Principatului Autonom al Transilvaniei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

GRIGORE Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, postfaţă şi bibliografie de Mircea Scarlat, Minerva, Bucureşti, 1978.

MURGESCU Bogdan, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom, Iaşi, 2010.

PANAITE Viorel, Pace, război şi comerţ în Islam. Ţările Române şi dreptul otoman al popoarelor, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, Iaşi, 2013.

 

 


[1]. Boğdansau Kara Boğdan, numele folosit de turci pentru a desemna Moldova. Pentru Ţara Românească foloseau termenul Eflak, iar pentru Transilvania, Erdeli.

[2]. Unitate administrativă otomană, condusă de un beylerbeyi(„beyul beyilor”). Termenul de paşalâc, întâlnit foarte des în istoriografia română, este eronat, deoarece paşaera doar un titlu (similar, spre exemplu, cu cel de Lorddin limba engleză) şi nu desemna o funcţie anume. Guvernatorii de provincii puteau primi titlul de paşă, dar la fel de bine şi vizirii şi marii viziri purtau acest titlu. Şi termenul raiaeste folosit greşit pentru a desemna cetăţile şi teritoriile acestora de pe malul stâng al Dunării. De provenienţă arabă, termenul re'ayaînseamnă propriu-zis „turmă”, iar în limbajul juridic se referă la populaţie, la supuşii unui suveran. Şi populaţia Moldovei, spre exemplu, era denumită în documentele turceşti, „raiaua Moldovei”.Brăila, Giurgiu, Turnu şi altele erau în realitate kazale, denumire provenită de la guvernatorul acestora, unkadiu.

[3]. „Steag”, unitate administrativă otomană. Conducătorul acestui tip de provincie era numit sangeakbey.

[4]. De obicei, aceştia erau slavi sau albanezi creştini, dar existau recruţi şi din rândul bosniacilor musulmani. Uneori, aceştia din urmă îşi trimiteau copiii de bunăvoie la Constantinopol.

 

""