Suleyman I - un Alexandru Macedon al timpului său

Autor 3909 vizualizări


Soliman I (în turcă:Süleyman) a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman şi a domnit între anii 1520-1566. Cu 46 de ani de domnie, este unul dintre suveranii care au ocupat tronul pentru o perioadă lungă de timp. În Orient acesta este cunoscut sub numele de Soliman Magnificul, dar şi ca Legislatoraul (în turcă:Kanuni), datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman.

Sultanul Soliman a fost cel mai puternic și cel mai cunoscut conducător din Europa secolului al XVI-lea, făcând din Imperiul Otoman o putere de primă mână în balanţa puterii de pe continent. Vom lăsa lucrările sale reformatoare şi ne vom opri mai cu seamă asupra campaniilor sale care i-au adus şi supranumele de Alexandru Macedon al timpului său. De altfel un mare simpatizant al marelui cuceritor, Soliman Magnificul a ajuns pe tron când era încă destul de tânăr, la 25  de ani. Trimisul venețian Bartolomeo Contarini îl descria astfel:„El are douăzeci și cinci ani este înalt, dar sarmos, și are un ten delicat. Gâtul lui este un pic prea lung, fața lui este subțire, iar nasul lui e acvilin. Are mustață și o barbă mică. Cu toate acestea, el are o înfățișare plăcută, deși are o piele palidă. El va fi un Domn (regent) înțelept, iubitor de studiu, și de oameni.”

De la începutul domniei sale Suleyman Manificul întăreşte toate poziţiile pe care tatăl său, Selim I, un alt mare cuceritor al Imperiului Otoman, le ocupase atât în Europa cât şi în Orientul Mijlociu. Primele măsuri au fost cele luate împotriva guvernatorului Damascului, care se răsculase.

Prima parte a domniei îl aşează în rândul marilor generali, a doua însă... mai mult în cea a diplomaţilor

Apoi în 1521, Soliman a reuşit o victorie pe care nici chiar marele Mahomed al II-lea, Cuceritorul Constantinopolelui, nu o reuşise. El asediază cu succes Belgradul. Ştirea a căzut ca un trăsnet peste statele creştine, pentru că otomanii obțineau astfel drum deschis către Regatul Apostolic Maghiar şi către Austria. În anul următor, 1522, o nouă piesă redutabilă din angrenajul lumii creştine cădea-Insula Rhodos, care era controlată de cavalerii Ioaniţi. Aceştia din urmă capitulează după un asediu brutal, Suleyman lăsându-i să se refugieze în insula Malta.

Suleyman va dovedi în timp că este un abil politician şi diplomat, și nu doar un bun comandant de oşti. Ideea că doar furia orbească, aproape barbară a legiunilor de yeniceri, i-a adus succesul este o afrimaţie complet nerealistă. În 1525, lumea creştină apuseană era rupă în două între puternicul Carol Quintul şi regele francez Francisc I. În vreme ce Carol controla Spania şi Imperiul Roman de naţiune germană, ce avea în centru Austria habsburgică, Francisc I, învins la Pavia, şi-a dat seama că doar o alianţă cu Imperiul Otoman l-ar putea scoate din încercuirea în care se afla. Totuşi, o alianţă cu turcii de o asemenea anvergură nu avusese loc niciodată.

 

Bătălia de la Mohacs din 1526, când Regatul Maghiar dispare de pe hartă, îl convinge pe Francisc I că Suleyman Magnificul este într-adevăr o forţă pe care s-ar putea baza în lupta sa cu Carol al V-lea. Mai mult chiar, în această bătălie Ludovic al II-lea al Ungariei și Boemiei (1506-1526) piere ucis. Alegerea lui Ferdinand de Habsburg în fruntea a ceea ce mai rămăsese liber din fostul stat maghiar a dus la o perioadă de lupte între otomani şi austrieci. Mai mult nobilimea maghiară, înfricoşată de perspectiva dominaţiei otomane, alege colaborarea cu habsburgii subminând autoritatea lui Ioan Zapolya, voievodul numit de Suleyman. 

Din acest motiv sultanul revine cu armata în Ungaria în 1529 şi în 1532, când încearcă să tranşeze prin război situaţia de aici. Principalul obiectiv în ambele campanii era cucerirea Vienei, pe care a asediat-o în ambele dăţi.  A fost cea mai ambițioasă expediție a Imperiului Otoman și apogeul extinderii sale spre Occident. Cu o garnizoană de 16.000 oameni, austriecii i-au provocat lui Suleiman o înfrângere și au creat o rivalitate geopolitică otomano-habsburgică care a durat până spre începutul secolulului al XX-lea. În ambele cazuri, armata otomană a fost afectată de condiții meteorologice nefavorabile și nu a fost aprovizionată la timp.

Dându-şi seama de pericolul extrem de puternic, Carol Quintul cere amiralului său, Andrea Doria, să deschidă un front secundar în Mediterana, obligându-l pe sultan să trimită o faimoasă armadă sub comanda temutului corsar Hayreddîn Barbarossa. Francezii îşi dau seama că acesta este cel mai bun moment să îşi arate sprijinul, şi în 1536 se încheie o alianţă între cele două state. Prin aceasta, sultanul le garanta francezilor libertatea comerţului în Imperiul Otoman. Planul general de acţiune era ca otomanii să intre în Italia prin sud, iar francezii prin nord. Pentru aceasta Suleman a ocupat porturile veneţiene din Albania şi Insula Corfu.  

Disiparea forţelor otomane

Suleyman este obligat din cauza tensiunilor din Persia să deschidă un nou front aici încă din 1533, cu Imperiul Safavid. Deşi încununat de succes, acest conflict se întinde pe o durată lungă, blocând forţele marelui vizir Ibrahim Pașa până în 1554. Teritoriile cucerite sunt semnificative, dar i-au diminuat forţa de a ataca Occidentul. De asemenea, gândul de a-şi egala idolul şi de a deschide drumul către India l-a determinat pe Suleyman să deschidă şi un front în Yemen. Timp de vreo 10 ani (1538-1548), otomanii au ocupat şi au pierdut diverse teritorii. Campaniile din această zonă vor fi reluate cu mai mult succes în această zonă după moartea lui Suleyman Magnificul.

Totuşi, centrul acţiunilor navale a rămas în Mediterana, unde din cauza alianţei cu Francisc I, amiralul otoman Hayreddîn Barbarossa şi flota sa au devenit cea mai mare forţă navală. Bătălia de la Preveza din 1538 a asigurat până la Lepanto (în 1571) o supremaţie de necontestat a otomanilor în Mediterana.

Ultima impresie lăsată de Suleyman istoriei, ca mare războinic, nu este tocmai cea mai bună. În 1565 porneşte un nemilos asediu împotriva Maltei, locul unde se refugiaseră cavalerii Ioaniţi fugiţi din Rhodos. Acest mare asediu eşuează însă după 18 luni, timp în care majoritatea oraşelor malteze sunt distruse. Ajutorul venit din partea spaniolilor şi perderile de 30.000 de soldaţi otomani fac din această bătălie o pată pe blazonul marelui Suleyman.

Ultimii 25 de ani ai domniei lui Suleyman, exceptând campaniile lui Ibrahim Paşa din Persia, au fost mai mult unii de tatonări, de consolidări ale poziţiilor obţinute. Vedem reveniri ale armatelor în Ungaria pentru a stăpâni nobilii maghiari, dar şi diverse negocieri cu principii luterani, cărora sultanul le sprijină lupta comună împotriva catolicismului. Implicările în diverse conflicte la nord de Marea Neagră cu Ţaratul Moscovei, în sprijinul tătarilor, a dus şi mai mult la disiparea forţei otomane. Deşi va mai exista o perioadă de extindere a imperiului şi în următorii ani, putem afirma că domnia lui Suleyman Magnificul a fost şi apogeul Imperiului Otoman, când-atât pe mare cât şi pe uscat-otomanii erau o forţă de temut.

Interesant este că deşi Suleyman şi-ar fi dorit foarte mult să fie văzut ca un Alexandru Macedon al vremii sale, istoria îi consemnează domnia puţin diferit, tocmai din cauza ultimilor ani în care a fost pe tron. Istoricul Lord Kinross a spus despre sultanul Suleyman:„Nu a fost un mare militar, un om de sabie, ca tatăl și stră-bunicul său. El a fost diferit de ei, în măsura în care el a fost, de asemenea, un bun scriitor. El a fost un mare legiuitor și un exponent mărinimos de justiție.” Aşadar, marele cuceritor al Belgradului, al Bagdadului, al Budei şi asediatorul Vienei, a rămas în istorie mai degrabă ca un bun diplomat şi un legiuitor, decât ca un războinic de prim rang.

 

 

Bibliografie

Turnbull, Stephen, The Ottoman Empire 1326 – 1699, New York:Osprey Publishing, 2003

Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca Clasică, Editura Enciclopedică, 1996